Scăieni
este o aşezare străveche situată în munţii Buzăului, atestata că obşte
moşnenească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremuri de demult, pe când
zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare
tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat pierdut în
negura timpului este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40
m.
În
România, există nenumărate mărturii despre o civilizaţie a uriaşilor.
Practic, fiecare zonă a ţării are povesti despre eroi de staturi
formidabile, novaci, cum li se spune în unele locuri. Dar nu numai
legendele noastre vorbesc despre aceştia.
Necropola uriașilor
Satul
Scăieni este cel mai vechi din întreaga zonă a Boziorului. Câteva case
răsfirate pe o culme şi coborând pe uliţe atât de abrupte, încât greu te
păstrezi drept, o imagine dezolantă a ceea ce a fost odată. Echipa de
la Ziarul este însoţită de cercetătorul Vasile Rudan, care a semnalat
faptul că „poveştile“ oamenilor din comună Bozioru despre uriaşii care
au locuit pe acele meleaguri au şi dovadă concretă: o necropolă cu
schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu
peste 20 de ani, când s-a hotărât că în Scăieni să se planteze o livadă
de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe,
măsurând în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre
cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului.
Până la „culmea“ unde fuseseră plantaţi pomii, coborâm în pantă
abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. O dată ajunşi, nea Ilie ne arată
întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: „Peste tot sunt mormintele
uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţână de
om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne
uităm toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la
picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatul. Noi ştiam
că aici, demult, fusese un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau şi de oameni
înalţi că brazii, dar credeam că e doar o vorbă. Uite că nu a fost doar
vorba“.
Merele cât pepenii
Au
găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar câteva,
restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa
fel încât să le ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne
lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de olărie. Nu a suscitat interes
autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze livadă.
Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la
muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în
jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei
de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru
sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai
mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele
s-au făcut mari cât nişte pepenaşi. Ne-am gândit că din cauza uriaşilor
îngropaţi aici“. Ilie Drăgoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un
schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, să ia de acasă o
lopată, un hârleţ. Când să plece, se întunecă din senin şi începe un
vânt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu
strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru.
Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămânem pe acolo. Renunţăm şi, cum
ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul
se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linişteşte
nea Ilie. „Aşa e pe aici“.
Moșnenii din Scăieni
Moşnenii
constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întâi pe familii,
apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili
autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a râului Buzău
pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea
mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor ( astăzi Colţi, în
vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o
particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn,
denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de
copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpă“ turnului sau fundaţia era
formată din primii patru copaci doborâţi – cărora din tăiere li se
dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi
sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei,
fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o
forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au
dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care
există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că
acest Negru Voda avea şi el o înălţime impresionantă, judecând după
„scaunele“ sale săpate în stânci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii
( sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor
„tainiţe“.
Stâlpii tăineței
Fiind
o zonă des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un
sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere
aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în
peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot
şi pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară că din pământ asupra
năvălitorilor şi să dispară apoi că înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de
„tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Voda era foarte
veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrâni
culese de Ilie Mandricel, profesor de romana în comună Bozioru. „Două
subterane construite sub nişte stânci enorme datează de pe vremea
tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii
locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile
seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume,
era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se
afla Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatră care se ridică în
formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut
fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge până la ei. Cine a săpat
tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stâlpi în inima
pădurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înălţimi, „scaunele“
domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci
„ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care
aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii
ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti
tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scăienilor.
Tătarii
Herodot
amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale
vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau ţâţâni. Din
aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de „tătâni“, străbuni,
neavând nici o legătură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe
secole mai târziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele
(movile ţuguiate din pământ, care indică morminte) şi fortificaţiile
munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile
muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu,
Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot
unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de vase purtând
simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut uriaşilor sau
tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“
şi că îi întreceau pe toţi în înălţime, forţa şi frumuseţe“, de aceea
erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă decât toţi ceilalţi oameni. Ei au fost
cei dintâi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru
ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi
menhire şi au confecţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră.
Aristotel le atribuie cele dintâi construcţii sub formă de turnuri şi
fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.
No comments:
Post a Comment
sau trimite comentariul tau la scanave@yahoo.com