CARMEN STĂNESCU
Pe bătrâneţe o cârpesc peste ochi
(de Daniela Mironov)
 
Nu era o zi frumoasa cea in care am sunat la interfonul cladirii cochete de pe Bulevardul Dacia. Nu era soare deloc, imi era frig si ma simteam deprimata. Mi se parea ca nici n-am sa fiu in stare sa deschid gura, darmite sa fiu desteapta si sa fac un interviu de viata si cariera cu o mare personalitate. Mi-am tarsait picioarele pana la etajul doi, de parca as fi urcat pe un zgarie-nori. Si apoi, am cunoscut-o pe Carmen Stanescu.

In prima clipa, am ramas coplesita in prag, uitindu-ma la ea, fara sa-mi vina sa cred cit este de frumoasa. Cu tenul ei alb si neted, cu citeva riduri adunate la coltul ochilor, de atita ris. In clipa a doua, parca ma luase pe sus un stol de pasari, ma invirtise prin sufragerie, imi aratase din mers o menajerie cu animale din plus si apoi ma trintise intr-un scaun de epoca, la o masa din aceeasi vreme. Entuziasmul ei era ca o navala, parca ridea si vorbea in acelasi timp, imi facea complimente (ea, mie!), se prapadea de ris in fata posetei mele minuscule si verzi, cu o libelula transparenta prinsa intr-o parte. Depresia ramasese agatata undeva in cuier, chicoteam fara oprire, iar cind m-am trezit fata in fata cu un platou plin cu prajiturele colorate, facute de Damian Crismaru, eram deja incintarea intruchipata.

Damian (care joaca in 6 piese pe saptamina si rupe sala de aplauze in fiecare seara) are mereu grija sa-i faca dulciuri lui Carmen, ca sa nu-i scada glicemia. Si bucuria. „Si ca sa nu ma jigaresc, trebuie sa maninc mereu, altfel imediat ma jigaresc!“ Astfel, in decursul primei jumatati de ora petrecute in compania doamnei, am aflat ca se poate si e voie sa visezi la tinerete fara batrinete, la iubire fara de sfirsit, la o relatie reusita, chiar daca cei doi lucreaza impreuna 50 de ani! Ca daca arzi ca o flacara, nu te stingi la 20 de ani, si nici la 80. Ca daca esti pasionat de ceva si iti faci din asta o meserie, vei petrece multe decenii fericite, simtindu-te implinit in fiecare zi.

Mama si tata luau mereu premii la dans
S-a nascut in Bucuresti, intr-o noapte plina de lumina de la farurile nenumaratelor masini care parcau in fata casei de vizavi, unde se dadea un bal. Moasa i-a prezis ca toata viata va fi inconjurata de lumina. Dupa 66 de ani de teatru, sub reflectoare care ii cauta si azi prezenta magnetica pe scena, e sigur ca moasa a avut mare dreptate.
„Tata era tinar, frumos, un avocat talentat, dar fara bani. Mama, si ea frumoasa, amindoi amatori de muzica si dans. Luau mereu premii la dans pe la balurile de la Cercul Militar, unde erau nelipsiti.
S-a tot vorbit ca in familia noastra, printre strabunicile mele, a existat o mare artista de revista, unguroaica, Ana Gal. Cu siguranta am mostenit si eu de la aceasta diva cite ceva.“ Pe un teren daruit de bunicul din partea mamei, avocatul Stanescu a cladit o casuta incintatoare, inconjurata de o gradina de vis, in capatul unei alei inflorite ce dadea in Calea Vacaresti. Casa era mereu plina de prieteni, iar vara petrecerile se mutau in gradina. Mica si gatita in rochii cu funde si volane apretate, Carmen sorbea din ochi prajiturile cu frisca de pe masa, dupa care se da in vint si astazi.

Acolo, in cartierul evreiesc in care traiau atit de tihnit, a vazut pentru prima oara spectacolul cruzimii umane. A fost martora la rebeliunea legionara din ianuarie 1941. „Toata Calea Vacaresti era pustiita, magazine distruse, bieti oameni fugariti si nimiciti. A alergat la noi croitorul Max, cu cele doua fetite, Esther si Saly. Le-am adapostit in beciul nostru din fundul curtii in noaptea aceea de groaza, cind se auzeau pina la noi urletele ingrozitoare din strada. Dimineata, vecinii ne multumeau ca am salvat fetitele lui Max, parca cine stie ... ce eroism am fi facut.“

In atmosfera de iubire din casa, nici macar nesuferitii ani ai scolii nu i-au lasat amintiri triste, desi n-au fost un sir neintrerupt de bucurii. Daca la multe materii umane era talentata, la matematica era „uliu“. Asa zicea tatal ei, cind se ducea la examenele de sfirsit de an, sa puna o vorba buna la doamna profesoara, ca sa-i treaca fata clasa. „E ca un uliu, minca-o-ar tata, frumoasa si proasta!“

„Mi-am iubit parintii. I-am iubit inca de mica, erau foarte frumosi si foarte petrecareti, casa noastra era mereu plina de prieteni. M-au dus la teatru de la 6 ani. Atunci am vazut, la Teatrul National vechi, «Vlaicu Voda». Erau niste montari extraordinare pe vremea aceea si, dupa citeva spectacole, am prins o pofta de teatru nebuna si n-am mai vrut sa fac altceva. Ironia face ca mi-am dat examenul de diploma cu rolul Doamnei Clara, din «Vlaicu Voda», iar mai apoi l-am jucat cu succes mare si in montarea lui Mihai Berechet.“

In relatia de 50 de ani cu Damian nu a lasat neintelegerile de vreun fel sa-i atinga. Poate au existat cumpene, cum a fost cind Damian a plecat de acasa un an si jumatate, dupa care s-a intors spasit, iar ea l-a primit cu supa pe masa, ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. Dar aceste povesti au fost lasate deoparte, nu a mai vorbit despre ele, nu le-a dat voie sa-i provoace riduri si oftaturi.

„Cind il vad ca are o stare nervoasa, nu sunt eu mai a dracului. Incerc sa-i inteleg starea si atunci pot sa refac atmosfera calma din casa. Suntem ca doi copii – ne jucam si murim de ris!“ Aceasta ultima expresie incheie absolut orice relatare in care sunt implicati ei doi. „Si am murit de ris, bine-nteles!“, in general, datorita glumelor lui Damian. „Ne intelegem mai bine ca la inceput. Fondul bun din noi razbate prin toate problemele. Niciodata nu m-am falit in fata lui cu cine sunt si ca are nevoie de sprijinul meu ca sa reuseasca. Uite, acum el are sase piese, iar eu doar doua. Si ce, o sa pling?“

S-au cunoscut in 1955, pe cind ea era deja de 10 ani o actrita adulata de public, cu roluri mari la Teatrul National, iar el, cu 6 ani mai mic, era un debutant, dublura a partenerului ei, Gabriel Danciulescu. Destinul l-a facut pe titular sa se imbolnaveasca la tanc, pentru ca tinarul actor sa-si capete sansa. Sansa de a juca intr-un rol principal imediat dupa absolvire, dar si de a a imparti scena cu o diva de calibrul lui Carmen Stanescu, al carei admirator era (in secret). „Cred ca i-am parut foarte nerusinata... La o repetitie, l-am vazut mincind o chifla cu sunca. Eu sunt groaznic de mincacioasa, asa ca m-am gindit ca mor daca nu-i cer din sandvisul ala. Asta i-a placut la nebunie, pentru ca Damian e aproape exagerat de darnic, ii place sa faca o bucurie, daca poate.“ De atunci, nu s-au mai despartit si dupa trei ani s-au casatorit civil. Citiva ani mai tirziu, s-au legat si in fata lui Dumnezeu, la manastirea Sinaia, in cadrul unei ceremonii discrete.

„Diferenta de virsta nu a contat niciodata. Pina la virsta asta, el imi da de mincare. Are grija de mine, de parca el ar fi mai mare! Uneori, cind ne contrazicem, mai zic: tu nu uita, eu sunt mai in virsta! «Ei, raspunde el, ai virsta, dar nu ai mintea!». Zilele trecute, zicea prin bucatarie: «Doamne, n-am avut copii, in schimb ... mi-ai dat un copil idiot de 80 de ani!». Iti dai seama ca am murit de ris!“ Citeva sarcini toxice au afectat-o sever pe Carmen Stanescu si asa se face ca, desi sunt atit de iubitori, nu au avut parte de copii. Dar au compensat printr-un sir nesfirsit de fini.

Damian a fost adulat de femei

„Am admiratori peste tot prin lume. Sunt oameni care, atunci cind vin in tara, dau fuga la teatru sa vada ce mai e nou la National. De fiecare data, imi trimit flori la cabina, am ajuns sa-i stiu pe unii dintre ei. Cind am implinit 80 de ani, am primit telegrame pe adresa teatrului de pe tot globul – Canada, Israel, Italia, Elvetia... Uite ca din Africa, nu!“, constata surprinsa si o vad cum se adinceste citeva clipe in socoteli, de ce nu Africa? Pe urma, umbra zboara si e din nou zimbitoare, ce daca nu si Africa!

Damian n-a fost niciodata gelos pe hoarda asta de admiratori internationali? „De ce sa fie, se bucura pentru mine, dar avea incredere. Am fost foarte taioasa de cite ori mi s-au facut propuneri care nu erau la locul lor. Nici nu stau la discutii!“ In schimb, el... „Foarte multe s-au agatat de el. Acum, imi sunt – nu, nu prietene, dar se poarta foarte frumos, se simt cu musca pe caciula. Iar Damian, cum se simtea descoperit, le lichida.“ Dar cum il prindea, fiindca e celebra prin teatru pentru faptul ca isi „mirosea“ barbatul imediat ce acesta o lua pe alaturi de drumul cel mai scurt spre casa?

„Ei, imi dadeam eu seama care il pupa din admiratie profesionala si care nu! Adevarul e ca a fost adulat de femei!“ Nu se poate sa nu-i remarci sclipirea de mindrie din priviri. „Dar si pe mine ma asteaptau crai pe la usi, pe la feresti... Insa asta a fost inainte de a-l cunoaste pe Damian. Era unul, batrin, care mi-a oferit cocosei de aur. S-au imprastiat pe strada cind l-am pocnit peste mina. N-am iubit banii si i-am detestat pe cei care faceau parada de averea lor.“

Poate n-a iubit banii, dar rochiile, bijuteriile, blanurile si palariile extravagante? „Pe toate mi le ia Damian sau mi le trimit prietenii de prin strainatate. Avem multi prieteni prin Franta, Italia, Austria, pe care ii vizitam in fiecare vara. Iar Damian vine incintat cu cite o rochie noua, uneori. Da-o-ncolo, zic, iar cirpe. Pune-o in dulap, ii mai zic, si ma gindesc deja cui s-o dau si pe asta. Ca am la cirpe...“

In privinta darniciei, are dreptate, fiindca de pe urma ei traiesc o puzderie de saraci, un azil intreg de batrini, o femeie de serviciu aciuata pe linga casa lor.  „Intr-o zi, a venit Damian acasa si a inceput sa-si caute niste camasi frumoase, cu dungi, primite din Italia. Pai le-am dat pe toate, i-am zis, ca-ti ramasesera mici... S-a infuriat, abia ii mai dadusem niste costume, si mi-a zis «Gata, de acum cind plec de acasa, te incui in bucatarie!» N-ai decit, m-am gindit eu, ca si din bucatarie am ceva de dat. Si m-a apucat un ris...“

Trebuie sa mananc mereu, altfel ma jigaresc

Marturiseste ca se sperie uneori de virsta. „Am 80 de ani, imi spun, si ma clatin. Mi se face putin frica. Dar apoi ma iau cu treaba si uit. Nu imi mai bat capul cu asta.“ Fata de batrinete se poarta cu grija, ca in preajma unui dusman periculos. In cartea ei de memorii, „Destainuiri“, ajunsa la a treia ... editie, povesteste sincer istoria bataliilor dintre ele: „La mine se rasfata, o simt eu ca-i place de mine, si asta ma face sa cred ca ma va lua cu binisorul, ca sa stea cit mai mult in preajma mea. (...) Cu siguranta, din cruzimea cu care ma pindeste pentru a se revansa odata si-odata. Furindu-ma cu coada ochiului cind adorm seara la televizor, ma si mingiie de multe ori. O prind cu mina ei moale si zbircita pe mine si atunci o cirpesc peste ochi, cum face eroul din filmul horror de pe ecranul din fata mea. Ma duc sa ma culc, lasind-o pe ea la televizor. (...) Si, neavind alta distractie, scirba, se leaga de barbatu-meu, care mai atipeste si el din cind in cind, tot la televizor...“

A avut norocul unei constitutii privilegiate, a unei siluete fine, mereu in pericol de a se subtia prea tare, daca nu era ingrijita cu bunatati si rasfatata cu dulciuri. A facut sport toata viata, a fost campioana la tir si ar fi ales cu placere o cariera de sportiva de performanta daca teatrul nu i-ar fi facut mai tare cu ochiul.

Fire foarte cocheta, s-a ingrijit toata viata cu rigurozitate. Dimineata si seara se rasfata cu creme preparate special pentru ea la farmacie, dar nu a mai calcat pragul unei cosmeticiene dupa ce, in urma singurei sedinte de cosmetica pe care a acceptat-o, a iesit „cenusie, fara pic de lumina“. A facut ani de zile masaj anticelulitic, ca sa-si modeleze picioarele, si nu a sarit niciodata peste gimnastica de inviorare de dimineata. In rest, a dansat. „Doamne, ce-mi place sa dansez! Daca nu mergem pe la vreo petrecere, dansez singura prin casa, de nebuna“, marturiseste si o apuca risul. Mihai Berechet, regizorul preferat, a montat de dragul ei „Comedia de moda veche“, in care rolul ii cerea sa cinte si sa danseze intruna. Dupa 1100 de spectacole cu „Comedia“ tot nu se saturase de dansat! A luat-o de la capat, apoi, cu „Calatorii cu matusa mea“, o adaptare dupa Graham Greene, care se incheie cu o conga indracita pe care o conduce matusa (Carmen Stanescu) si care dureaza citeva minute bune.

Dupa accident, au aplaudat de doua ori mai mult

Una dintre cele mai frumoase amintiri din teatru este legata, paradoxal, de un eveniment neplacut. Avea in „Locomotiva“ un rol mare, greu. Atit de greu, ca pina la urma a avut si un accident la repetitii. „Cind s-a anuntat ca am avut accidentul si ca spectacolul nu se mai tine, oamenii au spus: „Lasa, sa se faca bine, ca venim alta data”. Si au venit si au aplaudat de doua ori mai mult. Cum sa nu iubim oamenii?“

Dupa ce stai de vorba o vreme cu ea, descoperi ca de fapt motorul care o tine vesnic tinara e iubirea. Il iubeste pe Damian, teatrul, isi adora rolurile, prietenii, finii, animalele de plus, ii iubeste pe batrinii de la azilul din colt. Iubeste prajiturile, soarele, plimbarile prin Europa cu masina. Si-a idolatrizat parintii si a scris o carte despre viata ei, in memoria lor. Vorbeste inca de casuta din aleea inflorita ca si cum ar fi gata sa se intoarca in orice clipa acolo. Si, mai presus de toate, isi iubeste viata, exact asa cum a fost, fara sa schimbe nimic, fara sa regrete vreun gest. La 80 de ani, Carmen Stanescu stie sa dea definitia unei vieti perfecte.