Saturday, June 21, 2014

GIGANTII NOSTRI ...

GIGANTII NOSTRI ...

Misterul giganților din Scăieni

NICU NICU
To M.Olaru
Today21 06 2014  at 9:17 AM


On Friday, June 20, 2014 6:27 PM, Ef> wrote:



Articol nou pe Efemeride

Misterul giganților din Scăieni

by MTC
Scăieni este o aşezare străveche situată în munţii Buzăului, atestata că obşte moşnenească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremuri de demult, pe când zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat pierdut în negura timpului este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m.
În România, există nenumărate mărturii despre o civilizaţie a uriaşilor. Practic, fiecare zonă a ţării are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune în unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre aceştia.
Necropola uriașilor
Satul Scăieni este cel mai vechi din întreaga zonă a Boziorului. Câteva case răsfirate pe o culme şi coborând pe uliţe atât de abrupte, încât greu te păstrezi drept, o imagine dezolantă a ceea ce a fost odată. Echipa de la Ziarul este însoţită de cercetătorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că „poveştile“ oamenilor din comună Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovadă concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste 20 de ani, când s-a hotărât că în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurând în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Până la „culmea“ unde fuseseră plantaţi pomii, coborâm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. O dată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: „Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uităm toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatul. Noi ştiam că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni înalţi că brazii, dar credeam că e doar o vorbă. Uite că nu a fost doar vorba“.
Merele cât pepenii
Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar câteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa fel încât să le ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de olărie. Nu a suscitat interes autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze livadă. Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cât nişte pepenaşi. Ne-am gândit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Drăgoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, să ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămânem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linişteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.
Moșnenii din Scăieni
Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întâi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a râului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor ( astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpă“ turnului sau fundaţia era formată din primii patru copaci doborâţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Voda avea şi el o înălţime impresionantă, judecând după „scaunele“ sale săpate în stânci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii ( sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.
Stâlpii tăineței
Fiind o zonă des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară că din pământ asupra năvălitorilor şi să dispară apoi că înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Voda era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrâni culese de Ilie Mandricel, profesor de romana în comună Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stânci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se afla Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge până la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stâlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scăienilor.
giganti scaieni
Tătarii
Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau ţâţâni. Din aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de „tătâni“, străbuni, neavând nici o legătură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe secole mai târziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pământ, care indică morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de vase purtând simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut uriaşilor sau tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi că îi întreceau pe toţi în înălţime, forţa şi frumuseţe“, de aceea erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă decât toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintâi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au confecţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintâi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.

No comments:

Post a Comment

sau trimite comentariul tau la scanave@yahoo.com