Terapia cu seminte

in statistica economica mondiala am intalnit inf. ca vecina noastra de la sud...este prima producatoare de ... alune, pe plan mondial...
Noi avem conditii geo-economice mai bune decat ei... dar ne ferim ca de necuratu' sa facen ceva cu alunele astea...
========================

TERAPIA CU SEMINŢE

Seminţele fructelor şi legumelor sunt adevărate medicamente naturiste. Statisticile spun că românii ronţăie mai multe seminţe decât americanii, consideraţi mari consumatori de popcorn. Ne plac seminţele, mai ales cele de floarea-soarelui şi de dovleac. Nu numai la meciuri de fotbal sau când vrem să ne lăsăm de fumat. Seminţele legumelor şi fructelor şi-au găsit la români o întrebuinţare şi mai valoroasă: leac pentru diferite afecţiuni. Seminţele făceau parte din reţetele magice ale vindecătorilor de odinioară, iar astăzi sunt ingrediente pentru unele dintre cele mai eficiente preparate naturiste.

Micile uzine de medicamente

Pe vremuri, ţăranii le considerau păstrătoarele vieţii, adevăr demonstrat şi de medicina modernă, care a descoperit că, înainte să se transforme în plante verzi, seminţele conţin energii uriaşe şi substanţe benefice pentru organism. Terapia cu seminţe nu presupune consumul exclusiv al seminţelor, ci în combinaţie cu un regim sănătos, bazat pe legume şi fructe. Pentru a fi eficiente terapeutic, seminţele se mănâncă neprăjite, deoarece prin preparare termică, cea mai mare parte a proprietăţilor lor vindecătoare este distrusă. Din seminţe se pot prepara şi remedii sub formă de pulberi, tincturi, uleiuri, decocturi, cataplasme sau infuzii. Mai trebuie ştiut că seminţele, deşi par uscate şi moarte, sunt organisme vii, bogate în nutrienţi. De aceea, consumul seminţelor între mese, în locul gustărilor, pe lângă rolul extrem de benefic, şi satură. Nu întâmplător, terapia cu seminţe este inclusă în regimurile dietetice. Consumate crude, au efectul cel mai puternic.

Seminţele de dovleac

Nutriţioniştii din Japonia pun seminţele de dovleac (bostan) pe primul loc în tabelul produselor alimentare, deoarece ele conţin cca 50% grăsimi, vitamine, microelemente şi mai ales zinc. Ele sunt recomandate în lupta cu prostatita, constipaţia şi balonarea. Sunt diuretice, întăresc muşchiul cardiac şi rinichii, ajută la creşterea părului, elimină metalele grele din organism. Pentru tratarea acestor afecţiuni, se prepară laptele de bostan dintr-un pahar de seminţe pisate într-un vas de lut şi trei pahare de apă clocotită. Se strecoară, se stoarce bine terciul şi se bea lichidul obţinut de 3 ori pe zi, câte 1/2 de pahar, înainte de masă. Specialiştii în medicină naturistă încurajează consumul seminţelor de dovleac, care desfundă vasele de sânge, reglează colesterolul şi stimulează activitatea rinichilor, au rol adjuvant în cancer, leucemie, scleroză sau diverse boli greu vindecabile. Se mai recomandă în alimentaţia persoanelor cu boli hepatice şi cardiovasculare, femeilor însărcinate şi copiilor.  

Seminţe sunt cea mai hrănitoare parte din dovleac şi conţin mult magneziu. Un studiu realizat de cercetătorii francezi a arătat că bărbaţii cu un nivel ridicat de magneziu prezintă un risc cu 40% mai mic de a muri tineri. Seminţele de dovleac au un efect excelent şi împotriva paraziţilor intestinali. În caz de oxiuri, la copii se dau câte 10‑15 seminţe de dovleac decojite, zilnic, iar adulţii vor lua câte 20‑30 seminţe pe zi. Aceste seminţe trebuie să rămână neapărat cu pieliţa fină şi uscată pe ele şi să se mestece foarte bine. După o oră, se ia o linguriţă de ulei de ricin. Fitoterapia recomandă seminţele de dovleac şi contra teniei. Alături de o dietă severă, se mestecă bine, în 4 porţii, câte 80‑100 de seminţe de dovleac decojite, iar după o oră se ia 1/2 lingură de ulei de ricin. Dacă trebuie, în caz de o primă nereuşită, să se încerce încă o dată aceeaşi cură, pentru că nu apar fenomene secundare dăunătoare organismului.

Seminţele de susan

Seminţele de susan conţin vitaminele A, B, C şi E. Pentru întărirea şi curăţirea organismului, se consumă câte 15-20 g de pulbere preparată din seminţe, cu puţină apă, de 3 ori pe zi, cu 10-15 minute înainte de masă. Arsurile se tratează cu un terci din seminţe de susan râşnite şi apă. Se schimbă pansamentul de 2-3 ori pe zi, până la vindecare. Susanul poate înlocui sarea. Se amestecă 5 linguri de seminţe de susan, cu 3 linguri seminţe de in şi o lingură de sare de mare, prăjită în prealabil într-o tigaie uscată. Amestecul se păstrează într-un borcan închis bine. Seminţele de susan conţin şi proteine, cu 50% mai mult decât se află în carne. Sunt foarte bogate în calciu şi înlocuiesc cu succes laptele. Consumul de susan previne osteoporoza. Seminţele au o mare valoare energetică, reprezintă un aport însemnat în afecţiunile de nutriţie, sunt laxative, emoliente, antitumorale şi ajută la detoxifierea ficatului şi a rinichilor, întăresc sistemul imunitar, cresc fertilitatea şi sunt afrodiziace. Seminţele de susan sunt o sursă bună de seleniu, magneziu şi fosfor, având un conţinut scăzut de grăsimi şi sodiu. Mâncaţi în fiecare dimineaţă o mână de seminţe de susan negru, sunt foarte bogate în calciu.  

Seminţele de in

Cert este că, dacă urmaţi o cură cu seminţe de in, puteţi spune adio problemelor digestive. Seminţele de in normalizează tranzitul intestinal, dau senzaţia de saţietate şi încetinesc procesul de asimilare a grăsimilor. Sunt indicate dacă suferiţi de constipaţie, de o boală inflamatorie intestinală sau de sindromul colonului iritabil. Puteţi lua seara, de 4 ori pe săptămână, câte 2 linguriţe de seminţe de in măcinate, cu multă apă. Puteţi prepara şi un macerat la rece, din două linguriţe de seminţe de in la un pahar cu apă. Se lasă câteva ore şi apoi se consumă seminţele, cu tot cu apă. Uleiul de seminţe de in are efect calmant şi antiinflamator, fiind indicat în inflamaţiile tractului digestiv şi pentru prevenirea hemoroizilor şi litiazei biliare. Datorită acţiunii de stimulare a arderii grăsimilor şi combatere a retenţiei de apă, seminţele de in sunt eficiente şi în curele de slăbire. Seminţele de in conţin mai mulţi acizi graşi esenţiali Omega-3 decât peştele şi, în plus, sunt bogate în fibre, vitamine şi minerale. Sunt o sursă excelentă de fitoestrogeni, reglând tulburările hormonale şi contribuind la prevenirea cancerului. Măcinate, le puteţi adăuga în salate, mâncăruri, prăjituri, bolul de cereale de dimineaţă. Dacă aveţi probleme cardiovasculare, 2 capsule de ulei de seminţe de in pe zi ajută la scăderea tensiunii şi reducerea nivelului de colesterol şi de trigliceride. Seminţele de in reduc inflamaţiile, atenuând simptomele astmului şi îmbunătăţind funcţia pulmonară. Alte beneficii aduse de consumul de seminţe de in sunt reducerea stresului şi creşterea capacităţii de memorare. Uleiul de seminţe de in conţine acid linoleic şi lignină, substanţe care ajută la prevenirea cancerului de prostată, de colon şi de sân. Pentru a profita de aceste beneficii, luaţi zilnic câte două capsule cu ulei de seminţe de in, adăugaţi ulei alimentar de in sau seminţe de in în salate. Pentru a reduce riscul de osteoporoză, e suficient să adăugaţi ulei de seminţe de in în mâncare. Acest ulei menţine în stare bună oasele, prin creşterea nivelului unei proteine implicate în formarea sistemului osos. Uleiul de seminţe de in este benefic femeilor la menopauză, dar şi celor ce suferă de diabet, predispoziţia către osteoporoză fiind mai crescută în cazul lor. Dacă aveţi acnee, puteţi scăpa de această problemă folosind cataplasme cu făină din seminţe de in. Acestea se prepară prin amestecul făinii de in cu apă până la obţinerea unei paste. Cataplasmele aplicate săptămânal pe zonele afectate vor face ca pielea dumneavoastră să devină mai fină şi mai curată. Tot prin acţiunea de reglare hormonală, seminţele de in prevenirea căderea părului.

Preparatele pe bază de seminţe de in care se administrează intern pot reduce absorbţia substanţelor din unele medicamente. De aceea, cereţi sfatul medicului dacă urmaţi un tratament de durată. Altfel, evitaţi terapia cu seminţe de in doar dacă suferiţi de obstrucţii sau de hemoragii ale tubului digestiv, dacă sunteţi însărcinată ori dacă alăptaţi.

Semințele de in și Omega-3

Omega-3 sunt acizi grași polinesaturați, numiți esențiali deoarece nu pot fi produși de organismul uman, fiind nevoie de asimilarea lor din surse externe. Ei includ DHA (acid docosahexanoic), EPA (acid eicosapentanoic) și ALA (acid alfa-linoleic). Recomandările sunt ca 20% din totalul de grăsimi consumate să fie acizi grași esențiali Omega-3.

Beneficii ale consumului de semințe de in

- protecție împotriva bolilor de inimă (scade tensiunea arterială)

- protecția plămânilor

- activitate anticancerigenă împotriva tumorilor

- protecție împotriva diabetului

- prevenirea și tratarea artritei

- tratarea astmului

- beneficii împotriva alergiilor

- beneficii împotriva bolilor inflamatorii

- beneficii împotriva retenției de apă

- beneficii pentru o piele uscată, dură

- beneficii pentru scleroza multiplă

- cresc vitalitatea și asigură o piele moale și un păr strălucitor

- normalizează zahărul în sânge

- cresc rezistența la frig

- îmbunătățesc sistemul imunitar

- îmbunătățesc vederea

- ajută la dezvoltarea creierului fătului și al adulților

- ajută funcțiile renale

- ajută la formarea spermei

- ameliorează unele dereglări psihice

E nevoie de 4-6 luni de la adăugarea surselor de Omega-3 în dietă pentru a observa rezultatele.

Surse de Omega-3 - uleiul de pește sau semințele de in?

În momentul în care decidem ce sursă de Omega-3 este mai bine să folosim, trebuie să luăm în considerare că sursele cele mai sănătoase și consistente sunt cele naturale. Astfel, deși Omega-3 se găsește ca supliment sub diferite forme (tablete, capsule, pastile, uleiuri), cea mai bună formă în care putem suplimenta acest nutrient este consumul alimentului integral. În natură, Omega-3 se găsește în cantități importante în pește și în semințele de in. Deși peștele este o sursă bună de acizi grași esențiali, uleiul de pește fiind recomandat pentru suplimentarea cu Omega-3, e mai puțin cunoscut faptul că semințele de in au un conținut de Omega-3 de 18-24%, față de numai 2% al peștelui.

8 motive pentru a consuma semințele de in în locul uleiului de pește

1. În primul rând, trebuie știut că acizii grași Omega-3 sunt cărămizile care ajută la îndeplinirea multor funcții în organism, dintre care una singură este de a face EPA (acid eicosapentanoic). Uleiul de pește, practic, nu furnizează Omega-3, el furnizează direct EPA, ceea ce limitează opțiunile corpului de a face ce are nevoie din Omega-3.

2. O altă mare diferență o face fibra conținută de semințele de in. Peștele nu conține nici un fel de fibre și este de asemenea o formă de hrană concentrată, nesănătoasă. Spre deosebire de alte plante alimentare, semințele de in conțin o formă de fibră numită lignină, pe care corpul nostru o transformă într-un antioxidant ce ajută sistemul imunitar și are proprietăți anticancerigene și antivirale. Nivelele mari de lignină din dietă au fost asociate cu rate reduse de cancer de colon sau de sân.

3. Încă un avantaj pe care îl are inul în fața peștelui este că uleiul extras din această plantă nu conține colesterol. În schimb, 100 de mililitri de ulei de cod conține 570 de miligrame de colesterol, cam aceeași cantitate aflată în gălbenușul a două ouă!

4. Peștele este extrem de contaminat cu substanțe toxice (mercur) din cauza poluării masive a apelor. Consumul de in nu prezintă nici un risc de acest fel.

5. Uleiul de in și uleiul de pește conțin cantități mari din vitaminele A și D. Aceste vitamine, dacă sunt de proveniență animală, sunt toxice pentru organismul uman. Vitaminele din in, precum provitamina caroten, care este convertită de corp în vitamina A, nu pot deveni toxice în organism, indiferent de cantitatea de semințe ingerate.

6. Omega-3 din semințele de in reduce colesterolul din sânge cu 25% și trigliceridele cu 65%.

7. Folosirea inului în locul uleiului de pește are și o componentă morală și etică.

8. Inul este ieftin și disponibil, ușor de păstrat și de manevrat.

Cum consumăm semințele de in

Un consum zilnic adecvat de semințe de in ar fi de aproximativ 3 lingurițe. În cazul în care se preferă uleiul din semințe de in, acesta trebuie luat câte o linguriță pe zi. De menționat că acestea sunt cantități de menținere. Dacă dorim să folosim inul în scop terapeutic, doza trebuie mărită la 5 lingurițe pe zi semințe și 2 lingurițe ulei, în funcție de necesitați.

Semințele pot fi puse la înmuiat ca și restul nucilor și semințelor, de cu seară, pentru dimineață. Acest procedeu favorizează dezactivarea enzimelor inhibitoare. O metodă bună este de a le pune în blender (după ce au fost înmuiate), amestecate cu fructe. Acesta le face mai ușor asimilabile. O altă metodă eficace și poate cea mai potrivită este măcinarea lor într-o râșniță de cafea și consumarea în salate, într-o băutură, ori pur și simplu ca atare.

Aportul de semințe de in în dietă e la fel de important pentru vegetarieni, ca și pentru cei care consumă doar hrană vie sau pentru nonvegetarieni. Sunt ieftine și ușor de găsit (în magazinele naturiste sau pe site-urile de profil, pe internet). Tot ce trebuie să facem este să le adăugăm la dieta noastră, și chiar să ne facem un obicei din asta!

Atenție: Semințele de in, ca de altfel și cele de susan, nu pot fi digerate de stomacul nostru în forma lor integrală. Nu c-ar exista vreun pericol, doar că vor ieși din corp așa cum au intrat, fără a ne aduce vreun beneficiu.

Seminţele de floarea-soarelui

Cele mai populare seminţe mâncate la noi au multiple întrebuinţări în medicina naturistă. „Bomboanele agricole“ combat nicotina. Sunt un remediu de bază în combaterea bolilor de rinichi, de bilă şi de circulaţie. De asemenea, se folosesc în cure pentru tratarea sterilităţii şi impotenţei vasculare şi hormonale. Uleiul obţinut prin presare la rece se poate folosi pentru dezintoxicarea organismului, prevenirea afecţiunilor gingiilor şi tratarea bolilor căilor respiratorii. Se ia o gură de ulei în fiecare dimineaţă, pe nemâncate şi se suge vreme de 10 minute. Apoi lichidul plin de microbi se scuipă şi se clăteşte gura insistent. Seminţele de floarea-soarelui conţin o cantitate substanţială de acid linoleic, care reduce depozitele de colesterol din pereţii arterelor. Sunt bogate în vitamina E, un antioxidant care previne apariţia bolilor de inimă. Sunt recomandate femeilor gravide şi copiilor, pentru conţinutul ridicat de vitamine B. Seminţele de floarea-soarelui au darul de a reduce pofta de nicotină. Conţin vitamina E, acid folic, magneziu, seleniu, cupru. Sunt o sursă importantă de acizi graşi Omega-3, necesari în regenerarea celulelor. Pentru o mai bună asimilare a magneziului din ele se recomandă să le adăugaţi în salate. Atenţie însă, nu prăjite şi sărate, ci crude. Naturiştii susţin că seminţele de floarea-soarelui previn formarea cheagurilor de sânge şi reduc riscul de a vă îmbolnăvi de inimă. De asemenea, contribuie la o funcţionare normală a prostatei şi ajută la reglarea digestiei.

Seminţele de schinduf

Schinduful este o plantă ierboasă, ale cărei seminţe tratează diabetul de tip insulinodependent. Se face o cură de 12 luni cu infuzie de schinduf, din care se beau câte două-trei căni pe zi. Schinduful este un hipoglicemiant puternic în timp, care va necesita reducerea gradată a dozelor de insulină. Pentru valori crescute ale colesterolului, se ia câte o linguriţă de pulbere de 4 ori pe zi, înaintea meselor principale. Intervine în metabolismul lipidelor, reducând aşa-numitul colesterol rău şi protejând sistemul cardiovascular de apariţia ischemiei cardiace. Seminţele sporesc secreţia de lapte şi îmbunătăţesc starea de sănătate a mamei. Două linguriţe de pulbere de schinduf amestecată cu miere, luate cu o oră înainte de masă, vindecă anorexia. Infuzia de schinduf e de ajutor femeilor aflate la menopauză, prevenind eliminările masive de calciu şi ajutând la păstrarea forţei musculare. Infuzia vindecă şi sterilitatea, dar are şi efecte antiinflamatoare asupra intestinului. Cataplasma cu seminţe de schinduf ajută la terapia ulcerelor varicoase şi a eczemelor însoţite de mâncărimi. În cosmetică, întăreşte unghiile şi părul, iar pe femeile prea slabe le ajută să-şi rotunjească formele, fără a creşte însă ţesutul adipos.

Seminţele de chimen

Chimenul este cunoscut pentru beneficiile sale medicale de sute de ani. El ajută digestia, prin uleiul esenţial din seminţele sale, care activează glandele salivare. De asemenea timolul prezent în seminţe asigură o digestie lentă şi grăbeşte vindecarea arsurilor. Dacă aveţi de insomnie, seminţele de chimen vă vor face să aveţi un somn liniştit, deoarece au efect calmant. Ameliorează greţurile de dimineaţă, aşa că fac minuni pentru femeile gravide. Se consumă sub formă de ceai – o  linguriţă de seminţe la un pahar cu apă. Seminţele de chimen ajută în vindecarea simptomelor răcelii, printre care şi tusea. De asemenea, durerile în gât pot fi ameliorate cu ajutorul acestor seminţe. Cu vârsta, metabolismul devine mai lent. Sucul de chimen vă va ajuta, deoarece sporeşte căldura în organism şi, în cele din urmă, creşte metabolismul. Adăugaţi seminţe de chimen dietei dumneavoastră şi vă veţi simţi mai bine. Ele acţionează ca un laxativ natural. De asemenea, seminţele de chimen previn astmul, bronşita şi alte probleme respiratorii.

Seminţele de coriandru

Proprietăţile antiinflamatorii ale coriandrului îl recomandă în tratarea afecţiunilor reumatice, bolilor rinichilor şi anemiilor. Acizii conţinuţi, printre care cel linoleic, oleic, ascorbic sau stearic, normalizează valorile ridicate ale colesterolului.

Dereglările stomacale îşi găsesc remediul în coriandru, pe care îl puteţi consuma la fiecare masă, ca adaos în supă, salată sau omleta de la micul dejun. Are şi rol antibacterian, deci îl puteţi consuma cu încredere pentru evitarea balonărilor, diareii sau durerilor de stomac. Are efect antiseptic şi e un bun leac împotriva ulcerului bucal. Împrospătează respiraţia, deci poate înlocui guma de mestecat după fiecare masă. Este o sursă sigură de fier, de aceea se recomandă anemicilor sau persoanelor predispuse anorexiei, deoarece stimulează secreţiile stomacale şi îmbunătăţeşte digestia. Pentru femei, este un bun remediu în normalizarea menstrei şi îndepărtarea durerilor. Conţinutul bogat în vitaminele A şi C, dar şi fosforul îi conferă proprietăţi dezinfectante şi protejează ochiul de conjunctivită şi de alte afecţiuni. Coriandrul este considerat şi un bun afrodiziac. Creşte libidoul şi, împreună cu tehnicile de aromaterapie, el poate fi remediul pentru îmbunătăţirea vieţii de cuplu.

Seminţele de mac

Seminţele de mac au fost descoperite cu mult timp în urmă de europeni, macul fiind considerat una dintre primele plante cultivate (încă din neolitic). Sunt abundente în hidraţi de carbon, acizi graşi, calciu. Planta întreagă are utilizări terapeutice în medicina tradiţională, dar cele mai utilizate sunt seminţele, care ajută la prevenirea multor boli. Seminţele sunt foarte bogate în acid linoleic – un complex important de acizi graşi Omega-6, ce oferă protecţie împotriva bolilor de inimă şi altor tulburări ale aparatului circulator. Uleiul din seminţele de mac este de mare ajutor în prevenirea şi tratarea cancerului mamar. Mai mult, acestea stabilizează nivelul zahărului în sânge, reduc considerabil colesterolul, împiedică apariţia cancerului la colon şi îmbunătăţesc sănătatea globală a intestinelor. În prezent, seminţele de mac sunt folosite ca un remediu blând, odihnitor pentru copii, dar şi pentru persoanele în vârstă. Au rezultate spectaculoase în tratarea tulburărilor comportamentale. În plus, faţă de efectele sale calmante, s-a dovedit că seminţele de mac îmbunătăţesc capacitatea de concentrare şi intelectuală. Ele contribuie totodată la îmbunătăţirea memoriei la copii şi la tineri. În California, uleiul de mac este utilizat în tratamentul stresului şi al stărilor de anxietate, precum şi la ameliorarea durerilor de cap şi insomniei. Cu un conţinut bogat în minerale, iod, mangan, magneziu, zinc şi cupru, seminţele de mac acţionează ca o sursă de energie naturală. De asemenea, ele oferă o serie de ingrediente ce includ lecitina, acidul oxalic şi alcaloizii. Acestea ajută la sporirea enzimelor şi a acizilor graşi conţinuţi deja de organismul uman, pentru a asigura o bună stare de funcţionare a acestuia. Creşterea nivelului de energie la nivelul organelor ce îndeplinesc funcţii de rutină se datorează hidraţilor de carbon conţinuţi de seminţe. Sunt de ajutor persoanelor cu digestie lentă, facilitând o mai bună funcţionare a aparatului şi tranzitului digestiv. Pentru a da mâncărurilor, în special prăjiturilor, o aromă specială, se folosesc seminţe de mac. Ele se pot adăuga în pâine pentru un gust deosebit sau în diferite tipuri de sosuri ca agent de îngroşare.

Macul combate cu succes osteoporoza, datorită conţinutului ridicat de fosfor care facilitează absorbţia mai bună a calciului în organism. Proprietăţile curative ale macului au ieşit la iveală în urmă cu câţiva ani, la mutarea unui cimitir vechi din secolul al XIX-lea dintr-un sat din Slovacia. Atunci s-a constatat că oasele celor îngropaţi nu erau atinse de osteoporoză. Locuitorii satului erau cunoscuţi ca mari cultivatori şi consumatori de mac şi miere. Cercetătorii slovaci au făcut ulterior un studiu pe două grupuri a câte 20 de femei care sufereau de osteoporoză. Primului grup i s-au administrat medicamente contra osteoporozei, iar celui de-al doilea grup, seminţe măcinate de mac în amestec cu miere şi ulei de mac. A rezultat fără dubii că persoanele tratate doar cu mac au scăpat de osteoporoză după administrare timp de 12 luni. Femeile din celălalt grup încă mai aveau osteoporoză după un an, iar oasele lor prezentau valori ale calciului sub limitele normale.

Seminţele de roşii

 

Un ingredient natural găsit în seminţele de roşii a fost identificat de oamenii de ştiinţă britanici drept o componentă cheie pentru o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. Gelul făcut din aceste seminţe e promovat ca o alternativă naturală la aspirină. Gelul este deja utilizat într-un produs de suc de fructe şi se aşteaptă să fie adăugat în unele băuturi lactate. Uniunea Europeană a recunoscut că acest ingredient îmbunătăţeşte circulaţia sângelui şi a aprobat menţionarea pe ambalaje a acestui ingredient. Produsul este derivat din gelul aflat în jurul seminţelor de roşii, iar studiile au demonstrat că poate preveni apariţia cheagurilor de sânge.

TOTUL DESPRE NUCI  ŞI ALUNE

Oleaginoasele sunt benefice în prevenirea maladiilor cardiovasculare. Datorită conţinutului în magneziu, contribuie la buna funcţionare a unor enzime cu rol în refacerea celulară. Consumul de oleaginoase este benefic sănătăţii cardiovasculare. Toate oleaginoasele (migdale, nuci pecan, alune etc.) şi arahidele (leguminoasele) conţin acizi graşi de acelaşi tip cu cei conţinuţi de uleiul de măsline. Astfel, consumând unt de arahide, obţii aceleaşi beneficii ca atunci când consumi ulei de măsline. În plus, oleaginoasele sunt bogate în proteine, fibre şi vitamina E, un antioxidant care neutralizează radicalii liberi responsabili de îmbătrânirea celulară. Pentru persoanele hipertensive, se recomandă însă oleaginoasele nesărate. Dacă ţii la silueta ta, nu le consuma în exces, deoarece la 100 g de oleaginoase corespund aproximativ 600 de calorii. Oleaginoasele au în general un conţinut ridicat de vitamina E, fibre, minerale şi oligoelemente (potasiu, magneziu, fosfor, calciu, fier, zinc şi cupru), o pondere importantă de lipide şi un conţinut proteic superior fructelor.

Migdalele sunt menţionate în istorie din cele mai vechi timpuri, fiind un ingredient de preţ în pâinea faraonilor egipteni. Originea exactă nu este ştiută, dar se crede că provin din China şi Orientul Mijlociu. Exploratorii din antichitate consumau migdale în călătoriile lor pe Drumul Mătăsii, ce lega Asia de zona Mediteraneană, în special Spania şi Italia, astfel încât aceasta plantă a fost curând aclimatizată şi în Europa. În America, migdalul a fost adus abia în secolul al XVIII-lea de către călugării franciscani, adaptându-se foarte bine în California, unde şi acum se cultivă intens. Pe parcursul istoriei, migdalele au avut o puternică semnificaţie religioasă, etnică sau socială. Românii aruncau cu migdale asupra mirilor ca semn de fertilitate, acest obicei regăsindu-se şi în zilele noastre, când la nunţi se dăruiesc invitaţilor săculeţe cu migdale glazurate. O altă tradiţie este împământenită în Suedia unde, în fiecare an, de Crăciun, se găteşte budinca de orez în care se ascunde o migdală, iar cel ce o găseşte va avea noroc tot anul următor. Arborele de migdal este înrudit cu cireşul, prunul şi piersicul, însă fructele sale nu sunt comestibile. Migdalele pe care le consumăm sunt de fapt seminţele acestui arbore, învelite cu o coajă tare în interiorul unui fruct ce ajunge la maturitate în aproximativ 7-8 luni de la înflorire. Spre deosebire de migdalele cultivate, cele sălbatice conţin o substanţă otrăvitoare, astfel încât, pentru a putea fi consumate, este necesar să fie prelucrate prin spălare şi prăjire. Migdalele sunt printre cele mai hrănitoare fructe uscate.

Cu un conţinut redus în grăsimi nocive şi bogate în minerale şi vitamine, ele ajută în combaterea bolilor cardiovasculare şi chiar în prevenirea unor forme de cancer. Migdalele sunt cea mai bună sursă de magneziu şi vitamina E, considerată vitamina antisterilităţii, cu rol în reglarea funcţiei de reproducere. Calciul conţinut ajută la menţinerea sănătăţii oaselor şi a dinţilor, în vreme ce fosforul ajută memoria. Nivelul ridicat de proteine şi fibre din migdale le fac un aliment valoros, în special într-o dietă vegetariană sau de post, când pot substitui carnea, păstrând aportul nutritiv. Studiile au demonstrat că este suficientă introducerea în dieta zilnică a migdalelor pe o perioadă de doar o lună, pentru ca efectele benefice ale acestora să se facă simţite. Migdala ca atare nu conţine carbohidraţi şi de aceea este recomandată persoanelor care suferă de diabet. Cantitatea zilnică recomandată este de 30 de grame, adică aproximativ 20 de migdale. 24 de sâmburi de migdale conţin aproximativ 6 g de proteine şi 3,35 g de fibre.

Arahidele sunt originare din America de Sud, Mexic şi America Centrală. Deşi sunt considerate a fi fructe uscate, ele fac parte din familia leguminoaselor. Fructele sunt nişte păstăi ce se dezvoltă sub pământ, fiecare putând conţine până la 4 seminţe din care se dezvoltă alunele. Cunoscute şi sub numele de „alune de pământ” sau „alune americane”, arahidele au fost folosite de oameni în alimentaţie din cele mai vechi timpuri. Cercetări arheologice au scos la iveală dovezi ale cultivării arahidelor în Peru cu circa 7.600 de ani în urmă. În cultura precolumbiană, arahidele ocupau un loc de cinste, regăsindu-se în diferite forme de artă, precum sculptură sau bijuteriile. Exploratorii portughezi au popularizat această plantă şi pe continentul european şi cel african în secolul al XIX-lea, de unde a fost adusă ulterior şi în America de Nord. În SUA, arahidele au fost aduse în secolul al XVIII-lea de către neguţătorii de sclavi, fiind cultivate în special pentru uleiul extras, ca hrană pentru animale sau ca înlocuitor pentru cacao. La începutul secolului XX, cercetările botanistului american George Washington Carver au scos la iveală potenţialul nutritiv al arahidelor, tot acum punându-se bazele popularităţii imense de care se bucură arahidele astăzi în SUA. Studiile lui Carver au identificat nu mai puţin de 300 de utilităţi ale arahidelor, atât în alimentaţie cât şi în industrie. Astăzi arahidele se regăsesc într-o varietate largă de produse alimentare şi în cultura culinară a multor ţări. Sunt consumate cel mai des ca gustare, încorporate în deserturi sau produse de patiserie, precum şi sub forma celebrului unt de arahide. Untul de arahide a fost produs prima dată în 1890, de către John Kellogg, cel care a inventat, printre altele, şi binecunoscuţii fulgi de porumb. Conceput iniţial ca înlocuitor al untului, cel de arahide a căpătat rapid popularitate, astăzi fiind extrem de apreciat ca gustare de dimineaţă  şi ca ingredient în diferite reţete. Arahidele, ca şi untul obţinut din ele, constituie o sursă semnificativă de proteine, mai mare decât orice altă plantă leguminoasă. Grăsimile conţinute sunt în principal nesaturate, benefice pentru organism prin efectul de reducere a nivelului de colesterol din sânge şi a riscului de boli cardiovasculare. Conţin minerale precum magneziul, zincul, cuprul, fosforul sau potasiul, precum şi o importantă cantitate de fibre. Cercetări ştiinţifice recente au demonstrat că arahidele conţin antioxidanţi, extrem de utili sănătăţii organismului uman. Nivelul de antioxidanţi din arahide rivalizează cu cel al multor fructe şi legume precum merele, murele, căpşunile sau morcovii. Arahidele sunt cultivate în numeroase regiuni ale lumii, principalii exportatori fiind SUA, China şi Argentina, cel mai mare importator fiind Uniunea Europeană.

Nucile. Consumate zilnic, împiedică îngroşarea arterelor şi previn bolile de inimă. Opt nuci pe zi menţin arterele flexibile, inima sănătoasă şi previn atacul vascular cerebral. Se recomandă consumul de nuci mai ales după o masă bogată în grăsimi, pentru a-i atenua efectele negative. Acidul alfa-linoleic din nuci este benefic pentru cei cu tulburări de ritm cardiac. Nucile mai conţin antioxidanţi şi arginină, un aminoacid utilizat de corp pentru a produce oxidul nitric, cu rol  în procesele de învăţare şi memorare, reglarea presiunii arteriale, digestie, erecţie peniană, combaterea cancerului. Nucile pot înlocui majoritatea nutrienţilor animali în cazul vegetarienilor, adică cele mai multe vitamine B, fosfor, fier, cupru, potasiu şi proteine. În combinaţie cu pâinea, cerealele sau leguminoasele (mai ales soia şi lintea) se poate obţine gama întreagă de aminoacizi esenţiali. Nuca este bogată în acizi graşi Omega-3 iar consumul ei poate duce la scăderea colesterolului. Miezul de nucă este recomandat în caz de slăbiciune generală şi extenuare. Se poate pregăti o excelentă băutură energizantă dintr-un pahar de suc proaspăt de fructe, amestecat cu miez de nucă pisat şi miere.

Caju este originar din nordul Braziliei şi face parte din aceeaşi familie cu mango-ul şi fisticul. În secolul al XVI-lea, exploratorii portughezi au introdus această plantă şi în alte regiuni tropicale, precum India şi unele ţări africane, unde e cultivat şi astăzi, cei mai mari producători din lume fiind India, Brazilia, Mozambic, Tanzania şi Nigeria. Unele persoane sunt alergice la caju, totuşi el se numără printre cele mai puţin alergenice nuci. Are un conţinut bogat de potasiu, fosfor şi magneziu, conţinând de asemenea, calciu, sodiu, fier, zinc, seleniu şi vitamina K. În plus, este una dintre cele mai gustoase tipuri de nuci. Uleiul de caju are aplicabilitate medicinală, fiind demonstrate proprietăţile sale antibacteriene. Din pudra de seminţe se extrage un antivenin.

 

Castana comestibilă este originară din regiunile temperate ale emisferei nordice. Poate fi consumată în stare proaspătă sau prelucrată industrial, sub formă de făină, din care se prepară un piure gustos şi hrănitor sau se foloseşte la fabricarea surogatului de cafea şi a uleiului de castane. Castanele conţin potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu, fier, seleniu şi magneziu şi vitaminele A, C şi K. 10 castane prăjite conţin 2,7 g proteine şi 4,3 g fibre. Castanele au numeroase calităţi curative. Ele vin în ajutorul celor cu probleme de inimă, anemicilor şi celor care suferă de boli ale stomacului. Castanele pot fi un aliat de nădejde în tratarea afecţiunilor respiratorii, precum tusea convulsivă. Conţin fibre, deci persoanele care au probleme de digestie sau cei care vor să-şi întărească musculatura n-ar trebui să le evite. Castanele sunt delicioase. Piureul din castane se află printre puţinele produse prelucrate termic care îşi menţin aproape în totalitate vitaminele. Castanele se pot folosi şi extern. Dacă aveţi acnee, folosiţi o combinaţie de miere şi miez de castane şi aplicaţi-o pe faţă, fiind o veritabilă mască revigorantă, cu acţiune antiinflamatorie şi de reducere a sebumului. Substanţele conţinute de castane refac găurile microscopice din vasele de sânge şi le conferă elasticitate. Tinctura este bună pentru varice.

Nuca de macadamia. Consideraţi iniţial plante ornamentale, arbuştii de macadamia au devenit o adevărată comoară după descoperirea lor în 1857 de către chimistul scoţian John Macadam, al cărui nume îl poartă. Înainte de secolul al XIX-lea, aceste nuci erau cunoscute doar de către populaţia aborigenă din Australia, care le consumau, însă nu cultivau planta. Doar două dintre cele 9 specii de macadamia existente produc celebrele nuci, cele mai scumpe din lume. Originari din Australia, arbuştii macadamia au fost plantaţi pentru prima dată în scop comercial în Hawaii, care astăzi reprezintă una dintre cele mai mari surse de nuci macadamia din lume, iar SUA cel mai important consumator. Alţi exportatori importanţi ai preţioaselor nuci sunt Africa de Sud, America Centrală şi Australia. Preţul ridicat al nucilor de macadamia se justifică nu doar prin faptul că arbuştii produc fructe abia după 7-10 ani, ci şi din cauza cojii foarte rezistente ce trebuie îndepărtată înainte de vânzare. Coaja acestor nuci este atât de tare, încât nu poate fi spartă cu un spărgător obişnuit. Se folosesc utilaje automatizate care, după spargerea şi îndepărtarea cojilor, sortează miejii în funcţie de calitate. Aceştia pot fi mâncaţi în stare naturală, prăjiţi sau înveliţi în ciocolată. Nucile de macadamia sunt preţuite nu doar pentru gustul lor dulce, rafinat, ci şi pentru uleiul pe care îl conţin (70-80%), folosit la fabricarea cosmeticelor de îngrijire a pielii. Ele au un conţinut bogat de potasiu, fosfor, magneziu, calciu, sodiu fier.

Mugurii de pin sunt seminţele comestibile ale arbustului cu acelaşi nume, pinul. În lume există aproximativ 20 de specii de pini care produc aceşti muguri comestibili. Obiceiul de a mânca seminţe de pin datează încă de pe vremea grecilor şi romanilor, care obişnuiau să le păstreze în  miere de albine. În prezent, mugurii se găsesc peste tot în lume, având diferite nume: nuci indiene, pinon, pignon, pignole, pinhao şi sunt utilizaţi în special la prepararea de salate şi în compoziţia unor deserturi delicioase. Pentru ca un astfel de pin să poată ajunge la producerea de seminţe, este necesar să treacă de la 15 până la 25 de ani de la plantare. Culegerea mugurilor se realizează manual, ceea ce impune şi costuri mari de vânzare pe piaţă. Din punct de vedere al conţinutului nutriţional, mugurii de pin pot au între 10 şi 30% proteine (în funcţie de specia de la care provin) şi aduc o cantitate importantă de fibre organismului. Prin presare la rece, se obţine uleiului de pin, apreciat atât pentru gustul plăcut, cât şi pentru proprietăţile antioxidante şi antiinflamatorii.

Nuca pecan. Provenind din America de Nord, pecanul este o specie înrudită cu nucul. Numele îi vine de la cuvântul indian Algonquin paccan, însemnând o nucă atât de tare încât nu poate fi spartă decât cu piatra. Pecanul a devenit cunoscut în Europa abia în 1792, când exploratorul Alvar Nunez Cabeza de Vaca a scris primul despre această specie  de arbore. Aroma de pecan este considerată de gurmanzi ca fiind una desăvârşită, de o dulceaţă net superioară faţă de alte sortimente de nuci, respectiv sâmburi graşi. Miezul de pecan este unic datorită concentraţiei ridicate de grăsimi polisaturate, precum şi de substanţe cu rol antioxidant. Pecanul este un fruct oleaginos, foarte bogat în lipide (72%), ceea ce explică valoarea energetică ridicată: 700 kcalorii la 100 g. Pe lângă lipide, nuca pecan mai conţine un procent de proteine net superior faţă de alte nuci (9,3%). Uleiul conţinut de acesta este atât de concentrat, încât, dacă îl aprinzi cu un chibrit, focul va fi întreţinut până la arderea completă.

Pecanul e o sursă excelentă de proteine şi grăsimi nesaturate. Potrivit cercetătorilor, pecanul conţine mai mulţi antioxidanţi decât oricare alt sâmbure gras, fiind urmat de nuci şi alune. Cantitatea foarte mare de vitamina A din pecan este binevenită atunci când dorim să ne protejam vederea, oasele şi dinţii sau să ne îmbunătăţim starea generală de sănătate. De asemenea, consumul frecvent şi în cantităţi moderate de pecan duce la scăderea colesterolului rău.

Fisticul este sămânţa comestibilă, cu gust uleios, foarte plăcut, a unui arbore originar din vestul Asiei. Fisticul are un conţinut important de potasiu şi fosfor şi ceva mai mic de magneziu, calciu, sodiu, fier şi seleniu. E foarte bogat în vitamina A. Resveratrolul din fistic are un rol important combaterea cancerului şi a bolilor de inimă, triptofanul îmbunătăţeşte dispoziţia şi combate depresia sau insomnia, iar cistina (un factor important în prevenirea îmbătrânirii precoce) favorizează absorbţia fierului.

Alunele de pădure sunt o sursă excelentă de proteine, fibre şi magneziu. Au un conţinut scăzut de sare şi se pot mânca crude sau pastă cu unt. Sunt ingredientul principal din crema italiană Nutella. Uleiul de alune de pădure e folosit extern pentru a înlătura celulita. Alunele sunt foarte bogate în vitamina E şi săruri minerale. Atenţie însă! Nu exageraţi cu consumul lor. 100 g de alune au 650 kcal. În scopuri terapeutice, de la alun se utilizează: miezul fructelor, uleiul acestora, frunzele şi mugurii.  

Aluna e fructul-sămânţă al alunului comun (Corylus avellana), arbust care creşte spontan, dar este şi cultivat. Fructele sunt mici şi sferice sau ovoidale, câte 2-4 într-un grup, alcătuite dintr-un înveliş lemnos ce închide o singură sămânţă comestibilă. 

Alunele de pădure reprezintă una dintre culturile cele mai străvechi şi sunt originare din Asia. Manuscrisele chinezeşti de acum 5000 de ani menţionează alunele de pădure ca pe o hrană sacră din ceruri. Romanii şi grecii foloseau alunele de pădure în scopuri medicale.