A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX.
Imposibil de clasat, a reuşit să distileze, într-un stil
impecabil, o nefericire care l-a însoţit o viaţă. "Sceptic",
"nihilist", "depresiv", "profet al nimicului" -
biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre
altcineva.
E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului şi strămutat la
Paris, omul de toate zilele, cu şarmul, apucăturile şi slăbiciunile lui.
"Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara,
într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l părăsesc şi să plec la liceu, în
şaretă am avut o criză de disperare, de care-mi mai amintesc şi astăzi",
scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieţii lui. Lasă în urmă uliţa
copilăriei, umbrită de nuci, şi Coasta Boacii, păşunea din Răşinari pe care o
transformase în loc de joacă. Îi lasă în urmă şi pe părinţi, o familie
înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre care însă e convins că
fusese atinsă de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieşirii din
copilărie. Are s-o mărturisească dramatic, la 75 de ani: "Cred, astăzi,
că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în
micul sat din care provin. Aş fi înţeles esenţialul la fel de bine ca şi
acum".Îşi începe cursurile de liceu la Sibiu şi locuieşte în gazdă la o
familie de nemţi. De la ei învaţă limba germană şi îi citeşte în original pe
Kant, Schopenhauer şi Nietzsche. Citeşte ca să scape de alte responsabilităţi
nedorite. Citeşte şi ca să umple nopţile lungi şi chinuitoare de insomnie.
La 17 ani, "deştept de crapă", cum o spune Petre Ţuţea, e deja
student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde îi are ca
profesori pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. Îi înrudeşte nu doar fascinaţia
pentru cultură, ci şi o eleganţă rafinată, pe care Cioran o va abandona mai
târziu: pantofi negri, perfect lustruiţi, şi haină albastră, din care nu
lipseşte niciodată batista. După o licenţă obţinută magna cum laude, se înscrie
la doctorat, cu un singur gând: să obţină o bursă spre Franţa. Abia în 1937,
când are deja trei cărţi publicate în România, primeşte mult râvnita bursă la
Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în ţară,
îndrăgostit de Franţa, pe care o străbate-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide
să nu se mai întoarcă.
Pe Simone Boué o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. Mai
tânără cu mult decât el, timidă, retrasă şi foarte binevoitoare, îi va deveni
parteneră de viaţă până la moarte. De căsătorit, nu se căsătoresc. Cioran
refuză să-şi schimbe cetăţenia română, iar ei îi e greu să-l prezinte
părinţilor, care şi-ar fi dorit pentru ea ceva mai bun. Cioran? Un tânăr
dintr-o ţară îndepărtată, pe care comunismul tocmai pune gheara, care trăieşte
din generozitatea prietenilor mai înstăriţi şi din ajutorul părinţilor,
jurându-şi că nu va lucra "nici măcar cinci minute". Care, mai mult,
hotărăşte să nu scrie niciodată nimic împotriva inimii lui, deci taie de pe
lista meseriilor posibile profesoratul şi jurnalismul. La 31 de ani, se
hrăneşte încă la cantina studenţească.
Câteva ţigări rulate de mână şi câteva costume la mâna a doua îi
sunt de ajuns să frecventeze onorabil salonul parizian al doamnei Tezenas, unde
jazzmanii şi scriitorii îşi dau mâna şi unde whiskey-ul e mereu gratuit. Încă
de pe atunci, orice femeie însărcinată îi provoacă o jenă de-a dreptul
organică. "Singurul lucru cu care mă mândresc este faptul că am înţeles
de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de
căsătorie de acolo vine. Este o crimă să transmiţi propriile tale defecte unei
progenituri şi să o obligi să treacă prin aceleaşi încercări ca şi tine. Părinţii
sunt nişte asasini"."Era frumos?", a întrebat-o cândva un
ziarist pe Simone Boué. "Oh, era frumos ca un rus!", a răspuns ea.
Libertatea lui, cultura impresionantă şi luciditatea care îl ţine veşnic en
garde o seduc. Dar cine e, la rândul ei, Simone? "O franţuzoaică înaltă,
cum şi-o aminteşte Eleonora, cumnata lui Cioran, cu păr blond şi şuviţe albe,
îmbrăcată invariabil într-o bluză şi-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deosebit".
Avea o adevărată manie pentru feţele de masă. Când într-o zi face o tartă şi
varsă siropul pe una din ele, izbucneşte cu singurele cuvinte pe care le ştie
în româneşte "Pisa mi-sii!". Înainte de toate, Simone e însă stăpâna
casei şi a florilor. Cea care ştie să facă dintr-o hrubă minusculă, situată la
etajul şapte, chiar sub acoperiş, un loc primitor, din care florile proaspete
nu lipsesc niciodată. În fiecare zi, se trezeşte de dimineaţă, aleargă la
liceu, apoi la piaţă şi, într-un final, din nou acasă, pentru a găti la aburi
mâncăruri de regim, fără sare, aşa cum nenumăratele suferinţe ale lui Cioran
i-o cer. Ea e cea care, cu optimismul şi zâmbetul ei, îi oferă lui Cioran, mai
bine de cinci decenii, iluzia unei vieţi normale. Trăită departe de ochii
lumii, într-un firesc care azi ne poate mira, relaţia lor rămâne, până la
sfârşit, la fel de discretă ca întreaga lor existenţă. Despre ea Cioran nu
vorbeşte şi nu scrie niciodată. Băiatul de popă din Răşinari trebuie să fi
moştenit ceva din pudoarea părinţilor săi. O prezintă simplu: "Simone,
prietena mea".
Viaţa într-o mansardă cu flori
În balconul mansardei din Paris
Şi totuşi, de când o vede prima oară, Cioran face totul ca ea
să-i rămână aproape. Îi înlesneşte mutarea de la căminul studenţesc într-o
cameră de hotel, cu o panoramă splendidă. Insistă şi ca ea să-şi dea examenul
d'aggrégation, pe care, într-un moment de slăbiciune, vrea să-l abandoneze.
Când, mai târziu, e anunţat că l-a trecut, îi spune ironic: "Acum îmi
datorezi, la sfârşitul fiecărei luni, diferenţa dintre salariul de suplinitoare
şi cel de profesoară cu grade". Şi tot el o ajută să scape de repartiţia
ca profesoară de engleză din îndepărtata Alsacie, pentru un post mai comod, la
un liceu din Paris.Abia foarte târziu, la 49 de ani, Cioran simte că e timpul
să se aşeze definitiv undeva. Schimbă până atunci, alături de Simone, mai multe
camere de hotel, pentru care plătesc lunar sume modice. Graţie unei admiratoare
care tocmai îl citise, Cioran dă însă peste o ocazie. E "cel mai mare
succes literar", cum îl va numi ironic. Trei cămăruţe de bone, fixate la o
chirie rămasă în urmă din 1948, unde, ca să nu dai cu capul de pragul de sus al
uşii, e nevoie să te apleci. Sunt pe Rue de l'Odéon 21, la doi paşi de Jardin
de Luxembourg. Ferestrele lor mici se deschid peste acoperişurile arondismentului
6. Deasupra lor nu mai e decât cerul."Când e frumos afară, balconul e plin
de flori, iar camera se inundă de lumină. Cioran e pe fotoliul lui de răchită
de lângă fereastră. Slab, se ţine bine, cu părul grizonat, dat pe spate.
Simone, în ie românească, veselă, cu părul jumătate alb, jumătate roşcat, pare
modelul unui pictor impresionist. La ei - notează Sanda Stolojan în jurnalul
ei - telefonul sună din jumătate în jumătate de oră".
Familia Cioran. De la stânga la dreapta: fratele Aurel, tatăl Emilian,
sora Virginia, Emil şi mama sa, Elvira
În stânga, odaia ordonată şi simplă a Simonei, în dreapta, camera
lui Cioran, sub acoperişul povârnit. Înghesuite între rafturi şi masa de lucru
stau teancuri de cărţi care aşteaptă să fie date sau trimise în ţară. Cioran
citeşte şi nu păstrează nimic. Dezordinea de pe masă e uluitoare şi e, nu o
dată, subiect de ceartă între cei doi. "În 50 de ani, cât am locuit
împreună, nu cred că am intrat decât de câteva ori în biroul lui. Avea" -
mărturiseşte Simone, într-un interviu - "o dezordine organizată. La el
în cameră nu intra nici menajera". Un pat scurt, aproape cât un pat de
copil, acoperit de-o scoarţă, ţesută chiar de mama lui. Iar sus, o lucarnă
prin care trec leneş norii Parisului. La Simone şi Cioran e bine şi pentru că
ştiu să fie gazde primitoare. Le calcă pragul scriitori francezi şi români, traducători
şi editori: Eugen Ionescu, Constantin Noica, Samuel Beckett, Henri Michaux,
Sanda Stolojan, Gabriel Liiceanu şi alţii. La ei se ascultă Bach sau Amália
Rodrigues, se mănâncă şarlote cu căpşuni şi se comentează discursurile lui de
Gaulle, se râde cu poftă şi se deschid sticle cu vin.
Pe malul mării, la Dieppe
Vara, când oraşul plin de turişti devine insuportabil, Simone şi
Cioran se retrag la Dieppe, un port normand, la Oceanul Atlantic. Ajung uşor,
cu trenul, iar de locuit, locuiesc la familii în sat sau în apartamentul
somptuos al unui prieten cu bani. Cioran e un obişnuit al locului. E ceva în
fostul sat de pescari, marcat de bombardamentele războiului, care îi stârneşte
melancolia şi furia. Acolo, într-o seară, în timp ce-l traduce pe Mallarmé,
decide să renunţe definitiv la limba română.
În 1976, Simone reuşeşte să cumpere, cu 50.000 de franci, o
căscioară la Dieppe, cu vedere spre castel. Singura încăpere e însă foarte
mică şi Cioran hotărăşte să-şi amenajeze pentru el un loc, în pod. "Îi
plăcea să meşterească", povesteşte Simone, "şi trebuie să mărturisesc
că ceea ce făcea era temeinic şi rezistent, dar întotdeauna îngrozitor de
urât. Desfigura cu totul camera. Şi nici măcar nu puteam protesta. Dacă mă luam
de vreo chestie pe care tocmai o bătuse în cuie, îl apuca o criză de
nervi". Bunăoară, se întâmplă la fel când un prieten, impresionat de
faptul că Cioran nu are televizor, îi oferă unul prea voluminos. În Rue de
l'Odéon, podeaua e atât de fragilă, încât Cioran trăieşte cu angoasa
permanentă că televizorul va ateriza la vecini. Într-o zi, se decide să-l agaţe
în perete. Epuizat de efort, constată însă că antena nu captează. "S-a
terminat totul cu explozia televizorului şi Cioran în mână cu un cuţit, urlând
de furie".
Când noaptea se lasă peste oraş, topind sub lumina lunii forfota
de peste zi, Cioran trăieşte doar pentru el. Chinuit de insomnii, angoase şi
melancolii, se plimbă pe sub castanii ce-mprejmuiesc grădina publică. Poartă
la el un portofel gol, iar banii îi ţine în buzunare pitite. Se teme de hoţi,
fusese de două ori jefuit. Din direcţia opusă, îl vede uneori venind pe
François Mitterand. Într-o noapte, fiindcă nu e singur şi crede că e spionat de
un detectiv privat, Mitterand scoate impermeabilul şi-i acoperă chipul
doamnei care îl însoţeşte. Mai târziu, într-o altă noapte de vară, se
reîntâlnesc iar Mitterand îi întinde mâna. Aflase cine e. Noaptea e şi momentul
când, întors acasă, se apleacă asupra veşnicului caiet studenţesc. Scrie
despre "inconvenientul de a te fi născut", mândru că e cea mai lucidă
fiinţă din univers. Glorifică sinuciderea, de care însă nu se simte în stare.
Se ceartă cu Dumnezeu şi cu sfinţii, cu propria lui existenţă, catalogată drept
cel mai mare eşec. "Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are
sens". Scrie şi despre ruşinea de a fi român, sub care se ascunde, trădată,
o mare iubire. "Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răzbuna
contra lumii, contra mea".
Cu Friedgard, în Jardin de Luxembourg
"Friedgard, eraţi prea în vârstă când a fost scrisă această
carte pentru sugari deziluzionaţi". E dedicaţia pe care Cioran o scrie,
pe 26 iunie 1981, femeii care îi va da ultimii ani ai vieţii peste cap! O
fiinţă fragilă, cu totul aparte, de care Cioran are toate motivele să se îndrăgostească.
La cei 35 de ani ai ei, jumătate din vârsta lui de atunci, e divorţată, are un
fiu şi tocmai pregăteşte un doctorat în filosofie, la Köln. De acolo îi
trimite o primă scrisoare în care îşi mărturiseşte admiraţia pentru
formulările lui paradoxale, care te lasă cu respiraţia tăiată. Cioran îi
răspunde repede, într-o germană fără cusur. O invită să-l viziteze la Paris,
oricând doreşte. Între cei doi dialogul se ţese cu înfrigurare. Încă înainte
să o cunoască, îi scrie într-o epistolă "Vă simt ca pe sora mea întru
spirit şi sunt încredinţat că ne este comună o dimensiune nocturnă, adânc înrădăcinată
în conceptul de melancolie". La Paris, se plimbă mult pe aleile din
Jardin de Luxembourg. În faţa frumuseţii şi a tinereţii, îşi pierde cumpătul şi
luciditatea. "Cred că se îndrăgostise de mine, spune Friedgard. În ce mă
priveşte, m-am îndrăgostit la început de aforismele lui, de cărţile pe care
le scrisese". Dragostea îl ia pe nepregătite, la vârsta la care îşi credea
încheiate socotelile cu viaţa. "Eram foarte tulburaţi, fiindcă legătura
noastră nu era doar spirituală, ci şi trupească. (...) Cioran şi-a dorit imens
această iubire, iar relaţia noastră nu putea să existe decât dacă participam
deopotrivă la ea, fiecare cu ce era în măsură să-i dăruiască celuilalt".
"Dragă Friedgard", îi scrie el, "e dimineaţă devreme. N-am
putut să mă zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit să mă scol, ca să vă
trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard
cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am făcut o plimbare inutilă, am
vrut chiar să intru într-o biserică. (...) Mai bine de o oră, în mintea mea
s-au derulat scenele cele mai intime, cu o asemenea precizie, încât a trebuit
să mă scol, ca să nu-mi pierd minţile. Am înţeles dependenţa mea senzuală de
dumneavoastră, în toată claritatea ei, abia după ce v-am mărturisit la
telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta dumneavoastră.
Ce mortale pot fi anumite lucruri!"Ca orice îndrăgostit, devine gelos.
"Numea asta gelozie balcanică, o pornire extrem de originară, izvorâtă
din rădăcinile fiinţei lui". Curând, decide să nu o mai prezinte pe
Friedgard nimănui. "Dacă ar fi fost după el, ar fi trebuit să-l aştept
într-o cameră de sub cerul Parisului. Visa să stăm împreună până şi în
sicriu, deoarece astfel ar fi putut să-mi vorbească la nesfârşit, să mă
farmece cu discursul lui, de o subtilitate îngrozitoare".
Iubire la 70 de ani: Cioran şi Friedgard, pe străzile Parisului
În aşteptarea ei, Cioran cade pradă reveriilor. Pasiunea îl
devorează lent, chinuitor, îl salvează doar temporar de vidul apăsător al
fiecărei zile. "În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea care a
trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de
neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile
legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire
la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs.
decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu
indispensabil". După Paris, se reîntâlnesc la Köln, unde Cioran pleacă
dintr-un impuls. Nu mai ieşise din capitala Franţei de aproape un deceniu.
Călătoria în Germania e o adevărată "aventură în cosmos". "M-am
simţit", mărturiseşte Friedgard, "ca o regină încoronată".La
70 de ani, Friedgard îl face să se simtă viu, dar nu reuşeşte să-l facă şi
fericit. "Nu ştiu dacă Cioran s-a simţit mai tânăr", avea să
dezvăluie ea mulţi ani mai târziu, "dar ştiu sigur că felul în care a
decurs relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea, de
fapt, e imposibilă".
În 1987, Cioran renunţă definitiv la scris. Ceva se rupe în el,
cum o mărturiseşte dramatic. În doar câţiva ani, suferinţele i se înmulţesc şi
devin acute. Îşi rupe piciorul şi trebuie să se supună unei intervenţii chirurgicale.
Ulcerul duodenal, de care suferise toată viaţa, se accentuează. Când România
îşi deschide în sfârşit porţile, eliberată de sub dictatură, Cioran cade pradă
tulburărilor de memorie, care-i întunecă mintea. Diagnosticul e neiertător.
Suferă de boala Alzheimer. Cioran, care stăpânea cu mintea lui lucidă durerea
întregului univers, începe să uite drumul spre casă. În 1994, Simone îl
internează la o clinică foarte bună, în Rue Broca, în care accesul le e
facilitat chiar de François Mitterand. "La clinica lui Cioran se face o
şcoală pentru bolnavi. Îl duc deci la şcoală. Ca pe un copil. Uneori
îndărătnic: nu vrea. Altădată lucid. (), i-a spus într-o zi Simonei",
scrie Monica Lovinescu în jurnalul ei. Cioran aleargă prin spital, atras de
câte-un televizor dintr-un salon, şi se instalează în paturile altor oameni.
Sau dispare, pur şi simplu, şi îl găsesc infirmierele ascuns în dulapul lui.
După o vreme, nu mai poate mânca. Creierul nu mai comandă reflexele
înghiţitului. Face o infecţie pulmonară şi e hrănit prin perfuzie. Trupul,
doar piele şi os, e plin de escare. Nu mai recunoaşte pe nimeni dintre cei care
îl vizitează. Nu-şi mai recunoaşte nici prima carte, proaspăt retipărită în
ţară. O priveşte lung şi întreabă "Şi înainte de asta, ce făceam?".
Prietenii sunt îndureraţi. "Să se încheie cât mai repede acest calvar
degradant. Într-un fel, doar moartea îl mai poate reda pe Cioran propriei sale
staturi", scrie aceeaşi Monica Lovinescu. În ultimul interviu acordat, cu
mintea încă limpede, Cioran declară "Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu şi
nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit,
dincolo de orice credinţă". Torturat de suferinţe, într-una din zilele
lucide, o roagă pe Simone să-i suprime viaţa. Şi totuşi, cere prin testament
înmormântare religioasă.
Fotografia a fost realizată de celebrul fotograf Richard Avedon
Cioran moare pe 20 iunie 1995, dimineaţa.
Tocmai când Simone, după trei nopţi nedormite la spital, plecase
acasă să doarmă puţin.
Moartea, pe care şi-o dorise şi o aşteptase ca pe marea salvare,
căreia îi dedicase cărţi şi nopţi de insomnie, îl ia pe neaşteptate.
Îi joacă o festă, luându-l dintre noi simplu, banal, ca pe orice
alt muritor.
Fotografii din arhiva familiei Cioran
Acest material nu ar fi putut fi realizat fără întrevederea pe
care d-na Eleonora Cioran mi-a acordat-o, în exclusivitate, în anul 2005, fără
interviurile eveniment realizate de Norbert Dodille, de Octavian Buda/ Valentin
Protopopescu şi de Gabriel Liiceanu, fără aportul jurnalelor şi biografiilor în
care Emil Cioran a fost menţionat.
