- Oricine face greseli; cei mai multi oameni folosesc greselile ca sa
se distruga; câtiva le folosesc pentru a evolua. Acestia sunt
înteleptii.
CELE 7 PACATE CAPITALE ALE EDUCATIEI:
1. A corecta in public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstructiona copilaria celui educat
4. A pedepsi la furie si a pune limite, fara a da explicatii
5. A fi nerabdator si a renunta sa mai faci educatie
6. A nu te tine de cuvant
7. A distruge speranta si visele
=====================
1. A corecta în public
A corecta pe cineva în public este primul pacat capital al educatiei,
scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti, profesori
fascinanti”.
Un educator n-ar trebui sa expuna niciodata în fata celorlalti defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta.
Expunerea publica genereaza umilinta si traume complexe, greu de depasit. Un educator trebuie sa scoata în evidenta mai mult persoana care greseste, decât greseala însasi.
Parintii sau profesorii trebuie sa intervina în fata tuturor, numai atunci când un tânar a suparat sau a jignit pe cineva în public. Chiar si asa, trebuie sa actioneze cu prudenta pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create.
Era o adolescenta de doisprezece ani, isteata, inteligenta, sociabila, dar putin obeza. Aparent, nu avea nici o problema legata de obezitatea ei. Era o eleva buna, activa si respectata printre colegi. Într-o zi, viata ei a suferit o mare schimbare.
A primit o nota proasta la o lucrare. A cautat-o pe profesoara si a cerut explicatii asupra notei. Profesoara, care era nervoasa din alte motive, i-a dat o lovitura dureroasa, care i-a schimbat viata pentru totdeauna, numind-o „proasta grasa”, în fata colegilor.
A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânara respectiva.
Ea s-a simtit umilita si a plâns. A trait o experienta cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC).
Daca privim memoria ca pe un oras mare, trauma originala provocata de umilire a fost ca o cocioaba construita într-un cartier frumos.
Tânara a continuat sa acceseze arhiva care continea aceasta trauma, ceea ce a produs mii de gânduri si reactii emotionale cu continut negativ – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei.
În acest mod, o trauma stocata în memorie poate sa contamineze o întreaga arhiva.
Prin urmare, nu trauma originala devine marea problema a sanatatii psihice, asa cum credea Freud, ci continua ei realimentare.
Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalti, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconstient s-a creat un peisaj dezolant.
Adolescentii trebuie sa se simta frumosi, chiar daca sunt obezi, au un defect fizic sau daca, într-o forma sau alta, corpul lor nu se încadreaza în tiparele de frumusete oferite de mass-media.
Frumusetea se afla în ochii celui care priveste.
Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri în eroare, inoculând în subconstientul lor o anumita definitie a frumusetii.
Fiecare imagine a modelelor pe copertile revistelor si din anunturile publicitare ale televiziunilor se în registreaza în memorie, creând matrice care îi discrimineaza pe cei ce nu se încadreaza în sablon. Acest proces îi limiteaza pe tineri – chiar si pe cei mai putin influentabili. Când se afla în fata oglinzii, ce observa? Calitatile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele.
Mass-media, în aparenta atât de inofensive, produc printre tineri discriminari greu de imaginat.
As vrea sa nu uitati ca, prin intermediul acestui proces, o respingere se transforma într-un monstru, un educator tensionat devine un calau, un ascensor devine o cutie fara aer, o jignire publica paralizeaza inteligenta si genereaza teama de a-si expune ideile.
Adolescenta din relatarea noastra a început sa-si blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsa de respect de sine si printr-un sentiment de incapacitate.
A încetat sa mai obtina note bune. A cristalizat o minciuna: ca nu era inteligenta. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trai. La optsprezece ani, a încercat sa se sinucida. Din fericire, nu a murit. A facut tratament si a depasit trauma. Acea tânara nu dorea sa ucida viata.
Un educator n-ar trebui sa expuna niciodata în fata celorlalti defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta.
Expunerea publica genereaza umilinta si traume complexe, greu de depasit. Un educator trebuie sa scoata în evidenta mai mult persoana care greseste, decât greseala însasi.
Parintii sau profesorii trebuie sa intervina în fata tuturor, numai atunci când un tânar a suparat sau a jignit pe cineva în public. Chiar si asa, trebuie sa actioneze cu prudenta pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create.
Era o adolescenta de doisprezece ani, isteata, inteligenta, sociabila, dar putin obeza. Aparent, nu avea nici o problema legata de obezitatea ei. Era o eleva buna, activa si respectata printre colegi. Într-o zi, viata ei a suferit o mare schimbare.
A primit o nota proasta la o lucrare. A cautat-o pe profesoara si a cerut explicatii asupra notei. Profesoara, care era nervoasa din alte motive, i-a dat o lovitura dureroasa, care i-a schimbat viata pentru totdeauna, numind-o „proasta grasa”, în fata colegilor.
A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânara respectiva.
Ea s-a simtit umilita si a plâns. A trait o experienta cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC).
Daca privim memoria ca pe un oras mare, trauma originala provocata de umilire a fost ca o cocioaba construita într-un cartier frumos.
Tânara a continuat sa acceseze arhiva care continea aceasta trauma, ceea ce a produs mii de gânduri si reactii emotionale cu continut negativ – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei.
În acest mod, o trauma stocata în memorie poate sa contamineze o întreaga arhiva.
Prin urmare, nu trauma originala devine marea problema a sanatatii psihice, asa cum credea Freud, ci continua ei realimentare.
Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalti, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconstient s-a creat un peisaj dezolant.
Adolescentii trebuie sa se simta frumosi, chiar daca sunt obezi, au un defect fizic sau daca, într-o forma sau alta, corpul lor nu se încadreaza în tiparele de frumusete oferite de mass-media.
Frumusetea se afla în ochii celui care priveste.
Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri în eroare, inoculând în subconstientul lor o anumita definitie a frumusetii.
Fiecare imagine a modelelor pe copertile revistelor si din anunturile publicitare ale televiziunilor se în registreaza în memorie, creând matrice care îi discrimineaza pe cei ce nu se încadreaza în sablon. Acest proces îi limiteaza pe tineri – chiar si pe cei mai putin influentabili. Când se afla în fata oglinzii, ce observa? Calitatile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele.
Mass-media, în aparenta atât de inofensive, produc printre tineri discriminari greu de imaginat.
As vrea sa nu uitati ca, prin intermediul acestui proces, o respingere se transforma într-un monstru, un educator tensionat devine un calau, un ascensor devine o cutie fara aer, o jignire publica paralizeaza inteligenta si genereaza teama de a-si expune ideile.
Adolescenta din relatarea noastra a început sa-si blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsa de respect de sine si printr-un sentiment de incapacitate.
A încetat sa mai obtina note bune. A cristalizat o minciuna: ca nu era inteligenta. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trai. La optsprezece ani, a încercat sa se sinucida. Din fericire, nu a murit. A facut tratament si a depasit trauma. Acea tânara nu dorea sa ucida viata.
În fond, ca toti cei deprimati, era însetata si flamânda de viata.
Ceea ce dorea, era sa-si distruga durerea cumplita, disperarea si
sentimentul de inferioritate.
A atrage atentia, sau a scoate în evidenta, în public, o greseala sau un defect al tinerilor si adultilor poate genera o trauma de neuitat, care le va controla toata viata.
Chiar daca tinerii va deceptioneaza, nu-i umiliti.
Chiar daca merita o pedeapsa serioasa, cautati sa-i chemati si sa-i corectati în particular. Dar, în principal, stimulati-i pe tineri sa reflecteze. Cel care stimuleaza gândirea este un artizan al întelepciunii.
A atrage atentia, sau a scoate în evidenta, în public, o greseala sau un defect al tinerilor si adultilor poate genera o trauma de neuitat, care le va controla toata viata.
Chiar daca tinerii va deceptioneaza, nu-i umiliti.
Chiar daca merita o pedeapsa serioasa, cautati sa-i chemati si sa-i corectati în particular. Dar, în principal, stimulati-i pe tineri sa reflecteze. Cel care stimuleaza gândirea este un artizan al întelepciunii.
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
Intr-o zi, nemultumit de reactia agresiva a tatalui sau, fiul a
ridicat glasul la el.
Tatal s-a simtit sfidat si l-a batut, l-a spus ca n-ar trebui sa-i mai vorbeasca nicio data în felul acela.
Tipând, a afirmat ca el era stapânul casei, ca el era cel care îl întretinea pe fiu. Tatal si-a impus autoritatea cu violenta.
A câstigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.
Multi parinti se insulta si se critica reciproc în fata copiilor.
Când sunteti agitati si incapabili de a conversa, cel mai bine este sa iesiti din scena.
Mergeti în alta camera si faceti altceva, pâna ce reusiti sa deschideti ferestrele memoriei si sa tratati, cu inteligenta, chestiunile ce duc la polemici. Si totusi, nu exista casnicii perfecte. Toti comitem excese în fata copiilor, toti suntem stresati.
Chiar si persoana cea mai calma îsi are momentele ei de suparare si lipsa de logica.
Prin urmare, desi este de dorit, nu e posibil sa evitam toate frictiunile în fata copiilor nostri. Acelasi principiu este valabil si pentru profesori.
Când dam dovada de agresivitate în fata copiilor, trebuie sa cerem scuze nu numai fata de partener, ci si fata de copiii nostri, pentru manifestarea de intoleranta la care au asistat. Important este ce facem cu greselile noastre.
Daca avem curajul de a gresi, trebuie sa avem si curajul de a repara greseala.
O persoana autoritara nu este întotdeauna brutala si agresiva.
Uneori, violenta îi este mascata sub forma inflexibilitatii si încapatânarii.
Nimeni nu-i poate schimba parerea. Daca insistam în a ne mentine autoritatea cu orice pret, vom comite un pacat capital în educatia copiilor.
Autoritarismul nostru le va controla inteligenta.
Copiii ar putea reproduce, în viitor, reactiile noastre.
De altfel, observati ca obisnuim sa reproducem comportamentele parintilor nostri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilarie.
Înregistrarea facuta în tacere si neprelucrata ulterior, creeaza modele în zonele tainice ale personalitatii noastre.
Unii copii, când sunt iritati, le reproseaza parintilor greselile acestora si îi provoaca.
Câti parinti nu pierd dragostea copiilor lor, pentru ca nu stiu sa dialogheze cu ei, atunci când sunt provocati!
Le este teama ca un dialog le submineaza autoritatea. Nu admit sa fie chestionati.
Unii parinti detesta ca fiii sa le comenteze esecurile. Se comporta ca si cum ar fi intangibili. Reactioneaza cu violenta. Impun o autoritate care sufoca ratiunea copiilor.
Formeaza oameni care, la rândul lor, vor reactiona cu violenta.
Parintii care îsi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate. Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, asa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru ca ar compromite sanatatea si siguranta copiilor – dar, chiar si în aceste cazuri, trebuie sa se faca o masa rotunda cu copiii si sa se discute asupra motivelor impunerii acestor limite. În acesti douazeci de ani în care am tratat numerosi pacienti, am descoperit ca unii parinti erau foarte iubiti de copiii lor. Nu-i bateau, nu erau autoritari, nu le dadeau bunuri materiale si nici nu aveau privilegii sociale. Care era secretul?
Ei s-au daruit cu totul copiilor lor, le-au educat emotiile, si-au suprapus propria lume peste lumea lor. Au trait firesc, chiar fara sa cunoasca principiile pe care le-am discutat referitor la parintii inteligenti.
Dialogul este un instrument educational de neînlocuit.
Trebuie sa existe autoritate în relatia parinti/copii si profesor/elev, dar adevarata autoritate se cucereste cu inteligenta si dragoste.
Parintii care-si saruta copiii, îi lauda si-i stimuleaza sa gândeasca înca de mici, nu risca sa-i îndeparteze si sa piarda respectul lor.
Nu trebuie sa ne fie teama ca ne pierdem autoritatea – trebuie sa ne fie teama ca ne pierdem copiii.
Tatal s-a simtit sfidat si l-a batut, l-a spus ca n-ar trebui sa-i mai vorbeasca nicio data în felul acela.
Tipând, a afirmat ca el era stapânul casei, ca el era cel care îl întretinea pe fiu. Tatal si-a impus autoritatea cu violenta.
A câstigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.
Multi parinti se insulta si se critica reciproc în fata copiilor.
Când sunteti agitati si incapabili de a conversa, cel mai bine este sa iesiti din scena.
Mergeti în alta camera si faceti altceva, pâna ce reusiti sa deschideti ferestrele memoriei si sa tratati, cu inteligenta, chestiunile ce duc la polemici. Si totusi, nu exista casnicii perfecte. Toti comitem excese în fata copiilor, toti suntem stresati.
Chiar si persoana cea mai calma îsi are momentele ei de suparare si lipsa de logica.
Prin urmare, desi este de dorit, nu e posibil sa evitam toate frictiunile în fata copiilor nostri. Acelasi principiu este valabil si pentru profesori.
Când dam dovada de agresivitate în fata copiilor, trebuie sa cerem scuze nu numai fata de partener, ci si fata de copiii nostri, pentru manifestarea de intoleranta la care au asistat. Important este ce facem cu greselile noastre.
Daca avem curajul de a gresi, trebuie sa avem si curajul de a repara greseala.
O persoana autoritara nu este întotdeauna brutala si agresiva.
Uneori, violenta îi este mascata sub forma inflexibilitatii si încapatânarii.
Nimeni nu-i poate schimba parerea. Daca insistam în a ne mentine autoritatea cu orice pret, vom comite un pacat capital în educatia copiilor.
Autoritarismul nostru le va controla inteligenta.
Copiii ar putea reproduce, în viitor, reactiile noastre.
De altfel, observati ca obisnuim sa reproducem comportamentele parintilor nostri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilarie.
Înregistrarea facuta în tacere si neprelucrata ulterior, creeaza modele în zonele tainice ale personalitatii noastre.
Unii copii, când sunt iritati, le reproseaza parintilor greselile acestora si îi provoaca.
Câti parinti nu pierd dragostea copiilor lor, pentru ca nu stiu sa dialogheze cu ei, atunci când sunt provocati!
Le este teama ca un dialog le submineaza autoritatea. Nu admit sa fie chestionati.
Unii parinti detesta ca fiii sa le comenteze esecurile. Se comporta ca si cum ar fi intangibili. Reactioneaza cu violenta. Impun o autoritate care sufoca ratiunea copiilor.
Formeaza oameni care, la rândul lor, vor reactiona cu violenta.
Parintii care îsi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate. Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, asa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru ca ar compromite sanatatea si siguranta copiilor – dar, chiar si în aceste cazuri, trebuie sa se faca o masa rotunda cu copiii si sa se discute asupra motivelor impunerii acestor limite. În acesti douazeci de ani în care am tratat numerosi pacienti, am descoperit ca unii parinti erau foarte iubiti de copiii lor. Nu-i bateau, nu erau autoritari, nu le dadeau bunuri materiale si nici nu aveau privilegii sociale. Care era secretul?
Ei s-au daruit cu totul copiilor lor, le-au educat emotiile, si-au suprapus propria lume peste lumea lor. Au trait firesc, chiar fara sa cunoasca principiile pe care le-am discutat referitor la parintii inteligenti.
Dialogul este un instrument educational de neînlocuit.
Trebuie sa existe autoritate în relatia parinti/copii si profesor/elev, dar adevarata autoritate se cucereste cu inteligenta si dragoste.
Parintii care-si saruta copiii, îi lauda si-i stimuleaza sa gândeasca înca de mici, nu risca sa-i îndeparteze si sa piarda respectul lor.
Nu trebuie sa ne fie teama ca ne pierdem autoritatea – trebuie sa ne fie teama ca ne pierdem copiii.
3. A fi excesiv de critic: a obstructiona copilaria celui educat
Era un tata extrem de preocupat de viitorul fiului sau. Voia ca
acesta sa fie moral, serios si responsabil. Copilul nu putea comite
greseli, nici excese. Nu putea sa se joace, sa se murdareasca si sa faca
nebunii ca toti ceilalti copii. Avea multe jucarii, dar ele ramâneau pe
rafturi, pentru ca tatal, cu sprijinul mamei, nu admitea dezordinea.
Fiecare greseala, nota proasta la scoala, sau atitudine necugetata a fiului erau criticate imediat de tata.
Nu era doar o critica, ci o succesiune de critici, de multe ori în fata prietenilor copilului.
Critica sa era obsesiva si insuportabila.
Ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind sa-si preseze fiul pentru ca acesta sa se corecteze, tatal îi compara comportamentul cu cel al altor tineri.
Copilul se simtea ca cea mai dispretuita dintre fiinte. Se gândi chiar sa renunte la viata, crezând ca nu era iubit de parintii sai.
Rezultatul? Fiul a crescut si a devenit un om bun. Gresea putin, era serios, moral – dar nefericit, timid si fragil, între el si parinti era o prapastie. De ce? Pentru ca între ei nu exista magia bucuriei si a spontaneitatii. Era o familie exemplara, dar trista si insipida.
Fiul nu numai ca a devenit timid, dar si frustrat. Avea groaza de critica celorlalti. Se temea sa nu greseasca, asa ca îsi îngropa visele, întrucât nu voia sa-si asume riscuri.
Dorind sa reuseasca, tatal a comis câteva dintre pacatele capitale ale educatiei.
Si-a impus autoritatea, si-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv si i-a blocat copilaria. Acest tata era pregatit pentru a repara calculatoare, si nu pentru a educa o fiinta umana. Fiecare dintre aceste pacate capitale apare peste tot – atât într-o societate moderna, cât si într-un trib primitiv.
Nu criticati excesiv. Nu va comparati fiul cu colegii. Fiecare tânar este o fiinta unica pe scena vietii. Comparatia este educativa, numai când stimuleaza si nu umileste.
Dati-le copiilor vostri libertate pentru a-si trai propriile lor experiente, chiar daca asta implica anumite riscuri, esecuri, atitudini prostesti si suferinte.
În caz contrar, nu-si vor gasi drumul în viata. Cea mai nefericita modalitate de a-i pregati pe tineri pentru viata, este sa-i închidem într-o sera si sa-i împiedicam sa greseasca si sa sufere. Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligenta umana sunt sufocante.
Maestrul maestrilor are sa ne dea lectii foarte importante în acest domeniu.
Atitudinile sale educative îi încânta pe specialistii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, ca Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehementa.
Iisus ar fi putut sa-l critice, sa-i scoata în evidenta defectele, sa-i reproseze slabiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna. El nu a facut nimic ca sa schimbe ideile prietenului sau. L-a lasat pe tânarul apostol Petru sa-si traiasca experientele proprii. Rezultatul?
Petru a gresit în mod drastic, a varsat multe lacrimi, dar a învatat lectii de neuitat.
Daca nu ar fi gresit si nu si-ar fi recunoscut vulnerabilitatea, poate ca nu s-ar fi maturizat si n-ar fi devenit nici odata cel care a fost. Dar întrucât a gresit, a învatat sa fie tolerant, sa ierte, sa înteleaga.
Stimati educatori, trebuie sa tinem minte ca cei slabi condamna, cei puternici înteleg, cei slabi judeca, cei puternici iarta. Dar nu e posibil sa fim puternici, fara sa ne cunoastem limitele.
Fiecare greseala, nota proasta la scoala, sau atitudine necugetata a fiului erau criticate imediat de tata.
Nu era doar o critica, ci o succesiune de critici, de multe ori în fata prietenilor copilului.
Critica sa era obsesiva si insuportabila.
Ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind sa-si preseze fiul pentru ca acesta sa se corecteze, tatal îi compara comportamentul cu cel al altor tineri.
Copilul se simtea ca cea mai dispretuita dintre fiinte. Se gândi chiar sa renunte la viata, crezând ca nu era iubit de parintii sai.
Rezultatul? Fiul a crescut si a devenit un om bun. Gresea putin, era serios, moral – dar nefericit, timid si fragil, între el si parinti era o prapastie. De ce? Pentru ca între ei nu exista magia bucuriei si a spontaneitatii. Era o familie exemplara, dar trista si insipida.
Fiul nu numai ca a devenit timid, dar si frustrat. Avea groaza de critica celorlalti. Se temea sa nu greseasca, asa ca îsi îngropa visele, întrucât nu voia sa-si asume riscuri.
Dorind sa reuseasca, tatal a comis câteva dintre pacatele capitale ale educatiei.
Si-a impus autoritatea, si-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv si i-a blocat copilaria. Acest tata era pregatit pentru a repara calculatoare, si nu pentru a educa o fiinta umana. Fiecare dintre aceste pacate capitale apare peste tot – atât într-o societate moderna, cât si într-un trib primitiv.
Nu criticati excesiv. Nu va comparati fiul cu colegii. Fiecare tânar este o fiinta unica pe scena vietii. Comparatia este educativa, numai când stimuleaza si nu umileste.
Dati-le copiilor vostri libertate pentru a-si trai propriile lor experiente, chiar daca asta implica anumite riscuri, esecuri, atitudini prostesti si suferinte.
În caz contrar, nu-si vor gasi drumul în viata. Cea mai nefericita modalitate de a-i pregati pe tineri pentru viata, este sa-i închidem într-o sera si sa-i împiedicam sa greseasca si sa sufere. Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligenta umana sunt sufocante.
Maestrul maestrilor are sa ne dea lectii foarte importante în acest domeniu.
Atitudinile sale educative îi încânta pe specialistii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, ca Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehementa.
Iisus ar fi putut sa-l critice, sa-i scoata în evidenta defectele, sa-i reproseze slabiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna. El nu a facut nimic ca sa schimbe ideile prietenului sau. L-a lasat pe tânarul apostol Petru sa-si traiasca experientele proprii. Rezultatul?
Petru a gresit în mod drastic, a varsat multe lacrimi, dar a învatat lectii de neuitat.
Daca nu ar fi gresit si nu si-ar fi recunoscut vulnerabilitatea, poate ca nu s-ar fi maturizat si n-ar fi devenit nici odata cel care a fost. Dar întrucât a gresit, a învatat sa fie tolerant, sa ierte, sa înteleaga.
Stimati educatori, trebuie sa tinem minte ca cei slabi condamna, cei puternici înteleg, cei slabi judeca, cei puternici iarta. Dar nu e posibil sa fim puternici, fara sa ne cunoastem limitele.
4. A pedepsi la furie si a pune limite, fara a da explicatii
Într-o zi, o fetita de opt ani se plimba cu niste prietene într-un
centru comercial de lânga scoala ei. Vazând niste bani pe o tejghea, i-a
luat. Vânzatoarea a vazut-o si a facut-o hoata.
A luat-o de brat si a dus-o la parinti, în timp ce fetita plângea. Parintii au fost disperati. Câteva persoane din apropiere se asteptau ca ei sa-si bata fiica si s-o pedepseasca.
În loc de asta, s-au hotarât sa ma consulte, ca sa stie ce sa faca. Se temeau ca fetita sa nu devina cleptomana si sa-si însuseasca lucruri care nu-i apartineau.
I-am sfatuit pe parinti sa nu faca o drama din acel caz. Copiii comit mereu greseli si important este ce fac cu ele.
Preocuparea mea era sa-i fac sa-si atraga fetita si nu s-o pedepseasca, i-am sfatuit sa stea de vorba cu ea, singuri, si sa-i explice consecintele faptei sale.
Apoi le-am cerut s-o îmbratiseze, pentru ca era deja foarte socata de ceea ce se întâmplase. În plus, le-am spus ca daca doreau sa transforme greseala într-un moment educativ important, trebuia sa aiba reactii greu de uitat.
Parintii s-au gândit si au facut un gest neobisnuit. Cum era vorba de putini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate si au demonstrat convingator ca, pentru ei, ea era mai importanta decât toti banii din lume.
I-au explicat ca cinstea este demnitatea celor puternici. Aceasta atitudine a facut-o sa gândeasca. În loc sa fi arhivat în memorie atât faptul ca este hoata, cât si pedeapsa violenta din partea parintilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, întelegerea, iubirea.
Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste.
Tânara n-a uitat niciodata ca, într-un moment atât de dificil, parintii au învatat-o si au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a îmbratisat pe parinti, spunându-le ca nici odata nu uitase acel moment extraordinar. Toti au râs. Nu a ramas nici o cicatrice.
Dar un alt caz n-a avut acelasi deznodamânt. Un tata a fost chemat la politie, pentru ca supraveghetorul îl vazuse pe fiul sau furând un CD dintr-un mare magazin. Tatal s-a simtit umilit. N-a perceput nelinistea baiatului si faptul ca greseala era o ocazie excelenta de a-si manifesta maturitatea si întelepciunea. Si-a lovit fiul în fata politistilor.
Ajuns acasa, tânarul s-a închis în camera lui. Tatal a încercat sa forteze usa, pentru ca si-a dat seama ca tânarul încerca sa se sinucida. Într-un act necugetat, fiul a renuntat la viata, considerându-se ultima dintre fiintele umane.
Tatal ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodata nu s-a gândit ca-si va pierde fiul iubit.
Va rog, nu pedepsiti niciodata când sunteti nervos.
Asa cum am spus, nu suntem extraordinari si, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare sa-i ranim pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Nu va lasati înrobiti de furie.
Când simtiti ca nu o puteti controla, iesiti din scena, întrucât, în caz contrar, veti reactiona fara sa gânditi.
Pedeapsa fizica trebuie evitata. Daca dati câteva palme, ele trebuie sa fie simbolice si însotite de o explicatie. Nu durerea indusa de palme va stimula inteligenta copiilor si tinerilor. Cea mai buna modalitate de a-i ajuta este sa-i faceti sa-si reconsidere atitudinile, sa patrunda în ei însisi si sa învete sa se puna în locul celorlalti.
Practicând acest fel de educatie, veti dezvolta în personalitatea tinerilor urmatoarele caracteristici:
- capacitatea de (auto)conducere,
- toleranta,
- gândirea echilibrata,
- siguranta în momente dificile.
Daca un tânar v-a suparat, vorbiti-i de sentimentele voastre. Daca e nevoie, plângeti cu el. Daca fiul vostru a gresit, discutati cauzele greselii, acordati-i credit.
Maturitatea unei persoane se dovedeste prin felul inteligent în care corecteaza pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau calai. Nu puneti niciodata limite, fara sa dati explicatii.
Acesta este unul dintre pacatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei parinti sau profesori. în momentele de furie, emotia intensa blocheaza câmpurile memoriei. Pierdem capacitatea de a gândi rational. Opriti-va! Asteptati ca intensitatea emotiei voastre sa scada.
Pentru a educa, folositi mai întâi tacerea – si apoi ideile.
Cea mai buna pedeapsa este aceea care se negociaza, întrebati-i pe tineri ce cred ca ar merita pentru greselile lor. Veti ramâne surprinsi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor si, probabil, vor sfârsi prin a-si da lor însisi o pedeapsa mai severa decât cea pe care ati da-o voi. Aveti încredere în inteligenta copiilor si adolescentilor. Pedepse gen privari si limitari educa numai daca nu sunt excesive si daca stimuleaza arta de a gândi. În caz contrar, va fi inutil. Sanctiunea este utila, numai atunci când este inteligenta. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbati-va paradigmele educationale. Laudati-l pe tânar, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneti-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinta? El va va primi mai bine observatiile si va va iubi pentru totdeauna.
A luat-o de brat si a dus-o la parinti, în timp ce fetita plângea. Parintii au fost disperati. Câteva persoane din apropiere se asteptau ca ei sa-si bata fiica si s-o pedepseasca.
În loc de asta, s-au hotarât sa ma consulte, ca sa stie ce sa faca. Se temeau ca fetita sa nu devina cleptomana si sa-si însuseasca lucruri care nu-i apartineau.
I-am sfatuit pe parinti sa nu faca o drama din acel caz. Copiii comit mereu greseli si important este ce fac cu ele.
Preocuparea mea era sa-i fac sa-si atraga fetita si nu s-o pedepseasca, i-am sfatuit sa stea de vorba cu ea, singuri, si sa-i explice consecintele faptei sale.
Apoi le-am cerut s-o îmbratiseze, pentru ca era deja foarte socata de ceea ce se întâmplase. În plus, le-am spus ca daca doreau sa transforme greseala într-un moment educativ important, trebuia sa aiba reactii greu de uitat.
Parintii s-au gândit si au facut un gest neobisnuit. Cum era vorba de putini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate si au demonstrat convingator ca, pentru ei, ea era mai importanta decât toti banii din lume.
I-au explicat ca cinstea este demnitatea celor puternici. Aceasta atitudine a facut-o sa gândeasca. În loc sa fi arhivat în memorie atât faptul ca este hoata, cât si pedeapsa violenta din partea parintilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, întelegerea, iubirea.
Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste.
Tânara n-a uitat niciodata ca, într-un moment atât de dificil, parintii au învatat-o si au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a îmbratisat pe parinti, spunându-le ca nici odata nu uitase acel moment extraordinar. Toti au râs. Nu a ramas nici o cicatrice.
Dar un alt caz n-a avut acelasi deznodamânt. Un tata a fost chemat la politie, pentru ca supraveghetorul îl vazuse pe fiul sau furând un CD dintr-un mare magazin. Tatal s-a simtit umilit. N-a perceput nelinistea baiatului si faptul ca greseala era o ocazie excelenta de a-si manifesta maturitatea si întelepciunea. Si-a lovit fiul în fata politistilor.
Ajuns acasa, tânarul s-a închis în camera lui. Tatal a încercat sa forteze usa, pentru ca si-a dat seama ca tânarul încerca sa se sinucida. Într-un act necugetat, fiul a renuntat la viata, considerându-se ultima dintre fiintele umane.
Tatal ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodata nu s-a gândit ca-si va pierde fiul iubit.
Va rog, nu pedepsiti niciodata când sunteti nervos.
Asa cum am spus, nu suntem extraordinari si, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare sa-i ranim pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Nu va lasati înrobiti de furie.
Când simtiti ca nu o puteti controla, iesiti din scena, întrucât, în caz contrar, veti reactiona fara sa gânditi.
Pedeapsa fizica trebuie evitata. Daca dati câteva palme, ele trebuie sa fie simbolice si însotite de o explicatie. Nu durerea indusa de palme va stimula inteligenta copiilor si tinerilor. Cea mai buna modalitate de a-i ajuta este sa-i faceti sa-si reconsidere atitudinile, sa patrunda în ei însisi si sa învete sa se puna în locul celorlalti.
Practicând acest fel de educatie, veti dezvolta în personalitatea tinerilor urmatoarele caracteristici:
- capacitatea de (auto)conducere,
- toleranta,
- gândirea echilibrata,
- siguranta în momente dificile.
Daca un tânar v-a suparat, vorbiti-i de sentimentele voastre. Daca e nevoie, plângeti cu el. Daca fiul vostru a gresit, discutati cauzele greselii, acordati-i credit.
Maturitatea unei persoane se dovedeste prin felul inteligent în care corecteaza pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau calai. Nu puneti niciodata limite, fara sa dati explicatii.
Acesta este unul dintre pacatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei parinti sau profesori. în momentele de furie, emotia intensa blocheaza câmpurile memoriei. Pierdem capacitatea de a gândi rational. Opriti-va! Asteptati ca intensitatea emotiei voastre sa scada.
Pentru a educa, folositi mai întâi tacerea – si apoi ideile.
Cea mai buna pedeapsa este aceea care se negociaza, întrebati-i pe tineri ce cred ca ar merita pentru greselile lor. Veti ramâne surprinsi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor si, probabil, vor sfârsi prin a-si da lor însisi o pedeapsa mai severa decât cea pe care ati da-o voi. Aveti încredere în inteligenta copiilor si adolescentilor. Pedepse gen privari si limitari educa numai daca nu sunt excesive si daca stimuleaza arta de a gândi. În caz contrar, va fi inutil. Sanctiunea este utila, numai atunci când este inteligenta. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbati-va paradigmele educationale. Laudati-l pe tânar, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneti-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinta? El va va primi mai bine observatiile si va va iubi pentru totdeauna.
5. A fi nerabdator si a renunta sa mai faci educatie
Este vorba despre un elev foarte agresiv si nelinistit, care în mod
frecvent tulbura clasa si provoca dezordine. Era insolent si-i insulta
pe toti. Repeta deseori aceleasi greseli. Parea incorigibil.
Profesorii nu-l suportau. Au hotarât sa-l elimine.
Înainte de eliminare, a intrat în scena un profesor care s-a hotarât sa investeasca în acest elev.
Toti considerau ca era pierdere de timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început sa stea de vorba cu tânarul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea.
Încet-încet, el a început sa-l implice pe elev în conversatie, sa glumeasca si sa-l invite la o înghetata.
Profesorul si elevul au construit o punte între lumile lor.
Ati construit vreodata o punte ca aceasta, cu persoanele dificile?
Profesorul a descoperit ca tatal elevului era alcoolic si-i batea, si pe el si pe mama lui.
A înteles ca tânarul, aparent insensibil, de fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscasera.
A înteles ca agresivitatea lui era o reactie disperata a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reusea sa-i descifreze limbajul. Strigatele lui erau tacute. Era foarte usor sa-l judeci.
Suferinta mamei si violenta tatalui produsesera zone de conflict în memoria baiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivitatii pe care o primea acasa.
El nu era un agresor – era o victima.
Lumea lui emotionala nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul sa se joace, sa zâmbeasca si sa priveasca viata cu încredere.
Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învata, de a avea unica sansa de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat.
Luând cunostinta de situatie, profesorul a început sa si-l apropie. Tânarul a simtit ca cineva tine la el, îl sprijina si-l pretuieste. Profesorul a început sa-i educe emotia. El si-a dat seama, chiar din primele zile, ca în spatele fiecarui elev nesociabil, a fiecarui tânar agresiv, se afla un copil care are nevoie de afectiune.
Peste câteva saptamâni, toti au fost uimiti de schimbarea lui. Baiatul revoltat a început sa-i respecte pe ceilalti. Tânarul agresiv a început sa fie afectuos. A crescut si a devenit un adult extraordinar. Si totul s-a întâmplat pentru ca cineva nu a renuntat la el.
Toti vor sa educe tineri docili, dar cei care ne fac sa ne simtim frustrati sunt aceia care ne testeaza calitatea de educatori. Copiii vostri complicati sunt cei care va testeaza dimensiunea iubirii. Elevii vostri insuportabili sunt cei care va testeaza calitatea umana.
Parintii inteligenti si profesorii fascinanti nu renunta la tineri, chiar daca acestia îi deceptioneaza si nu le ofera o compensatie imediata.
Secretul lor este rabdarea, obiectivul lor este educarea afectivitatii. Mi-ar placea sa cred ca tinerii care azi va deceptioneaza, ar putea fi cei care va vor darui multa bucurie în viitor. Este suficient sa investiti în ei.
Înainte de eliminare, a intrat în scena un profesor care s-a hotarât sa investeasca în acest elev.
Toti considerau ca era pierdere de timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început sa stea de vorba cu tânarul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea.
Încet-încet, el a început sa-l implice pe elev în conversatie, sa glumeasca si sa-l invite la o înghetata.
Profesorul si elevul au construit o punte între lumile lor.
Ati construit vreodata o punte ca aceasta, cu persoanele dificile?
Profesorul a descoperit ca tatal elevului era alcoolic si-i batea, si pe el si pe mama lui.
A înteles ca tânarul, aparent insensibil, de fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscasera.
A înteles ca agresivitatea lui era o reactie disperata a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reusea sa-i descifreze limbajul. Strigatele lui erau tacute. Era foarte usor sa-l judeci.
Suferinta mamei si violenta tatalui produsesera zone de conflict în memoria baiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivitatii pe care o primea acasa.
El nu era un agresor – era o victima.
Lumea lui emotionala nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul sa se joace, sa zâmbeasca si sa priveasca viata cu încredere.
Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învata, de a avea unica sansa de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat.
Luând cunostinta de situatie, profesorul a început sa si-l apropie. Tânarul a simtit ca cineva tine la el, îl sprijina si-l pretuieste. Profesorul a început sa-i educe emotia. El si-a dat seama, chiar din primele zile, ca în spatele fiecarui elev nesociabil, a fiecarui tânar agresiv, se afla un copil care are nevoie de afectiune.
Peste câteva saptamâni, toti au fost uimiti de schimbarea lui. Baiatul revoltat a început sa-i respecte pe ceilalti. Tânarul agresiv a început sa fie afectuos. A crescut si a devenit un adult extraordinar. Si totul s-a întâmplat pentru ca cineva nu a renuntat la el.
Toti vor sa educe tineri docili, dar cei care ne fac sa ne simtim frustrati sunt aceia care ne testeaza calitatea de educatori. Copiii vostri complicati sunt cei care va testeaza dimensiunea iubirii. Elevii vostri insuportabili sunt cei care va testeaza calitatea umana.
Parintii inteligenti si profesorii fascinanti nu renunta la tineri, chiar daca acestia îi deceptioneaza si nu le ofera o compensatie imediata.
Secretul lor este rabdarea, obiectivul lor este educarea afectivitatii. Mi-ar placea sa cred ca tinerii care azi va deceptioneaza, ar putea fi cei care va vor darui multa bucurie în viitor. Este suficient sa investiti în ei.
6. A nu te tine de cuvânt
O anumita mama nu stia sa-i spuna “nu” fiului ei. Cum nu suporta
cererile, încapatânarile si agitatia copilului, voia sa-i satisfaca
toate necesitatile si dorintele, dar nu reusea întotdeauna si, ca sa
evite altercatiile, promitea ceea ce nu putea îndeplini. Îi era teama
sa-si frustreze fiul. Acea mama nu stia ca frustrarea e importanta
pentru procesul de formare a personalitatii. Cel care nu învata cum sa
reactioneze în fata pierderilor si frustrarilor, nu va reusi sa se
maturizeze niciodata.
Mama evita conflictele de moment, dar nu stia ca pregatea o cursa emotionala pentru fiu. Care a fost rezultatul? Acel copil si-a pierdut respectul pentru mama. A început s-o manipuleze, s-o exploateze si sa se certe violent cu ea. Povestea e trista, caci fiul îsi pretuia mama doar pentru ceea ce avea ea – si nu pentru ceea ce era cu adevarat.
Când a ajuns adult, acel baiat a avut conflicte grave. Pentru ca si-a petrecut viata vazându-si mama disimulând si netinându-si cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplita. A dezvoltat o emotie nesigura si paranoica – credea ca toata lumea voia sa-l amageasca. Avea mania persecutiei, nu reusea sa lege prietenii stabile, nici sa-si mentina un loc de munca.
Relatiile sociale sunt un contract semnat pe scena vietii. Nu îl încalcati. Nu va disimulati reactiile. Fiti cinstiti cu tinerii. Nu comiteti aceasta greseala capitala. Îndepliniti ceea ce ati promis. Daca nu puteti, spuneti „nu” fara teama – chiar si atunci când copilul vostru face o criza. Si daca gresiti în acest domeniu, întoarceti-va si cereti scuze. Greselile capitale în educatie pot fi solutionate, când sunt corectate rapid.
Încrederea este un edificiu greu de construit, usor de demolat si foarte greu de reconstruit. .
Mama evita conflictele de moment, dar nu stia ca pregatea o cursa emotionala pentru fiu. Care a fost rezultatul? Acel copil si-a pierdut respectul pentru mama. A început s-o manipuleze, s-o exploateze si sa se certe violent cu ea. Povestea e trista, caci fiul îsi pretuia mama doar pentru ceea ce avea ea – si nu pentru ceea ce era cu adevarat.
Când a ajuns adult, acel baiat a avut conflicte grave. Pentru ca si-a petrecut viata vazându-si mama disimulând si netinându-si cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplita. A dezvoltat o emotie nesigura si paranoica – credea ca toata lumea voia sa-l amageasca. Avea mania persecutiei, nu reusea sa lege prietenii stabile, nici sa-si mentina un loc de munca.
Relatiile sociale sunt un contract semnat pe scena vietii. Nu îl încalcati. Nu va disimulati reactiile. Fiti cinstiti cu tinerii. Nu comiteti aceasta greseala capitala. Îndepliniti ceea ce ati promis. Daca nu puteti, spuneti „nu” fara teama – chiar si atunci când copilul vostru face o criza. Si daca gresiti în acest domeniu, întoarceti-va si cereti scuze. Greselile capitale în educatie pot fi solutionate, când sunt corectate rapid.
Încrederea este un edificiu greu de construit, usor de demolat si foarte greu de reconstruit. .
7. A distruge speranta si visele
Cel mai mare pacat capital pe care-l pot comite educatorii este acela
de a distruge speranta si visele tinerilor.
Fara speranta nu exista drum, fara vise nu exista motivatie pentru a înainta.
Lumea se poate prabusi peste cineva, acel cineva poate sa fi pierdut totul în viata – dar daca are speranta si vise, are stralucire în ochi si bucurie în suflet.
Era un anumit tata foarte nerabdator. Avea o cultura academica înalta. În universitate, toti îl respectau. Afisa seninatate, elocventa si perspicacitate în deciziile care nu implicau emotia.
Cu toate acestea, când era contrazis, îsi bloca memoria si reactiona agresiv.
Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasa.
În departamentul sau era sobru, dar acasa era un om insuportabil. Nu avea rabdare cu copiii sai. Nu tolera nici cea mai mica deziluzie. Când a aflat ca unul dintre ei începuse sa consume droguri, reactiile lui – care deja erau negative -au devenit foarte agresive.
În loc sa-l îmbratiseze, sa-l ajute si sa-l încurajeze, a început sa distruga speranta fiu lui. Spunea: „Nu vei face nimic în viata”, „Vei fi un ratat”. Comportamentul tatalui îl deprima si mai mult pe fiu si-l purta si mai mult catre refugiul în droguri.
Din nefericire, tatal nu s-a oprit aici. Pe lânga faptul ca i-a distrus speranta baiatului, i-a blocat visele si capacitatea de a avea zile fericite.
Spunea: „Nu mai ai nici o sansa!” „Îmi aduci numai necazuri”.
Unele persoane care îl cunosteau mai bine pe tata erau de parere ca el avea dubla personalitate. Dar, din punct de vedere stiintific, nu exista dubla personalitate.
Ceea ce exista sunt doua câmpuri distincte de lectura a memoriei, citite în împrejurari distincte – iar rezultatul înseamna gânduri si reactii complet diferite.
Multi oameni sunt mielusei cu cei din afara si lei cu membrii familiei.
Cum se explica acest paradox? Fata de cei din afara se înfrâneaza si nu deschid anumite „mlastini” ale memoriei – adica arhivele care contin zone de conflicte.
Cu cei mai intimi, aceste persoane îsi pierd controlul si deschid „periferiile” subconstientului. În acel moment ies la suprafata furia, nesabuinta si critica obsesiva.
Acest mecanism e prezent la toti oamenii, în mai mare sau mai mica masura – chiar si la cei mai întelepti.
Toti avem tendinta de a-i rani pe cei pe care-i iubim cel mai mult.
Dar nu putem fi de acord cu asa ceva.
Daca acceptam, riscam sa distrugem visele si speranta celor foarte dragi noua.
Tinerii care-si pierd speranta au greutati enorme în a-si depasi conflictele.
Cei care-si pierd visele vor fi mohorâti, nu vor straluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emotionale si a esecurilor.
A crede ca dupa cea mai agitata noapte, urmeaza cel mai frumos rasarit este fundamental pentru o sanatate psihica buna.
Nu conteaza dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivatiei noastre de a le depasi. Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau dependenta de medicamente – ci pasivitatea sinelui.
O persoana pasiva, fara speranta, fara vise, deprimata si care-si accepta necazurile ar putea sa-si duca problemele pâna la mormânt.
Una activa, plina de vointa si îndrazneata, poate învata sa-si administreze gândurile, sa reconstruiasca filmul subconstientului si sa faca lucruri care depasesc imaginatia.
Psihiatrii, medicii, profesorii si parintii sunt vânzatori de speranta, comercianti de vise.
Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc si speranta îi dispare. Fara vise, nu exista suflu emotional. Fara speranta, nu exista curaj pentru a trai.
Fara speranta nu exista drum, fara vise nu exista motivatie pentru a înainta.
Lumea se poate prabusi peste cineva, acel cineva poate sa fi pierdut totul în viata – dar daca are speranta si vise, are stralucire în ochi si bucurie în suflet.
Era un anumit tata foarte nerabdator. Avea o cultura academica înalta. În universitate, toti îl respectau. Afisa seninatate, elocventa si perspicacitate în deciziile care nu implicau emotia.
Cu toate acestea, când era contrazis, îsi bloca memoria si reactiona agresiv.
Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasa.
În departamentul sau era sobru, dar acasa era un om insuportabil. Nu avea rabdare cu copiii sai. Nu tolera nici cea mai mica deziluzie. Când a aflat ca unul dintre ei începuse sa consume droguri, reactiile lui – care deja erau negative -au devenit foarte agresive.
În loc sa-l îmbratiseze, sa-l ajute si sa-l încurajeze, a început sa distruga speranta fiu lui. Spunea: „Nu vei face nimic în viata”, „Vei fi un ratat”. Comportamentul tatalui îl deprima si mai mult pe fiu si-l purta si mai mult catre refugiul în droguri.
Din nefericire, tatal nu s-a oprit aici. Pe lânga faptul ca i-a distrus speranta baiatului, i-a blocat visele si capacitatea de a avea zile fericite.
Spunea: „Nu mai ai nici o sansa!” „Îmi aduci numai necazuri”.
Unele persoane care îl cunosteau mai bine pe tata erau de parere ca el avea dubla personalitate. Dar, din punct de vedere stiintific, nu exista dubla personalitate.
Ceea ce exista sunt doua câmpuri distincte de lectura a memoriei, citite în împrejurari distincte – iar rezultatul înseamna gânduri si reactii complet diferite.
Multi oameni sunt mielusei cu cei din afara si lei cu membrii familiei.
Cum se explica acest paradox? Fata de cei din afara se înfrâneaza si nu deschid anumite „mlastini” ale memoriei – adica arhivele care contin zone de conflicte.
Cu cei mai intimi, aceste persoane îsi pierd controlul si deschid „periferiile” subconstientului. În acel moment ies la suprafata furia, nesabuinta si critica obsesiva.
Acest mecanism e prezent la toti oamenii, în mai mare sau mai mica masura – chiar si la cei mai întelepti.
Toti avem tendinta de a-i rani pe cei pe care-i iubim cel mai mult.
Dar nu putem fi de acord cu asa ceva.
Daca acceptam, riscam sa distrugem visele si speranta celor foarte dragi noua.
Tinerii care-si pierd speranta au greutati enorme în a-si depasi conflictele.
Cei care-si pierd visele vor fi mohorâti, nu vor straluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emotionale si a esecurilor.
A crede ca dupa cea mai agitata noapte, urmeaza cel mai frumos rasarit este fundamental pentru o sanatate psihica buna.
Nu conteaza dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivatiei noastre de a le depasi. Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau dependenta de medicamente – ci pasivitatea sinelui.
O persoana pasiva, fara speranta, fara vise, deprimata si care-si accepta necazurile ar putea sa-si duca problemele pâna la mormânt.
Una activa, plina de vointa si îndrazneata, poate învata sa-si administreze gândurile, sa reconstruiasca filmul subconstientului si sa faca lucruri care depasesc imaginatia.
Psihiatrii, medicii, profesorii si parintii sunt vânzatori de speranta, comercianti de vise.
Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc si speranta îi dispare. Fara vise, nu exista suflu emotional. Fara speranta, nu exista curaj pentru a trai.
sursa
No comments:
Post a Comment
sau trimite comentariul tau la scanave@yahoo.com