"Fata lui 'nea Marin..."

Fata lui Marin Ceauşescu povesteşte ce ştia.

„Tata l-a sfătuit pe Ceauşescu să-i lase locul lui Iliescu”.

 La 14 ani de la execuţia cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, românii încep să afle amănunte din culisele dictaturii. Pentru prima oară de la Revoluţie, Mihaela Moraru, fiica lui Marin Ceauşescu, vorbeşte despre  sinuciderea tatălui ei, petrecută în decembrie 1989, în  clădirea Agenţiei Economice din Viena. Şi despre cum au trăit Revoluţia membrii familiei Ceauşescu, ce credeau ei că se întâmplă de fapt şi despre problemele din prima familie a ţării.

CRISTIAN GROSU
 Jurnalul Naţional:
Dintre fraţii fostului dictator al României, despre Marin Ceauşescu se ştie cel mai puţin. Şi despre el s-au făcut cele mai multe speculaţii, legate de sinuciderea lui, în zilele Revoluţiei, la Viena.

Cine a fost, de fapt, tatăl dumneavoastră?
Mihaela Moraru: Era fratele mai mare al fostului preşedinte. În momentul morţii lui, în zilele Revoluţiei, era şeful Agenţiei Economice a României la Viena, post pe care l-a ocupat vreme de 17 ani. Acolo şi locuia.

În familia Ceauşescu, în ordine cronologică, tatăl meu era al doilea dintre  fraţi. Îi urma Nicolae Ceauşescu. Aveau o soră mai mare, pe care o chema Niculina. Preşedintele a fost cel de-al treilea dintre fraţi, imediat după tata, care era mai mare decât Nicolae cu doi ani. Tata a şi fost, de altfel, primul dintre fraţii Ceauşescu care a venit la Bucureşti să-şi facă un rost.
Apoi l-a adus la Bucureşti şi pe fratele mai mic, pe viitorul preşedinte.

Care a fost, de-a lungul vieţii, relaţia dintre cei doi fraţi, cum se înţelegeau, în ce raporturi se aflau unul cu celălalt?
Relaţia era ca de la frate mai mare la cel mai mic, mai ales că, la olteni, asta chiar însemna ceva. Fratele mai mic îi spunea „nenea” celui mai mare, nu-i spunea pe nume. Sigur că, în timp, relaţiile s-au modificat. Dar oricum, şi mai apoi tata avea o abordare mult mai libertină faţă de el, chiar în comparație cu ceilalţi fraţi.

Bineînţeles, cu sau fără rezultate. Şi uneori îl sfătuia. Să vă dau un exemplu. La Congresul al XIV-lea, în 1989, tata a venit de la Viena.
Lucrurile astea le ştiu de la mama, care era foarte mândră atunci de ce a încercat să facă tata, şi mai apoi le-am aflat de la Nicu, care mi-a povestit şi el după ce a ieşit din puşcărie. Tata l-a sfătuit pe preşedinte cum să dejoace ceea ce se pregătea în jur. Tatei îi era clar că România era ultimul bastion, faţă de ce se întâmplase în celelalte ţări comuniste, iar tăvălugul venea. Dar tata se referea la fenomenul intern, pentru că se vehicula de ani de zile numele lui Ion Iliescu. Şi ca legendă în popor, dar mai ales la noi în familie se vorbea serios. Nicu Ceauşescu îmi vorbea mereu de el, de Iliescu - uite, zicea, am lucrat cu el la Iaşi, când el era prim-secretar acolo, şi-i un tip deştept, un tip extraordinar. Păi Nicu, la Revoluţie, atunci când s-a aruncat în maşină cu Daniela Vlădescu - şi asta mi-a spus-o chiar el - venea de la Sibiu la Bucureşti să vorbească cu Iliescu, ce post ar putea să-i dea. Şi asta nu-i legendă. În orice caz, numele lui Iliescu era absolut cert, iar tatei i-a venit o idee. Şi atunci, la congresul al XIV-lea, a avut o întâlnire în particular cu preşedintele, la el acasă. Şi i-a spus că cel mai bun lucru pe care mai poate să-l facă - pentru că, oricum, în curând se va termina totul - ar fi ca preşedintele să apară, să facă un fel de dare de seamă, să anunţe că se retrage şi că îl numeşte ca successor pe Ion Iliescu. Şi în felul ăsta ar fi dejucat totul. Pentru că Iliescu ar fi fost compromis, fiind recomandat chiar de Ceauşescu, şi şi-ar  fi pierdut orice credibilitate. Aşa o gândise tata şi-mi pare rău acum, după 14 ani, că n-a ieşit aşa. Pentru că discuţia aia n-a avut ecou.

De ce? Avea Nicolae Ceauşescu alt plan?
Nu ştiu. Dar chiar s-a supărat pe tata pentru că i-a propus aşa ceva. Deşi avea şi el informaţii, aşa cum avea şi tata.

După congres, Marin Ceauşescu s-a întors la Viena şi s-a sinucis în 28 decembrie. Cum aţi aflat de moartea lui?

Eram în casă la celebrul violonist Ion Voicu, tatăl lui Madalin Voicu. Mă ascunsesem la ei să nu fiu arestată. Toţi verii mei au fost arestaţi câteva săptămâni, eu nu am fost, la Voicu n-ar fi avut curajul să vină să mă ia.

Cum aţi ajuns acolo?
Păi, în seara de 21 decembrie, după mitingul ăla, când pur şi simplu m-a dat afară din casă prietena mea. Eu am plecat de-acasă pe 20 decembrie seara. Aveam informaţii de la Timişoara, de la Tiberiu Ceia, ce se petrece acolo şi că ar putea fi la fel şi la Bucureşti. Eram deja despărţită în fapt de fostul meu soţ, doi copii erau la fosta mea soacră, la Cluj, iar fetiţa cea mare era în tabără la Baia Mare. Stăteam într-o casă pe Eminescu şi deja începuseră să vină oameni să strige în faţa casei „Jos criminalul!”... Aşa că mi-am zis că nu e bine să mai rămân. Am plecat la o prietenă de-a mea, eram prietene de 22 de ani, am stat până pe 21 seara, când mi-a zis că soţul ei nu mai e de acord să mai rămân la ei. Ce să mai spun că apartamentul ăla din care mă dădeau afară tot eu îi ajutasem să-l obţină. Nu m-au lăsat să stau nici măcar în camera de serviciu din pivniţă. Am plecat de la ei, eram foarte speriată, eram undeva în spate la Scala şi se trăgea ca la nebuni acolo. Am plecat pe străzi, am dat nişte telefoane, nu mă primea nimeni. Am fost şi la fostul meu soţ, care încă îmi era soţ, nu divorţasem oficial, stătea pe Dionisie Lupu, avea o garsonieră. Dar el era cu femeia aia pentru care ne despărţisem, nu a vrut să mă primească nici el. Aşa că am rămas pe o bancă în Parcul Ioanid, în disperare. A venit cineva şi mi-a spus că nu e bine să stau acolo, în zonă se trage. Şi atunci mi-am dat seama că eram în apropierea casei lui Voicu. Nu m-am dus direct, am dat un telefon, i-am zis: „Maestre, uite în ce situaţie sunt” şi el m-a chemat imediat. Şiacolo am rămas două săptămâni.

Deci aţi trăit Revoluţia în casa lui Ion Voicu.

Da, şi a fost foarte interesant, în sensul că pe la el se perinda multă lume, eu mă mai ascundeam, ei se mai jenau că înjura lumea. Oricum, au fost nişte oameni extraordinari, fără ei nu ştiu cum aş fi reuşit să traversez acea perioadă. Eu mai sunam în zilele alea, deacolo din casă de la Voicu, dar nu dădeam de nimeni. Am reuşit la un moment dat să găsesc pe cineva la Viena, am cerut cu tata, dar mi s-a răspuns că nu se poate. Mai târziu am aflat eu, din scrisoarea, pe care a scris-o înainte de a se sinucide, de ce n-am putut să vorbesc cu el. De mama nu dădeam, plecase şi ea, umbla şi ea din casă în casă şi nu-i luasem urma.

A venit 25 decembrie, am văzut la televizor ce-am văzut, execuţia, a fost un mare şoc.

V-aţi aşteptat ca Ceauşescu să fie executat?

Nu, în nici un caz, nici o clipă.

De ce nu v-aţi aşteptat?

Pentru că eu am perceput execuţia aia ca fiind absolut inutilă.

Dar ce credeaţi că o să se întâmple? Cum percepeaţi ce urma să se petreacă?
Vedeţi, eu vedeam altfel lucrurile, pentru că eu n-am stat cu puşca la cap, cum au păţit verişoarele mele. Eu credeam că nu este decât o simplă lovitură de stat.

Să revenim la cum aţi aflat că tatăl dumneavoastră s-a sinucis.

Stăteam în casă la Voicu cu bagajul făcut. Veneau mulţi şi aduceau veşti de ce se mai întâmplă prin oraş: l-au luat şi pe cutare, l-au prins şi pe cutare, l-au arestat şi pe cutare.
 Când am văzut că toţi sunt arestaţi am zis să mă predau, îmi făcusem bagajul şi stăteam pregătită. Pe 28 decembrie, dimineaţa, am deschis radioul, eram la bucătărie, şi de-odată aud: „Azi-dimineaţă, în subsolul Agenţiei Economice din Viena, a fost găsit spânzurat Marin Ceauşescu, fratele dictatorului”, ceva de felul ăsta, şi apoi, îmi aduc aminte exact: „Un Ceauşescu mai puţin”. N-am crezut la început.

De ce? Aţi crezut că e vreo diversiune sau credeaţi că nu s-a sinucis?

Ba da, eu cred că într-adevăr s-a sinucis. Dar ce s-a întâmplat exact nu pot şti. Sinuciderea apare şi în variantele oficiale din România şi din Austria, e versiunea oficială. Câţiva dintre apropiaţii tatălui meu, care erau acolo, la Viena - unul e chiar cel care l-a găsit spânzurat -, ne-au povestit mie şi mamei mele cum a fost.

Şi cum a fost?

Imediat pe 22 decembrie tata a fost arestat în apartamentul lui de la etajul V al Agenţiei de către ceilalţi membri ai misiunii. I-au luat actele şi l-au încuiat pe dinafară. Se făcuse şi în cadrul agenţiei o organizaţie FSN, iar şef era un tip care era acolo un fel de administrator. Ei, tipul ăsta a dispărut chiar în noaptea încare tata s-a sinucis şi a mai apărut în România după vreo şapte-opt ani, timp în care şi-ar fi căutat bunăstarea prin Occident.

Ce mă face să cred că a fost într-adevăr sinucidere? Povestea celui care l-a găsit spânzurat şi care ne-a relatat cu lux de amănunte cum au stat lucrurile. Tata a fost arestat acolo. I-au luat totul, chiar şi televizorul, lucruri care apar şi în scrisoarea de adio a tatei. El scrie ceva de genul: „Nu ştiu ce se întâmplă în ţară, n-am ziare, mi-au luat televizorul”. I se comunicau numai cele mai groaznice lucruri. În plus, mi s-a povestit, tata era într-o groaznică stare de depresie. Tata fiind un depresiv.

Obişnuia să bea?

Nu, nu bea mai mult decât un om normal. Dar era depresiv. El nu era un luptător. Şi îl văd făcând acest gest. Apoi, mai e scrisoarea în care explica de ce se sinucide. Scrie aşa acolo:

„Mi se pare lipsit de bun-simţ ca eu, un bătrân de 73 de ani, să mă agăţ de viaţă atâta timp cât soţia mea este moartă”. De ce apare chestia asta în scrisoare când mama trăia şi trăieşte şi-n ziua de azi? Înseamnă că asta i s-a spus.

Şi iarăşi un lucru foarte interesant: el spune că lasă totul în contul Libertatea, pentru clemența faţă de fiicele lui.

Ce scrie în scrisoare, de ce se sinucide?

El începe să scrie, pe ultimele lui zile, ce-a făcut el în viaţă, în ce-a crezut, totul pe 24 de pagini. Din care doar 18 sunt raţionale, ultimele fiind pline de gânduri din astea că e greu să pleci din viaţă, că lumea crede că a te sinucide e o laşitate, dar în realitate e foarte greu, iar eu am tras concluzia că mai încercase în zilele alea să se sinucidă. Într-un loc scrie: „N-am reuşit s-o fac aseară, dar dacă n-am reuşit noaptea, cum am s-o fac când e soarele pe cer?” Scrisoarea e ca un jurnal, pe 22, 23, până pe 26 decembrie. Scrie că pe 25 decembrie i-au readus televizorul, iar pe 26 scrie că înţelege de ce i l-au adus, ca să vadă execuţia.

Se aştepta să fie împuşcat şi el?

Da, cu siguranţă aşa credea. Chiar şi eu, la un moment dat, m-am aşteptat la asta, când am văzut execuţia. Pe 25 am aşteptat procesul, se anunţa, nu venea, nu terminase Nicolaescu caseta cu filmul de montat. Când am văzut execuţia am fost convinsă că vor urma toţi fraţii şi cumnaţii. Vă daţi seama ce a însemnat pentru tata să vadă scena aia!

Copiii lui Nicolae Ceauşescu cum au reacţionat, ce-au crezut după toată povestea cu execuţia?

Ei au văzut-o târziu, după ce au fost eliberaţi din închisoare. În august '90 a fost eliberată Zoia, definitiv. Exact în săptămâna aia, între 24 şi 31 august, a venit cu Nicu la mine.
L-am luat şi pe Valentin de la Piaţa Romană şi, în timp ce stăteam de vorbă, de-odată Valentin mă întreabă dacă am caseta cu execuţia. N-am vrut să le-o arăt, dar au insistat şi n-am avut încotro. Şi la mine în casă, toţi trei, Valentin, Zoia şi Nicu, au văzut toată scena: cu procesul, cu execuţia, cu părinţii împuşcaţi. Noi, ceilalţi - că mai eram cu nişte prieteni - aveam o stare îngrozitoare, ne uitam la ei cu ce ochi se uitau. Zoia plângea, Nicu, fiind mai nervos, a spus nişte cuvinte cu năduf, iar Valentin şi-a turnat repede un pahar cu votcă, l-a dat peste cap aşa, ruseşte, şi de-odată a început să cânte cântecul ăla al lui Păunescu despre părinţi: „Enigmatici şi cuminţi”.

Cum l-aţi adus în ţară?

În ianuarie '90 am primit un telefon de la Otopeni. „A sosit tatăl dumneavoastră”, exact aşa am fost anunţată. Am rămas şocată: „Tata trăieşte?”, am întrebat. „Nu, doamnă, a venit coşciugul, e la colete, veniţi să-l luaţi”. N-am avut maşină, îmi luaseră totul la percheziţia de acasă. Aşa că am apelat pe la cunoscuţi şi până la urmă l-am luat. Dar nu mi-l primeau la morgă. Până la urmă am găsit unde să-l ducem, la Spitalul Militar, unde lucra socrul surorii mele. Dar acum nu mi-l mai primeau la cimitir. În cele din urmă, un prieten, Alexandru, care avea două locuri de veci la Ghencea Civil, a spus că ne dă el unul.

Dar la cimitir ne-a spus că nu ne primeşte cu Ceauşescu. Aşa că l-am înmormântat peste tatăl lui Alexandru, iar pe cruce scrie şi azi numele Nicolae Gheorghiu. La înmormântare am fost doar trei: eu, sora mea şi cumnatul meu, că mama n-a fost în stare să vină.

Tatăl dumneavoastră era şeful unei misiuni economice. Nu una oarecare, ci din Viena. Credeţi că era la curent cu celebrele conturi ale lui Ceauşescu?

Sigur. Sigur ştia. Viena era un loc foarte greu, el a stat 17 ani acolo, la început nu i-a plăcut pentru că era un adevărat cuib de spionaj de peste tot, i-a fost greu. Mai ales că era foarte vizitat de tot felul de oficiali, că era o zonă de mare interes. Stănculescu, de exemplu, mergea acolo foarte des, îmi scria mereu despre asta mama, care nu-l putea suporta, zicea că e un om alunecos. Dar conturile nu erau ale lui Ceauşescu personale, erau ale statului. Nu ştiu prea multe amănunte, dar exista un plan al lui Ceauşescu să facă în România o bancă pentru ţările arabe.

Asta cu banca nu e o legendă?

Nu. Eu o ştiu chiar de la Nicu, cu el vorbeam despre planurile astea ale lui taică-său. Voia să facă un fel de bancă mondială în regiunea asta. Iar conturile erau alimentate din operaţiuni comerciale normale, exporturi, operaţiuni cu armament...

Care a fost traseul ascensiunii în partid a tatălui dumneavoastră?

Vă spun ce ştiu de-acasă. Tata a venit la 14 ani la Bucureşti, la sora lui mai mare, Niculina, care era căsătorită cu unchiul Ştefan. Ei, acum aflaţi şi legenda aia cu Ceauşescu cizmar.
Pentru că acest unchi Ştefan, soţul surorii lui, avea un mic atelier de cizmărie. Unde lucrau vreo cinci angajaţi şi ucenici, unde muncea şi el cu nevastă-sa. Tata venise să se facă, aşa cum se spune, om la Bucureşti şi stătea la soră-sa. Şi l-au angajat la cizmărie. Eu am şi prins atelierul ăla unde lucrau, era undeva pe Şerban Vodă. Tata a fost ucenic, a învăţat meserie şi tot acolo a cunoscut-o şi pe mama, care şi ea era angajată acolo şi era şi fată în casă la mătuşa Niculina. Tatei în plăcea ce făcea, a devenit lucrător. El n-a avut contacte directe cu mişcarea comunistă. Dar l-a adus la Bucureşti şi pe fratele mai mic, pe Nicolae, viitorul preşedinte. Câştigau bine, făceau pantofi foarte frumoşi pentru evreii de pe Şerban Vodă. Aşa a cunoscut mama nişte evrei, care, mai târziu, aveau să-l ajute mult pe tata. Aşa a ajuns şi Nicolae Ceauşescu la cizmărie. Dar n-a avut talent, nu-i plăcea, ştiu din tot felul de poveşti din casă, că ar fi stricat nişte comenzi. S-a apropiat însă de partid şi a ajuns la un miting. Şi-a găsit cumva menirea, căci e evident că avea talent şi convingeri politice. Tata nu se băga în chestii de genul ăsta, el a intrat în partid foarte târziu. Mama a intrat devreme, ştiu că se râdea în casă: mama era mai tânără decât tata şi era mai apropiată de Nicolae. Tata îi făcea curte, unchiul nu, că pe el nu-l interesa, deşi mama spunea că la început îl plăcea mai mult pe Nicolae, a şi fost în partid, la început, în ilegalitate. Tata nu, el a fost în război, a făcut frontul, a fost prizonier la ruşi. Dar mama era foarte activă, mergea şi la puşcărie la unchiul Nicolae. În '46, părinţii mei s-au căsătorit, tata nu s-a mai întors la cizmărie, s-a angajat la MAT.

Un magazin de băuturi spirtoase şi vinuri. Mama, pentru activitatea ei în partid, a prins un serviciu mai bun decât tata, după ce lucrurile s-au aşezat. Ea a lucrat la cadre, la Industria Uşoară. Şi acolo a cunoscut pe unul dintre evreii ăia cărora le ducea pantofi şi care acum era director prin minister. Crăciun îl chema pe evreul ăla. Şi mama i-a cerut să-l ajute pe tata. Aşa că l-au scos de la MAT şi l-au dus la Industria Uşoară. Mai apoi l-a trimis la Praga, la o specializare. După care, acest Crăciun le-a propus să se mute acolo, la misiunea economică de la Praga. Şi în '56 au plecat.
S-au întors în '67, după care au plecat în '73, la Viena, unde au stat până în '89.

Înţeleg că fraţii au avut o ascensiune paralelă în partid.

Da. Eu am stat între '56 şi '67 la Praga şi veneam cam trei săptămâni pe vară în România. Primul drum pe care-l făceam când veneam în ţară era pe la unchiul Nicolae. Apoi petreceam două săptămâni la mare şi o săptămână mă vedeam cu verii mei. La Praga mergeam la şcoala rusă, auzeam în jur numai rusa sau ceha, vorbeam foarte puţin româneşte, aşa că nu-mi dădeam prea bine seama ce se întâmplă cu unchiul Nicolae.

Auzisem eu la un moment dat că a ajuns mare, la ambasada din Praga, am văzut că toţi îi felicită pe tata, pe mama, auzisem că a murit Gheorghiu-Dej. Apropo de Gheorghiu-Dej: am şi acum un caiet de atunci, în care am scris şi am pus într-un chenar negru că„această zi e cea mai tristă din viaţa mea”, deşi nu realizam prea bine cine era el de fapt. Eu îl ştiam de când veneam în ţară cu tata şi ne întâlneam cu el şi mă lua pe genunchi şi mă punea să vorbesc ruseşte, să-i cânt, să-i spun poezii. Un lucru se schimbase după ce unchiul venise în locul lui Gheorghiu- Dej: nu înţelegeam prea bine de ce mie mi se spune „tovarăşa Mihaela”, în vreme ce celorlalţi copii li se spunea simplu pe nume. Când am venit în ţară vorbeam româneşte agramat. Şi am venit în clasa a IX-a, direct la Liceul „Petru Groza”. Mi s-au pus profesori, am început să învăţ, am luat la început note proaste, dar am început să mă adaptez la şcoală. În toată clasa erau doar copii ai demnitarilor. Atunci mi-am dat seama cine sunt de fapt şi ce se întâmplă.

Adică ce se întâmplă?

Adică eram privită altfel. De exemplu. În vara în care am venit, pentru a mă obişnui mai bine cu limba, părinţii au hotărât să mă lase cu Nicu şi Zoia la Predeal. Am stat toată vara acolo, la vilă şi atunci am văzut că nu sunt privită ca un copil obişnuit. Într-o dimineaţă m-am trezit pentru că-mi era sete, mi-am făcut patul şi, pentru că nu găseam de băut, am coborât la subsol unde era o bucătărie. Iar femeia de acolo s-a speriat când m-a văzut: „Cum se poate, tovarăşă Mihaela, să veniţi singură? Trebuia să sunaţi şi vă aduceam eu Pepsi”. La fel s-a speriat şi când a văzut că în dormitor îmi făcusem singură patul. Ei bine, nu mi-au trebuit mai mult de două zile să învăţ să bat din palme şi să strig:

„De trei minute vreau un Pepsi şi încă nu mi s-a adus”. Aveam 15 ani. Numai că după o lună m-am întors la București, la părinţii mei, şi mama avea în casă femeie de serviciu. Şi când i-am spus eu femeii să-mi aducă un Pepsi mi-a tras mama o palmă, că femeia aia e adusă să o ajute pe ea, nu să-i comand eu.

Am înţeles bine că, între verii dumneavoastră, de Nicu Ceauşescu eraţi cea mai apropiată?

Da. Era o relaţie de la suflet la suflet. El era cu doi ani mai mare decât mine. Era cu totul altă persoană decât cea prezentată în anii ăştia după Revoluţie. Dar fiind în poziţia asta, într-un fel te strică, aşa cum mă stricase şi pe mine pe la 15 ani, dar părinţii m-au adus la realitate.

Cum adică era altă persoană?

Nicu era un mare emotiv, inclusiv faţă de femei. Şi, ca orice timid, încerca să compenseze printr-o anume violență, mai ales de limbaj. Era convins că nici o femeie nu-l iubeşte pentru el, ci pentru că e fiul lui Ceauşescu, şi ăsta era un soi de complex pe care uneori şi eu l-am trăit. Pe mine violenţa lui de limbaj nu m-a speriat niciodată. Însă ceilalţi veri nu reuşeau să-i ţină piept pentru că nu reuşeau să vadă dincolo de masca lui.

De ce eraţi mai apropiată de el decât de ceilalţi?

Pentru că şi eu eram la fel. Amândoi eram colerici. Aveam aceleași idei, ne plăceau aceleaşi lucruri. Ne-au plăcut restaurantele. Mergeam împreună. Ne-au plăcut barurile, ne-au plăcut petrecerile, mergeam împreună.

Ceilalţi erau altfel, mai casnici, mai potoliţi, cu părinţii... familia aceea veche. Ne-au plăcut lăutarii, ne-a plăcut un mod vestimentar mai violent. Am avut şi eu momentele mele când, la o vizită oficială, de exemplu, m-am dus în şort cu bretele. Sau când am apărut, în '82, pe plaja de la Neptun, cu un lanţ de aur la picior şi unul la mijloc. Într-o oră m-a sunat tata, la vilă. Mă văzuse cineva pe plajă şi l-a anunţat.

Şi ceilalţi veri? Zoe, Valentin...

Cu Zoia am fost prietenă în copilărie, în acea perioadă când veneam în ţară să mă mai obişnuiesc cu copiii români. Pentru că eu stăteam toată ziua cu cravată de pionier la gât, aşa fusesem educată. De Valentin am fost apropiată mai puţin. Era mai mare, mai rupt de părinţi. Dar cu Nicu am fost mereu în relaţii, îl vizitam şi la puşcărie.

Şi când era prim-secretar la Sibiu?

Mai ales atunci. El era foarte singur acolo, era izolat.

De ce izolat?

El fusese trimis acolo să fie rupt de mediul din Bucureşti. A fost o conjunctură în urma căreia au suferit mulţi. O prietenă de-a lui, colegă de-a mea, care era nepoata lui Nae Ionescu, femeie deşteaptă, care ştia şapte limbi, a şi fost transferată la Baia Mare, ca dactilografă, sau aşa ceva. Mama lui Nicu era de părere că el ţinea prea mult cont de ceea ce spunea ea. La început au încercat să-l rupă de oamenii ăştia prin interdicţii, dar n-a mers. Nu se mai vedeau oficial, dar se vedeau la mine acasă, de exemplu. A fost şi perioada aia cu Janina Matei, de care Nicu se îndrăgostise nebuneşte şi pe care toţi au scos-o moartă până la urmă, deşi femeia era cu un contract în Israel, tocmai să fie îndepărtată de el. Aşa că l-au trimis la Sibiu.

S-a spus tot timpul că cea care conducea de fapt, din umbră, în România era Elena Ceauşescu, soţia dictatorului.

Elena Ceauşescu era într-adevăr o femeie foarte autoritară. Era mult mai dură decât el. Când mergeam la ei mă rugam să fie numai el acasă, cu el se putea discuta. Problema era că el avea o foarte mare încredere în ea şi se sfătuia cu ea tot timpul.

Chiar şi în chestiuni care ţineau de probleme de stat?

Da. Ţineau foarte mult unul la altul. Închipuiţi-vă că oamenii ăştia doi se plimbau împreună prin parcul de la casa din Primăverii şi se ţineau de mână. Iar el ţinea mereu cont de ce credea ea despre un lucru sau altul. În plus, ea a reuşit, cu discreție, să-l izoleze atât de fraţi, cât şi de ceilalţi din partid. Iar Ceauşescu de multe ori nu prea avea şi alte păreri, în afară de ale ei, atunci când avea de luat o decizie. Ştiu că tata se plângea mereu că, atunci când vine în ţară, e imposibil să-l găsească singur şi să vorbească între patru ochi cu el. Şi în felul ăsta ea i-a făcut mari deservicii de imagine, prin felul ei de-a fi.

De ce credeţi că ea a ţinut neapărat să obţină toate onorurile alea ridicole, cu „savant de renume mondial”,„om de ştiinţă” şi toate celelalte, obţinute, îndeobşte, prin tot felul de falsuri? Cum era privită în familie obsesia asta a ei?

În familie era foarte prost privită chestia asta.

Bine, poate şi pentru că toate celelalte cumnate ale ei, cu excepţia soţiei lui Ion Ceauşescu, erau casnice. Dar soţia lui Ion Ceauşescu ajunsese profesor universitar în mod corect, făcuse în anii '60 facultatea la zi. Pe de altă parte, nimeni nu poate şti de ce a ţinut Elena Ceauşescu să aibă neapărat un titlu universitar. Era foarte ambiţioasă şi de neclintit în tot ce hotăra. Femeia asta n-a avut niciodată nici o prietenă.

E adevărat că era mai bătrână ca el?

Şi asta-i o legendă, că ar fi fost cu doi ani mai mare. În realitate era cu un an mai mică. Arata mai bătrână, pentru că, în general, femeile se trec mai repede.

În acea perioadă aveaţi conştiinţa că aparţineţi zonei Puterii şi că vă permiteţi mai multe decât alţii?

La 16-17 ani am început să-mi dau seama bine de asta, dar abia pe la 25 am ştiut că pot folosi poziţia pe care o aveam. Că eram nepoata lui Ceauşescu şi că asta îmi poate aduce foloase.

Cum se vedeau problemele oamenilor obişnuiţi de pe poziţia asta?

Eu nu trăiam izolată, aşa că ştiam ce se întâmplă. Normal că am avut beneficii pe care nu le-am refuzat. M-au mai întrebat: când ai trăit mai bine, atunci sau acum? Normal că atunci trăiam, material, mai bine, dar ca libertate mi-e mai bine acum. Pe de altă parte, eram urmărită permanent. De exemplu, am plecat odată la Moscova şi acolo m-am împrietenit cu nişte ziarişti şi actori. Când m-am întors, m-au luat de pe aeroport: „Ce-ai căutat cu ăştia?” Vedeam şi ce se întâmplă în jur, că oamenii o duc foarte greu. Deşi toată lumea, într-un fel, se descurca. Dar ştiam că-l înjura lumea.

Colegii dvs. de muncă se fereau să-l înjure în faţa dumneavoastră?

Unii da, alţii nu. Marea majoritate vorbeau deschis pentru că ştiau ce fel de om sunt, mai ales că şi pe mine mă enervau foarte tare câteva lucruri. Unul era că nu puteai să pleci în străinătate, decât dacă-ţi dădea voie familia, deşi aveam paşaport.

Odată am vrut să mă duc la Paris, să-mi vizitez o prietenă şi m-au întors de la Budapesta. Când am ajuns acolo, am tras la ambasada noastră să rămân peste noapte. A doua zi s-au înfiinţat două maşini din ţară, mi-au luat actele, m-au încadrat, una în faţă, una în spate, şi m-au adus la Bucureşti.

Dar Ceauşescu era conştient ce crede lumea despre el şi că îl înjura?

Da şi nu. Vedeţi, lumea plusa. Mai ales cei din jurul lui.

Cum adică „plusa”?

Adică, atunci când toată lumea îţi spune că eşti cel mai deştept, tu chiar începi să crezi asta. Ce înseamnă că plusa: să vă povestesc un fapt.

Prin '88, mama venise în ţară şi m-a rugat să o duc cu maşina să-şi ia bilet de avion de la agenţia de voiaj, care era chiar lângă sediul Securităţii. Mama a intrat în agenţie, iar eu am parcat acolo, lângă Securitate. Şi vine un miliţian şi-mi spune să plec. Pe mama o cheamă tot Elena, ca pe soţia lui Nicolae Ceauşescu, iar talonul maşinii era pe numele ei. Şi cum miliţianul tot insista, am avut şi eu un moment de impertinenţă şi i-am spus că nu plec de-acolo. Mi-a cerut actele. Şi când a văzut ce scrie în talon ştiţi cum a reacţionat? Mi-a propus să-mi ia maşina să o spele acolo la ei, în sediu. Asta înseamnă că „plusau”.

Cum se vedea chiar din familia Ceauşescu cultul personalității lui Ceauşescu?

Erau exagerări şi noi ştiam asta. Mai ales tata era foarte îngrijorat, şi de aceea i-a şi făcut la Congresul al XIV-lea acea propunere de bun-simţ, să se retragă. Despre cultul personalităţii, tata îi spunea mereu mamei: „Oare de ce-i trebuie toate astea?” Tata resimţea şi anumite greşeli din punct de vedere economic. Şi toate excesele astea au venit din aceea că Ceauşescu a fost prea mult preşedinte. Opt ani, atât zic eu că e suficient să fii preşedinte, altfel pierzi logica realităţii. În plus, era nebunia asta a lui, megalomană, cu banca prin care să ajute ţările arabe.

Dacă Marin Ceauşescu nu s-ar fi sinucis, ce soartă credeţi că ar fi avut?

Cred că l-ar fi adus în ţară, ar fi fost arestat o anumită perioadă, ca şi ceilalţi fraţi. Cred că ar fi încercat să scoată de la el tot ce ştia - şi ştia mult mai multe decât oricare dintre fraţi, din acea poziţie pe care a avut-o, şi ştia multe şi despre cei care au venit mai apoi la putere.
Probabil că ar fi fost condamnat. Ştiam de şapte ani că avea cancer de prostată şi tensiune 22. Cred că ar fi murit în puşcărie.

În zilele Revoluţiei, din cei pe care-i vedeaţi la televizor ca fiind din noua Putere pe cine cunoşteaţi?

În primul rând pe Iliescu. V-am spus cum se punea problema în familie: când Ceauşescu o să moară sau când o să se retragă, Iliescu va veni în locul lui.

Dar nu se punea problema ca succesorul să fie Nicu?

Astea erau legende. Poporul vorbea, dar nu era adevărat. Relaţiile lui Nicu cu părinţii erau foarte proaste. Şi pe Nicu nici nu-l interesa să preia el, nici nu-şi punea problema.

Altcineva?

Îl mai ştiam pe Petre Roman. La Petre Roman fusesem cu două săptămâni înainte de Revoluţie, la Politehnică. Mă rugase un prieten să-l ajut, că voia să-şi dea doctoratul cu Petre Roman. M-a primit, am vorbit vreo patru ore atunci, mi-a spus că-şi depusese carnetul de partid, că ce se întâmplă era inacceptabil. Cu sora lui Petre Roman am fost colegă de bancă la liceu. Şi, bineînţeles, îl mai ştiam pe Stănculescu.

Nu v-a mirat să-l vedeţi acolo?

Nu. Pentru că totul fusese pregătit, când i-am văzut mi-am dat seama de asta. Fusese pregătit, dar cred că le-a scăpat situaţia de sub control. Pregătită afară - că de aceea există Malta, Yalta şi alte localităţi - soarta lui Ceauşescu fusese hotărâtă acolo. El deranja pe toată lumea cu ideile lui megalomane şi mai era şi cunoscut decât un Gomulka, Kadar sau alţii. Eu cred că iniţial s-a vrut o simplă înlocuire a lui Ceauşescu cu Iliescu. Amintiți-vă cum vorbea Iliescu la început, cu „tovarăşi”, sau cum a început el să povestească despre nobilele idealuri ale comunismului.

Deci în primele zile ale Revoluţiei nu v-aţi aşteptat ca Ceauşeştii să fie împuşcaţi?

În nici un caz. Eram siguri că nu e decât o lovitură de stat, ca în toate ţările comuniste. Abia după execuţie am fost convinsă că nu se mai putea controla nimic şi că ne puteam aştepta la ce e mai rău.