Din Arhivele Vaticanului ....

 

Raportul lui Ponţius Pilat către Tiberius Cezar - StiriAzi.ro: Toata ...

www.stiri-azi.ro/.../raportul-lui-pontius-pilat-catre-tiberius-cezar/.../5...

18 Apr 2012 – Am gasit pe facebook un document foarte interesant dar a carui autenticitate istorica raman sub semnul intrebarii. Daca cele mentionate aici ...

Raportul lui Ponţius Pilat către Tiberius Cezar | Alexandru Sudiţoiu

http://alexandrusuditoiu.wordpress.com/2012/04/18/raportul-lui-pontius-pilat-catre-tiberius-cezar/

                                                           *******************

-----

 

 Raportul scris de Pilat, guvernatorul Iudeei, către Tiberiu, împăratul Imperiului Roman, după Răstignirea Mantuitorului ?

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de
către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice.
Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze.
Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i
povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat
extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe
tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia
documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui otidian de mare tiraj din Anglia.



Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, Salve!



Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în
legătură cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în
provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii.

La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală! Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religia sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica să
nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat
că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O
dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia
dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod
deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.
La început mă temeam ca acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor, decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.
N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un
contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi
feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul
înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Catalina. Naulius este un vechi băştinaş din  Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.
I
Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius
care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis:
„Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce
ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre
care sunt atâția în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da
tribut Cezarului, Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin
Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului
libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit
la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a
caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios
şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate
necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să
facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,
neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă,
ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla,
zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui
Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea
marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil
nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc
„Providenţă” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar
libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe
evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici.
Într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de
aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea
Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi
vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele
lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei
văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile
lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată
contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o
să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară,
când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei
„profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel
la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de
soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu
eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o
măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş,
fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus,
invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a
venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic
amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus
emoţiilor; mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul
apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de
fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea,
ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat.
Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea
că-mi zice: Iată-mă, am sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi
frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om,
necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi
figuri la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din
Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de
vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale
unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un
lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă,
care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este
informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această
comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate,
de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine
că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta.
Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a
căzut victimă lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din
pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură
directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica
putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea
mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a
jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă
în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele
justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele
tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în
mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale.
Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge
furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului,
sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât
toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de
libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin
într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că
lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi
apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru
scăpare…”.

Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet
dumnezeiesc Iisus îmi ripostă „Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi
scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este
acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris în cărţile
profeţilor, trebuie să se împlinească”!

„Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea
cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care
este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi că ai
multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi
poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.

„Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume
război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi
în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la
mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de
voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi
puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta
victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele
pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui
Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat
propria sa înclinare, în această privinţă, el ar fi ordonat imediat
osânda la moarte a lui Iisus; însă el, deşi mândru de cinstirea
domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă
care ar fi putut să-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel
nu luă nicio hotărâre.

Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece,
după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre
Iisus Nazarineanul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un
mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că
învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice
sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea
de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale.

Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi
plănuiau să se folosească de această ocazie şi de excitarea populară,
care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era
arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii şi Fariseii întrebuinţează
tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor. Primejdia
creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi
trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de
cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas
singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în
mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi
fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de
ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor,
în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.

Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi
Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive:
ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au
putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri
care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut
o greşeală din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor,
profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei înşişi, era propunerea mea, de
a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de
clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de
amărăciune.

Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult
de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani şi
jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în
public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând
curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se
uni cu Irodienii şi Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai
aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata
de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînțelegerea
ce rezulta din aceasta.

În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat
la moarte. Cu această ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt
de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu
osânda definitivă, asupra lui.

Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean, afacerea cade sub
jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh
viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţă de
mine, prin sutana Cezarului, şi mi-a încredinţat mie soarta acestui
om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare
moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat
de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toată
Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoară dintre Gali, care avusese
nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la
picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul
acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis.
El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea
furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar
şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului
erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului,
s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,
rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale.
Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea
mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre
sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat
pe popor, ce vrea!

„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.

„Pentru ce crimă?” am întrebat eu.

„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se
numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.

Eu le-am spus că justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata
înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie.
În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniștit
şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor
persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se
păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el să fie
biciuit; apoi cerând ligheanul cu apă, eu m-am spălat pe mâini în faţa
mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt.
Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.
În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor
al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna
cu aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că în această ocazie toate spiritele rele
din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu
umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări
înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului
până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai
auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui
Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui
Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o
coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor
oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe
locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre
Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda
mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbră de
putere, se străduia să facă ordine.

Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a
petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât
în puterea omului.

Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că
este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească,
n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât
şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a
acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul.

Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri
cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Aeropagul ar fi exclamat:
„sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”

Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit
pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!
Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi
posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.
Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.
De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar
purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.
Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am
înţeles. Ici şi colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi,
când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca
în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă
frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care
curseseră de la Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând,
care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele
plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif
din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa
pe Iisus din Nazaret”.
I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”.
Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius
să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie
împiedicată.
Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au
vestit în toată provincia, că Iisus s-a sculat dintre morţi cum
prezisese el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului
această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea
aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest
raport şi către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria
Dianei, care a venit la urechile mele!

Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o
trupă de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul
Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele două mii de
ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată
noaptea.

A fost hotărât de soartă! Am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi
palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi că pentru scopul
de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească
astăzi!!! Soartă crudă, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!

Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.



Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus,
cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT

Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie,

Anul 4147 de la creaţie