Mari enigme ale trecutului - "Dama cu camelii"....

Dama cu camelii - adevar si legenda

valeriu taranu

To Me

Today 04.08 2014 at 6:50 PM

 

DELA DUMAS LA VERDI      

 Dama cu  camelii – adevăr  şi legendă

  Cea mai admirată şi dorită curtezană a timpului, Marie   Duplessis îşi împărţea favorurile multor parizieni bogaţi şi nobili, dar faima   nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr
  sărac.

  După o zi de călărie pe câmp,   tânărul înalt, bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda
 dificultăţilor   financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. 

  La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la   femeile frumoase, ostentativ aşezate în loji, decât la scenă. În acea seară de   septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie   de femei de la marginea societăţii respectabile.

 Întreţinute de bărbaţi bogaţi   şi în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe   tânjeau după iubirea unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era
  convingerea fermă a tinerilor ca Dumas, care avea 20 de  ani.

  O femeie îi atrase atenţia în mod special. „Era   înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu“, avea să scrie   el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan precum cea   a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică… Semăna cu o   figurină de Dresda.” Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea   mai faimoasă curtezană a epocii.
 
 
  Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn   unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La sfârşitul   spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi pe prietenul său   acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui   Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se plângă de vizita unui   conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a avea companie. Doamna Prat   şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie   îşi invită oaspeţii la o cină cu şampanie.

Spre sfârşitul mesei, ea a avut un   acces de tuse şi a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a găsit-o   prăbuşita pe sofa, lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de   sânge.
  „Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul. „Puţin, dar   m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie.
 „Vă distrugeţi singură!“ „De   unde atâta afecţiune spontană? V-aţi îndrăgostit de
 mine?“ întrebă ea,   curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă
  mărturisirea, dar l-a şi avertizat în legătură cu două posibile consecinţe. 

  „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar   atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a   cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea   ei!“
  Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi Marie Duplessis a   avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost urmată de o scurtă poveste de   iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani   mai târziu, Dama cu   camelii.
 
  Viaţa unei curtezane
  Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas, Alphonsine   Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi vândut-o   ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis,   ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar frumuseţea ei
  delicată a atras repede atenţia unui proprietar de restaurant, care i-a   cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de   Guiche, un tânar înstărit şi monden, care abandonase armata pentru a urma,   zice-se, studii la Şcoala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis   devenise cel mai comun subiect de bârfă şi era
 asaltată de pretendenţi. Nu   avea decât 16 ani.  Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole   la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare şi de întâlniri   romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa uneicurtezane. Curând   serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate, încât se   zvonea că putea cheltui până la 100 000 de franci aur pe an, pentru un trai   luxos. Se îmbrăca frumos şi se înconjura de flori,
 dar, pentru că mirosul   trandafirilor o ameţea, Marie prefera camelia şi îşi umplea casa cu ele, pâna   când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreaţă de
  camelii“. Marie era cultivată, putea purta discuţii despre cărţile pe care le   avea în bibliotecă şi era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea   însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile   albesc dinţii“.  Când l-a cunoscut pe Dumas, era întreţinută de   bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent –   îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg,  spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în   realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbaţi că   avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux.
  Toţi admiratorii ei, însă, erau de părere că are o   inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la   altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi iubire“, scria un critic al   epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumuseţe eterică.
  Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri   tânără.
  După numai câteva luni de fericire, care l-au afundat   în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a propus   să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La
 30 august 1845, el i-a   scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te   iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit de tine, aşa cum vrei tu… Eşti   prea bună ca să nu înţelegi motivele acestei scrisori şi prea inteligentă ca   să nu mă ierţi.”
  Ispăşirea pedepsei
  Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu   Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea   cerere în căsătorie a contelui de Perregaux.
 Căsătoria a avut loc la Londra,   în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux
 îi era milă de tânăra   femeie, chinuită tot mai mult de tuberculoză.
  La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au   despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viaţa   mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a
 scăpa de creditori. Şi-a   instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat
 spre a-şi face acasă   rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să
 îi administreze ultimele   sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică. La 3
 februarie 1847, pe   când Boulevard de la Madeleine răsuna de cântecele şi
 râsetele carnavalului,   înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi dădea obştescul  sfârşit.
  Dumas călătorise, între timp, în Spania şi Algeria,   împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor   Trei   muşchetari şi al Contelui de
 Monte   Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi   prin Alexandre pêre [tatăl] şi Alexandre
 fils [fiul].) Dumas a   aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a   trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară şi îşi declaraseră   dragostea şi a văzut un anunţ despre licitaţia în care urma să se vândă tot ce   mai rămăsese în casă. Pentru că nu îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a   mulţumit să cumpere un lanţ de aur, pe care Marie îl purta la gât.
  Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienţi bani pentru plata   datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică moştenire destinată unei   nepoate preferate din Normandia. Singura condiţie din testament era ca fata să   nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentaţii care îi fusese fatal   mătuşii.
 
 
  Durerea naşte un roman ce va deveni   clasic  În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a închiriat o cameră   la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie şi a început să scrie un   roman care avea să-l facă celebru.
  În Dama cu   camelii, curtezana Marguerite   Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei   iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui
 Armand care, în timpul   unei discuţii cu Marguerite, se arată sceptic în privinta sentimentelor ei   pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să   îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât
  fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea reputaţie, lui îi va fi   imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristeţe,   Marguerite îşi părăseşte iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu   un nobil bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa agitată de   curtezană o epuizează şi o aduce în pragul morţii.
 Armand află cele întâmplate  când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp
 pentru a o îmbraţişa pe   femeia care îi leşină în braţe.
  Publicat în 1848, Dama cu   camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost
  asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru o dramatizare.
 Ca răspuns, el s-a   retras la ţară şi a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi   a propus-o tatălui său, director de teatru parizian şiprincipal autor al   pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus.
 Subiectul nu era acceptabil   pentru a fi pus în scenă, el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a rugat   insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl, după ce a
  citit primul act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La   întoarcere, şi-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat“, exclamă el,   ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va fi
 jucată!“
  Piesa a fost pusă în scenă în 1852 şi a avut un succes   mai mare decât romanul. Dar când Giuseppe Verdi a transformat povestea în   opera La  Traviata, în anul următor, Marie   Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea.

 Bineînţeles, faima ei s-a întins   până în secolul XX, când au fost realizate nu mai
 puţin de cinci filme   artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai   admirat.
 
  sursa:

Mari enigme ale   trecutului