Tuesday, January 14, 2014

Ghidul nesimtitului ....



RADU PARASCHIVESCU

Ghidul nesimţitului

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleşu
Cu un prolog în versuri de Şerban Foarţă



         Cuvânt de întâmpinare.
         O monografie despre nesimţire? „Vast program!” – ar fi spus De Gaulle… Materia e abundentă, ramificaţiile ei – inepuizabile. Radu Paraschivescu dovedeşte un mare curaj când se ia la trântă cu acest balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial şi autohton. Dar o face cu un soi de calm vesel, cu o răbdare stoică: nu lucrează ca un moralist acru, ci ca un degustător de moravuri. Altfel nici nu se poate. E foarte uşor să-ţi pierzi cumpătul când ai de-a face cu nesimţirea. Te înfurii, disperi, te sminteşti. Igienic e, prin urmare, să-ţi ţii firea, adică să practici, dinaintea dihaniei, anestezia contemplativă. Acut fără isterie, exact fără abuz entomologie, Radu Paraschivescu a scris o carte „tristă, plină de umor”. Râzi, regăseşti la tot pasul situaţii de viaţă şi tipuri umane cunoscute, dar, de la o vreme, peisajul devine sumbru. E vorba de infernul cotidian, dar şi de o urâţenie „de viitor”. Studiul aplicat al nesimţirii echivalează cu o analiză spectrală a „omului nou”. Suntem confruntaţi cu vecinul (de-alături şi din noi înşine), produs al imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului decerebrat, consumator de deşeuri, idolatru al „ratingului”, ignorant euforic, abrutizat de ideologii, mode şi pofte.
         Cititorul nu va putea clasa riguros ceea ce citeşte. Nu e nici cercetare psihosociologică, dar nici pură literatură, nici eseu de etică, dar nici simplu capitol de istorie contemporană, nici şarjă comică, dar nici presentiment al apocalipsei. E însă ceva din toate acestea şi, mai ales, e performanţa unui om de talent, de bun-simţ şi de bun-gust. Carevasăzică – o specie rară.
         N-ar fi exclus ca textul lui Radu Paraschivescu să ajungă şi pe mâna vreunui nesimţit. În acest caz, nesimţitului i s-ar oferi şansa să-şi revină, la capătul lecturii, în simţiri. Dar nu-mi fac iluzii. Nesimţiţii nu prea citesc. Iar când li se pune dinainte o oglindă, ceea ce văd li se pare cool: „viaţa însăşi”, în toată devastatoarea ei inconsistenţă, în toată dulcea ei promiscuitate.
         ANDREI PLEŞU balada lui nesimţilă.
         Coteţul1 său e-o atenansă doar în zodiacul fără şansă al nostru La Kitai, jigodia aceasta-şi are nu doar zodia, dar şi onoarea – el, godacul – de-a încheia întreg zodiacul.
         În apocrifa noastră „zodie a Porcului”, câte-o cimotie
         (sau simplă cunoştinţă) poa' să ne-arate cât de norocoasă e zodia Dumnealui (şi-a Scroafei, – c-un iz, în plus, ca al garoafei).
         Numai că, pentru a fi demn de-un astfel de benefic semn
         (al unui ins din rasa York), se cade-a fi tu însuţi porc, cu-o piele cât mai nesubţire care-ţi aduce nesimţire.
         La ce e nesimţirea bună?
         La voiajatul împreună-n maşina-n care se dă buzna, de parcă orişiunde ai urca,-n troleu sau în tramvai, tu circuli tot cu-autobuzna!
         Este un mijloc de transport ce-aduce tot mai mult a sport extrem, – pe fondul olfactiv, a toate izurile strânse-n spaţiile cele mai restrânse, în care nu poţi fi activ, ci doar cobai, – fie că pute a cururi, subsuori, căpute, fie că o telefonie mobilă se-ntretaie,-n haită, cu cinci manele ce se vaită de moarte,-ntr-o babilonie.
         La ce mai este bună pelea cum spun persoanele acelea-n a căror minte sonul i nu ştiu ce are-a ispăşi, de-a dispărut cu totul, betul, de el, din ditai alfabetul, fie că cumperi pept din peaţă, fie că ai perdut în veaţă, fie că-ţi merge aţă Featul, fie că ăştia cu-nfeatul de câini ar trebui, şi ei, făcuţi, cât mai degrabă, pei, fie că ăia de vor pele de câine pentru-a-şi face-obele din ea, căciulă sau mănuşi, i-ar jupui ca, de pănuşi, porumbul. – „Daţi-mi-i pă mână şi-i termen într-o săptămână!”
         Porumbul evocat mai sus dezlănţuie o poftă-n plus de-aer curat şi iarbă verde, ca şi de micii bine fripţi cu-aromitoare erbi şi-nfipţi în ţepe,-ncât nu mai poţi perde nici un minut, dând fuga-n spaţiul strâmt dintre blocuri, ca nesaţiul să ţi-l astâmperi cu grătare, luând seama să le faci sub geamul vecinului, care, ca neamul de traistă, strigă tot mai tare la tine, că-l îneacă fumul, al tău şi-al altora, în cumul
         Când bulangiului nu-i place cum cântă Nicolae Guţă, – tu-i strigi: „La operă, bă, puţă, cu tine, – tras la patru ace!”
         — Nene Vasile, ia mai zi-mi-o p-aia dă i-o zisăşi chiar astă seară, lu-aia cu sâni d-o kilă?
         — Fă, taci, că ţi-l trimit pe fi-mio la tine şi te face pastă dă mici; sau mută-te la vilă!
         Ce-mi pasă mie c-ai esamen la nu-ş' ce mă-ta. Eu te-njur căci vreau manele, – nu-s afon ca ăia dă făceau un damen tango, dup-un magnetofon dă-i adormea pă ăi din jur.
         Bă, foameo, veaţa-i un ielastic dă care tragi în chip şi fel, plesnindu-i p-unii peste bot; ce dacă,-n jur, îs pungi dă plastic, la iarbă verde e la fel, şi-alţi câini cu limba de un cot
         La ce mai este bună pielea precum a unei pahiderme de groasă? E că n-ai să semeni cu toate neamurile elea strivibile precum un vierme şi care, cică, ţi-ar fi semeni.
         Ce semeni? Când tu eşti un macho şi, din merţană, o faci fleaşcă pe blonda din Trabant, pe care o scuipi din mers şi-i strigi: „Răgaceo, te-a căcat mă-ta în caleaşcă, dă nu poţi circula mai tare?”
         Sau p-ăla care-i tragi o flegmă când vrea-s dăşchiză, în plin soare, geamu-n tramvai şi-o babă, cică, precisă ca o apoftegmă2: „E corent, maică, şi ne doare urechile!”.
         — Ce semeni, Gică?
         Ce semeni, Nae? Poate clone prin gări şi vămi autohtone, cu termopane-n rol de sticlă, de după care câte-o riglă de calcul, îţi răspunde-n scârbă, ca unei moi urechi de cârpă3, – conform cutărui Decalog
         (ălui vechi, cvasianalog, doar că oleacă mai excentric), şi care pune-un punct pe i, la punctul 2: „Nu te gândi la ceilalţi. Fii, bre4, egocentric.”
         Altminteri, nesimţiţii fac un soi de Internaţională ai cărei membri-s, parcă, gemeni, dar, îndeobşte, se prefac că nu sunt din aceeaşi oală, fi'ndcă nu vor să aibă semeni.
         Ce semeni? – când, plecând la băi mai totdeauna cu ai tăi rar singur, – soaţa-ţi, de o zi, e plină de-o tandră gelozie: „Să nu uiţi cum urci, dragă,-n tren să-ţi scoţi pantofii dă teren şi să rămâi doar în ciorapii tăi flauşaţi şi albi; iar crapii în saramură, nici pă ei să nu-i serveşti fără mujdei, mujdeiu-n care-ntingi şi cele vreo doişpe proaspete piftele; iar dacă-l iei şi p-ăla micu
         (care e,-ntreg, leit tăticu'), lasă-l să umble copăcel ba chiar de-a buşilea, şi el, că-nţepeneşte şi, în veaţă, doar cin' să-mpinge iasă-n faţă.” „A, şi să nu uiţi, Aurele, maieul ăl cu găurele prin care-o adiere simţi, că prinde bine când îţi scoţi cămaşa albă din chiloţi şi din nădragii ăia strimţi.
         Şi să nu uiţi să te-ntorci vineri că e logodna ălor tineri, iar pentru că la noi nu-i loc, vom aşeza,-n mai larga casă a scărilor, o lungă masă şi vom pofti întregul bloc: să tacă ăi dă pă palier c-atunci când pleci, în marşaler, te-auzi mai rău ca la raliu, – iar cu-ordinea, îl punem şef pă ăl bătrân, pă nenea Ştef, ce-a fost, pă vremuri, caraliu.” „Dă toate numele mi-e silă, zisese tac-su, când cu pleaşca cu decreţelu S-aibe şiansă, io zic să-i zicem Nesimţilă!”
         Iar soacră-sa, privind în ceaşca cu nechezol, cam dinspre ansă spre stânga (ea nu-i zicea toartă, fi'ndcă ştia de la cocoana unde fusese fată-n casă, că se-mbunătăţeşte soarta când ţii de ansă chiar o cană, darmite-o franţozească tasă), spunea, pe urmă, cui credea-n ghicitul în cafea şi-n dodii dintr-astea: „După ce-o re'ntorc, cu gura-n sus, ce să vedea în ceaşcă? Ale doişpe zodii, – iar ultima era un porc!”
         ENVOI.
         S-au scris acestea ca-ntr-o sală de aşteptare,-n care nesimţirea este abisală şi imuabilă ca Iadu' – ca şi aceea care ne aşteaptă încă-n Ghidul nesimţitului, în care Radu Paraschivescu,-n acest an, se-nfurie, – martor Foarţă N.
         Şerban.
         Ghidul nesimţitului.
         Cum să simţi un nesimţit.
         Rândurile pe care tocmai aţi început să le citiţi ar fi putut să aibă mai multe nume. Ele s-ar fi putut intitula, bunăoară, Introducere în cunoaşterea nesimţitului sau Nesimţitul în trecut şi în prezent pe teritoriul patriei noastre. Însă rostul cărţii de faţă nu e să maimuţărească tipăriturile indigeste din anii 1980, nici să răspundă unor aşteptări peste măsură de pretenţioase. În plus, România nu are contract de exclusivitate cu nesimţirea. Aceasta este globală, dinamică şi atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot şi regretată nicăieri. Fireşte, nesimţitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez şi nu poate fi confundat cu niciunul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil şi greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat.
         Şi mai are ceva nesimţitul român: un decalog de la care nu se abate şi un set de convingeri pe care ţi-e cu neputinţă să i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieţii în oraşele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimţitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul. Şi putem spune chiar că, după cum merg lucrurile, e foarte puţin probabil ca laboratoarele vieţii publice să descopere un vaccin eficace.
         Dicţionarele ne pun la dispoziţie rama îngustă a unor definiţii, lăsându-ne pe noi să facem restul. Terfeloaga explicativă a limbii române aşază trei explicaţii în dreptul termenului „nesimţire”: 1) pierdere a cunoştinţei sau leşin; 2) lipsă de bun-simţ, purtare a celui nesimţit; 3) răceală, lipsă de sensibilitate. Dintre cele trei accepţii, cea care ne interesează este a doua. Potrivit acesteia – şi umblând la familia de cuvinte —, nesimţitul este un om „lipsit de bună creştere, de cuviinţă, de delicateţe”. Confruntată cu adevărul mişcător a ceea ce ne înconjoară, formula degajă un abur patetic şi vetust. Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestivă, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al căror numitor comun este voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit.
         Rostul acestor termeni? Să ne atragă atenţia că nesimţitul e o alcătuire stridentă, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu şi de a nu se replia niciodată. El e întotdeauna în apele lui, fără să cunoască stinghereala. Nesimţitul nu roşeşte, fiindcă e nepregătit genetic pentru o asemenea abatere pigmentară. Mediul lui optim e spaţiul public, unde îşi dă imperturbabil adevărata măsură. Acomodant, niciodată în pană când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liană şi sâcâitor ca sciatica, nesimţitul ştie să valorifice toate fisurile prin care se poate furişa în ţesutul social. El are ştiinţa fructificării insinuante. Nu te cotropeşte frontal şi decisiv, ci te învăluie alunecos, până când îţi devine vecin sau îţi suflă în ceafă. Nesimţitul se comportă ca un virus cu tabieturi, obsesii şi manii. Îi lipsesc, în schimb, simţul măsurii şi urbanitatea elementară. Dacă le-ar fi avut, cartea de faţă n-ar fi fost scrisă.
         Trăsăturile principale care compun profilul nesimţitului reies din decalogul care urmează. Ele se verifică în realitatea imediată şi pot fi identificate lesne de orice observator. Merită, totuşi, să zăbovim în preajma celor două elemente care constituie amprenta identitară a nesimţitului: gesticulaţia şi retorica. Altfel spus, limbajul non-verbal şi discursul.
         Cum gesticulează nesimţitul.
         Limbajul trupului.
         Nesimţitul este, din capul locului, adeptul gesticulaţiei luxuriante. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă – e lucru ştiut – nesimţirea n-a făcut niciodată casă bună cu discreţia. Energia debordantă a nesimţitului se regăseşte în felul cum se mişcă acesta, în agitaţia spastică a membrelor, în exuberanţa sufocantă a întregului corp. Manualele de fizică din clasa a VI-a de acum treizeci de ani defineau corpul drept „tot ceea ce ocupă loc în spaţiu”. Ei bine, corpul nesimţitului se sustrage acestei generalizări nemeritate. Nesimţitul nu ocupă loc în spaţiu, ci îl colonizează, îl supune unei năvale neîndurătoare, îl impregnează cu esenţa lui rezistentă la orice tratament de combatere. El ştie că îşi poate disloca aproapele în doi timpi şi trei mişcări, motiv pentru care îşi îngăduie să trăiască relaxat. Când un nesimţit îşi propune să te alunge de pe propriul tău teren, sunt rarisime cazurile în care nu reuşeşte. (Iar în aceste cazuri probabil că dă peste un nesimţit de aceeaşi anvergură.) Gesturile lui sunt, în aceste condiţii, un instrument redutabil. Indiferent dacă se şterge la nas, se scobeşte între dinţi, îţi povesteşte un film sau te invită la o bere, nesimţitul te face să devii retractil. Şi-atunci din două, una: ori capitulezi resemnat, ori dispari cât poţi de repede. În ambele cazuri, victoria e a nesimţitului.
         Gesticulaţia nesimţitului e bogată, gratuită, incomodă şi agresivă. Există aici un preaplin coregrafic, o abundenţă motrice de rău augur. Chiar şi atunci când intenţiile nesimţitului par în bună regulă, ceva din morişca mâinilor sau în bulbucarea ochilor săi te inhibă şi te face să te întrebi pe unde o să scoţi cămaşa. Expansiv şi nestăpânit, nesimţitul e gata să-ţi vâre un deget în ochi, să te calce pe bombeu, să te înghesuie şi să-ţi reducă spaţiul vital. Compania lui e solicitantă şi obligă la precauţii neîntrerupte. Lângă un nesimţit încerci un alt tip de nesiguranţă decât lângă un posibil hoţ de buzunare, dar ai puţine şanse să rămâi acelaşi. De cele mai multe ori iritarea în faţa lui face loc disconfortului, iar uneori chiar şi fricii.
         Pe lângă gesticulaţia ca acompaniament al vorbirii, nesimţitul poate recurge oricând la gesturi definitorii, de sine stătătoare. Încărcătura lor e cu atât mai nocivă cu cât totul are loc în public. Nesimţitul deţine arta surprizelor consternante. El se descalţă în tren, fumează în locuri unde acest lucru i se interzice în mod explicit, vorbeşte între replici la teatru, îşi suge măselele la Ateneu, îşi pipăie prietena pe întuneric la film, eructează plenar după dejun şi se şterge la gură fie cu faţa de masă, fie cu mâneca hainei. Toate aceste gesturi denotă nu doar lipsă de educaţie, ci în primul rând sfidare la adresa celor care i se află întâmplător în preajmă. Cei mai mulţi nesimţiţi ştiu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenţei, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. Aşa cum pofta vine mâncând, jubilaţia nesimţirii sporeşte cu fiecare gest care iese din normă şi-i perplexează pe martori.
         Cum vorbeşte nesimţitul.
         Limbaj pur şi simplu.
         În ceea ce priveşte retorica nesimţitului, ea nu face decât să-i dubleze gesticulaţia. Nesimţitul are un fel de-a vorbi sintetizabil în câteva epitete: zgomotos, răstit, grosier, ofensator. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. Verbul lui trebuie să fie sonor până la timorare şi excesiv până la vertij. Nesimţitul nu coboară spre şoaptă în nici o împrejurare. Nimic nu-l poate convinge să tacă. Şi nici să accepte că e nepoliticos să ridice tonul în biserică, la cimitir sau într-un muzeu. Un nesimţit care vorbeşte încet este o contradicţie în termeni. Un aranjament contra naturii. Un compus oximoronic. Un mutant pe care realitatea se va grăbi să-l respingă. Nesimţitul veritabil se exprimă răspicat, întrerupe, confiscă atenţia auditoriului, taie macaroana şi nu e interesat de punctul de vedere al celorlalţi. Contează el şi numai el. Orice tentativă de sustragere a aproapelui e sancţionată drastic şi imediat. Nesimţitul abhoră clipele dubitative, deplânge ifosul patetic al revoltatului de lângă el şi militează până în pânzele albe pentru răsteală, ciorovăire sau insultă. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) şi te somează să i te alături. Vorbeşte fără să filtreze, iar pentru asta aşteaptă complimente şi admiraţie. Nu se prezintă niciodată, presupunând că-l cunoşti. Este locvace, pisălog şi afişează de fiecare dată o deplină indiferenţă faţă de ceea ce-l înconjoară.
         Paginile care urmează ascund, ce-i drept, o formă de inutilitate, fiind de la un punct încolo o încercare de a-i vinde castraveţi grădinarului. În mod normal, personajul principal al acestei cărţi şi nenumăraţii lui fraţi întru atitudini îşi cunosc bine menirea, arealul şi victimele. Nesimţitul român – căci el e totuşi blestemul nostru zilnic – este surprins aici în diverse ipostaze şi încurajat să nu coboare ştacheta. Tocmai fiindcă avem aşteptări enorme de la el, îi suntem aproape cu vorba şi cu exemplul. Nu ştim dacă va avea sau nu chef să parcurgă acest ghid, pentru simplul motiv că e puţin probabil să afle noutăţi. Însă datoria noastră e să-l înarmăm cu cât mai multe trucuri, strategii şi instrumente. Poate că de unele a uitat. Poate că altele i se par subevaluate. Poate că se va simţi ispitit să se raporteze la modelul furnizat de ghidul nostru şi va constata că există totuşi, în comportamentul său, amănunte retuşabile. În fond, un nesimţit avizat are un impact mult mai puternic asupra semenilor decât unul constrâns la acţiuni empirice. În fine, ca formă supremă de captaţio, am ales să ne adresăm nesimţitului tutuindu-l. Alegând armele lui şi mutându-ne într-un registru pe care-l stăpâneşte până la ultima nuanţă. În felul ăsta, avem cât de cât şansa unei reacţii binevoitoare din parte-i.
         Decalogul nesimţitului
         1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei.
         2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric.
         3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.
         4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu.
         5. Batjocoreşte lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.
         6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual refuză-le de plano.
         7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.
         8. Evită să-ţi pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.
         9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.
         10. Nu uita că marele tău duşman e bunul-simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.
         Nesimţitul călător.
         În mileniul internautic, globalizant şi repezit în care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.
         Studiază, de pildă, un autobuz care duce sau aduce lumea de la serviciu. O să observi imediat că în acvariul pe roţi care străbate oraşul stăruie aerul unei neîmpliniri generale, al unei vegetări lâncede. Fiecare pasager e o insulă ascunsă sub o pagină de ziar, o copertă de carte sau o privire fixată pe geam. Sunt oameni care nu gustă viaţa şi nu-i pricep sensurile subtile. Unii citesc sfidător, parcă pentru a-ţi da de înţeles că accesul în lumea lor e interzis. Alţii s-au cufundat în gânduri, semn că mestecă tăcut o dilemă domestică sau o frustrare preluată de la slujbă. În fine, alţii sunt rupţi de oboseală şi, sprijiniţi cu fruntea de geam, încearcă să fure un sfert de oră de somn recuperator. E limpede, trebuie făcut ceva – şi încă repede.
         Fireşte, pentru ca o iniţiativă de acest gen să fie încununată de succes, ea trebuie să înceapă corespunzător. În cazul de faţă, de la urcarea în autobuz. E un moment delicat, pe care nu toţi îl gestionează cum se cuvine. Nesimţitul autentic ştie însă că n-are voie să cedeze în faţa convenţiilor. Politeţurile de modă veche, hamletizările delicate şi abstragerile concesive sunt mofturi stupide, flecuşteţe pentru care tagma te va taxa când îţi va fi lumea mai dragă. Există încă locuri în ţară unde autobuzul sau tramvaiul se aşteaptă pe trotuar, iar uneori – ca o culme a desuetudinii vătămătoare – pe băncuţele din refugii. Un nesimţit bucureştean expediat în Oradea ar putea descoperi aici surprize greu digerabile. Există sclifosiţi prevenitori, care practică o discriminare abuzivă şi îngăduie accesul în vehicul pe criterii ieşite din uz: vârstă, sex, eventual beteşuguri trupeşti. Fiind vorba tot de creaturi de la bunul Dumnezeu lăsate, aceşti indivizi jalnici, hrăniţi cu perfuziile unei nostalgii culpabile, nu pot fi lichidaţi şi nici măcar închişi în rezervaţii. În faţa lor, nesimţitul are o singură variantă: acţiunea directă.
         Ea se comprimă într-o formulă fără echivoc: darea de buznă. Nesimţitul e cel care, prin puterea exemplului, îi supune pe pasageri unei pedagogii simple, dar de o somptuoasă utilitate. Într-un autobuz nu se suie, ci se năvăleşte. Stilistica momentului trebuie să aibă ceva de meleu rugbistic, de caft pe maidan, de îmbulzeală ceauşistă la tejghea, când vânzătoarea le anunţa celor o sută de şoimi ai cozilor că mai erau doar treizeci de pachete cu gâturi şi gheare de pui. Accesul în mijlocul de transport respectă o lege naturală, cu ecouri darwiniene: the survival of the fittest5. Primii urcaţi sunt plăvanii musculoşi, liceenii cu viteză de reacţie, haidamacii cu palma cât cazmaua şi ceafa încreţită ca blana de sharpey. Ei îşi asigură întâietatea distribuind galant ghionturi care dislocă fulgerător, măturând din cale concurenţa fragilă, călcând apăsat pe bombeuri şi principii. Li se alătură sporadic câte o gospodină teribilă, gata să preschimbe plasa cu morcovi în armă albă şi umbrela în suliţă. Asaltul treptelor se face icnit, iar când argumentele fizice nu ajung, e loc oricând pentru un îndemn categoric – „Dă-te, fă, la o parte că-mi iei aerul!” – sau o constatare duşmănoasă: „Te caută moartea pe-acasă şi tu te plimbi pe benzina statului”. În cazurile speciale, ceea ce nu se poate regla din limbaj sau bicepşi îşi găseşte rezolvarea printr-o flegmă bine ţintită, pe pantofii sau între ochii cârtitorului.
         Odată urcat în autobuz, dragă nesimţitule, lucrurile merg de la sine. Pofta de victorii se întreţine cu victorii, aşa că e bine să treci la pasul următor fără tatonări sterile. Iar acest pas e, fireşte, ocuparea scaunelor. Doar printr-un nefericit accident strategic se poate întâmpla ca pe cele douăzeci şi ceva de scaune ale unui autobuz să se lăfăie obraznic şi nepedepsit vreo femeie. Noroc că astea sunt excepţii. Imaginea autobuzului ideal trebuie să conţină două duzini de masculi instalaţi comod pe scaune, cu capul între urechi şi ochii pironiţi în ziare, precum şi câteva zeci de femei spânzurând căznit de barele de susţinere, într-un echilibru precar, gata să fie scoase de pe orbită de o frână bruscă sau de un viraj neaşteptat. Spre lauda lui, nesimţitul din această categorie îşi cultivă vocaţia de la vârste fragede. Aşa şi nu altfel se explică prezenţa adolescenţilor pe locurile rezervate bătrânilor şi ignorarea statornică a acestora din urmă.
         În Bucureşti, inutil de spus, cultura sfidării a atins de mult perfecţiunea. Tânărul din Capitală nu poate fi deşurubat de pe scaun sub nici o formă. E un spaţiu pentru care s-a bătut de la urcare şi pe care nu are de gând să-l cedeze unui străin pentru motivul idiot că are optzeci de ani, duce în braţe un copil sau şi-a pus piciorul în ghips. Şoapta aluzivă sau rugămintea duioasă sunt sortite eşecului. Ocupantul e imun la stimuli. Totuşi, dacă insişti, şi-l nimereşti într-o zi când e bine dispus, ai şanse să auzi un răspuns care blochează orice demersuri ulterioare. „Mămică, lasă-mă pe mine să stau, că-s femeie bătrână”, imploră subţire un ghem clorotic cu basma şi baston. „Scuteală, mamaie, o să stau destul în picioare când o să fiu ca tine”, sună răspicata punere la punct.
         Cu toate acestea, e posibil să fii nesimţit şi să nu prinzi loc pe scaun. La orele de vârf, autobuzele sunt ticsite de lume, transformându-i pe oameni în nişte sardine bipede, asudate şi lipicioase în părţile neacoperite. E cazul să disperi? Dacă eşti un nesimţit care se respectă, nu. Se pot face lucruri constructive şi în picioare. Primul ar fi împingerea hotărâtă, până la comprimarea totală, a celor care îţi stau în faţă. Balansul pelvian, pumnul înfipt în rinichi, la rigoare gâdilătura scurtă, figurează în instrumentarul acestei abordări. Ca de obicei, fapta se cere însoţită cu vorba, fiindcă rişti uneori să dai peste oameni impermeabili la aluziile corporale. Gambiturile sunt şi aici de o reconfortantă diversitate. Poţi începe cu un „Frate, bagă material, pupa-te-aş pe portofel, să-ncap şi eu”. Dacă revendicarea nu găseşte ecou, eşti liber să treci la formule mai abrupte: „Urcă, băi, foameo, mai sus, că rămân dracu' pă scară şi te sparg la nas”. Fii sigur că disponibilitatea ta pentru angajamentul fizic o să-şi facă efectul.
         După ce te-ai instalat temeinic, ai grijă să te apropii de o femeie neînsoţită, căreia (dacă e vară) hainele nu izbutesc să-i ascundă decât parţial înzestrarea. Lipeşte-te de ea şi freacă-te sugestiv. Nu ezita s-o pipăi iscoditor, cu meticulozitatea unui controlor de calitate care supraveghează un lot de produse ceramice exportabile în spaţiul Schengen. Ce rişti? O ripostă dură? Nici vorbă. Am stabilit deja că duelurile verbale cu nesimţitul au şanse de câştig mai mici decât un schior camerunez sau un baschetbalist britanic. Altceva? O palmă indignată? Haida, de! Autobuzul e atât de aglomerat, încât descleştarea unei mâini de pe bara de susţinere în scopuri punitive poate avea urmări dramatice, mai ales dacă tocmai atunci şoferul frânează sau schimbă banda. O femeie singură într-un mijloc de transport la ore de vârf e o pradă uşoară pentru orice nesimţit de vocaţie. Şi mai e ceva: femeia ştie că în asemenea cazuri opinia publică rămâne mută ca un film cu Harold Loyd. Nimeni nu intervine în gimnastica de seducţie rutieră a unui nesimţit fără să-şi rişte pielea.
         Principala condiţie a unei terapii cu urmări imediate e şocul, cu două canale predilecte de transmitere: sonor şi odorific. Sigur, pentru ca totul să decurgă fără opinteli, e bine să-ţi adecvezi mijloacele în funcţie de ţinta aleasă. Să vedem în ce fel.
         Nesimţitul zgomotos.
         Se întâmplă uneori ca autobuzul să nu fie plin, iar admiterea pe scaune să nu fie mai complicată decât cea de pe vremuri la politehnică. În cazul în care eşti un nesimţit „profi” şi te-ai fixat asupra ochelaristului cu mutră de şoarece de bibliotecă, adâncit în Eseurile lui Montaigne sau în Spania nevertebrată a lui Ortega y Gasset, greu e până te aşezi lângă el. Pe urmă ai la îndemână un instrument simplu, cu rezultate infailibile. Ai ghicit, e vorba de telefonul mobil. Dacă unealta cu pricina sună, lucrurile sunt mai simple ca perfectul simplu. Nu trebuie decât să fii tu însuţi şi să urli de parcă te-ai strădui să acoperi un parc auto. E irelevant că subiectul tău de discuţie nu interesează pe nimeni, cu atât mai puţin pe vecinul de scaun. Tonul face muzica, iar tonul tău trebuie să fie vârtos, ofiţeresc şi răspicat. Într-o lume atât de deschisă, în care spiritul gregar cunoaşte o detentă atât de frumoasă, nu se cade să ai secrete. Prin urmare, vorbeşte tare, fără sfială, şi nu ţine cont nici de cei care întorc capul contrariaţi, doar-doar vei prinde aluzia, nici de ochelaristul care, de când ţi-a sunat telefonul, se chinuie să priceapă o frază pe care între timp o va fi citit deja de cincisprezece ori, cu un tot mai pronunţat sentiment al inutilităţii.
         „CE FACI, FRĂŢIE? EU? ÎN AUTOBUZ. ÎN AUTOBUZ, BĂ, EŞTI SURD? MĂ DUC SĂ-MPING O BILĂ-N FLOREASCA. CU USCATU' ŞI SAVARINĂ. NU VII ŞI TU? BĂ, EŞTI NEBUN? CE FACI ACASĂ? VREI SĂ DORMI? DE CE, MĂ? A, AI FOST LA BAIRAM? ŞI? A FOST ŞI BLONDA AIA ŢÂŢOASĂ? DA, MĂ, AIA CARE-AM VĂZUT-O-N BAICULUI. SĂ MORI TU. TE-AI DAT LA EA? BĂ, EŞTI NEBUN? POATE AFLĂ CALU', ÎŢI FACE BUTONERĂ, SĂ DEA DRACII. HAI, ZII, TE-ARUNCI ÎNCOACE? EŞTI BULANGIU, SĂ MOARĂ MAMA. CE, MĂ? TE DUCI ŞI DISEARĂ? BĂ, EŞTI NEBUN?”
         Prea puţin importă, nesimţit vociferant, dacă interlocutorul tău e sau nu nebun. În schimb, vecinul tot mai gârbovit asupra paginii de carte dă semne limpezi că e pe punctul să-şi piardă minţile şi că nu ştie ce să facă. Tentaţia reproşului nu-l vizitează. Omul ştie că orice dojană ar atrage după sine sictirirea brutală. Ţi-ar spune cu dragă inimă „Vorbiţi mai încet, vă rog”, dar bănuieşte deja riposta: „Ce faci, băi, tragi cu urechea? Păi eu mă bag în sufletu' tău, să văd ce citeşti? Stai, bre, pe coada ta, dacă nu vrei s-avem scârbă-n casă”. Micul ochelarist ar înghiţi umilinţa şi s-ar muta pe alt scaun, însă nu mai e niciunul liber. Aşa că preferă să se cenzureze obidit şi să spere că vei coborî înaintea lui. Ceea ce o să ai grijă să nu se întâmple.
         Dacă nu te sună nimeni, e cazul să-ţi mobilizezi spiritul creator. Ce înseamnă asta? Simplu, apeşi de câteva ori pe tastatura mobilului, până ajungi la tonurile de apel. E de la sine înţeles că nu ai un aparat obişnuit, ci unul fiţos, dotat cu sonerie polifonică. Aici meniul e de o varietate care te umple de plăcere, fiindcă rostul funcţional al telefonului e însoţit de o înviorătoare ofertă muzicală. Mai simplu spus, tonurile de apel sunt începuturi de manea, aşa cum se cuvine să aibă orice nesimţit care se respectă. Respectivele apeluri au enorma calitate că se aud dintr-un capăt în celălalt al autobuzului, astfel încât replierea din calea şuvoiului de sunete văicăreţe devine imposibilă. Relativa linişte din autobuz se destramă de îndată ce se aud primele măsuri din Aş da zile de la mine sau Of, viaţa mea. Sigur, dacă remarci că în jurul tău femeile sunt mai numeroase decât bărbaţii, le poţi răsfăţa cu deja celebra producţie centrată în jurul unei observaţii demne de conferinţele internaţionale despre sănătatea reproducerii: „Pe la spate, pe la spate, / C-aşa vreau fetele toate”. Oricum, nu e înţelept să omiţi niciuna dintre cele peste douăzeci de variante de apel. Şi chiar dacă nu toţi pasagerii din autobuz au aflat de Nicolae Guţă, Vali Vijelie, Florin Salam sau Dan Bursuc, li se oferă gratuit prilejul unei salutare puneri în temă.
         Acum, în ce te priveşte, ţi-ai făcut datoria. Mai urmează doar mica doză de feedback, necesară pentru orice demers novator. Ca să vezi cum interiorizează colegii de transport această experienţă de o indicibilă prospeţime, uită-te înjur cu un aer mândru, de erou civilizator. Afişează o satisfacţie ţanţoşă, de om care ştie perfect ce anume le place (sau ar trebui să le placă) vecinilor. Pipăie-ţi şapca trasă pe cap şi asigură-te că are cozorocul la spate, aşa cum cere alfabetul nesimţirii vestimentare. Iar dacă vezi cumva vreun nemernic neconvertit la religia lălăielii unsuroase şi a tremurului buricoid, priveşte-l în ochi, molfăie zdravăn guma din gură până faci un balonaş care explodează sec şi – pour la bonne bouche – scoate un râgâit concluziv, de canibal care tocmai s-a ospătat cu o coapsă de misionar. O să constaţi că mesajul astfel subliniat rămâne pe vecie în mintea receptorului.
         Să spunem două vorbe şi despre nesimţiţii care acţionează în mici falange organizate fără cusur. Ne aflăm, fireşte, tot în autobuz, dar la o oră târzie, când lumea a cam ajuns acasă, iar scaunele ocupate sunt mai puţine decât cele libere. Acesta e momentul de graţie al unui cvartet, cvintet sau sextet de inşi despre care ştii din clipa când se suie în autobuz că sunt – vorba unui promo TV – „antrenaţi pentru spectacol”. Toţi arborează un soi de lehamite densă, rodul unei premature dezabuzări. Sunt îmbrăcaţi cu nişte pantaloni lălâi, cu turul la o jumătate de metru mai jos decât ar fi normal, au nelipsitele şepci pe scăfârlii, iar unul dintre ei duce în scobitura braţului un casetofon argintiu pe care-l priveşte tandru şi posesiv, ca pe un bebeluş ridicat din cărucior pentru a fi instalat în pătuţ. Numai că bebeluşul are baterii şi funcţionează la capacitatea maximă a difuzoarelor. Cei patru, cinci sau şase nesimţiţi nu s-ar auzi nici dacă ar sta strânşi unul în altul, darămite răsfiraţi pretutindeni în vehicul.
         Nu am făcut întâmplător această ultimă observaţie. Lăbărţarea incontinentă este un alt reflex al nesimţitului, mai ales dacă acesta acţionează în grup / celulă / ceată. Doi ipochimeni se prăvălesc pe scaunele din faţă, alţi doi iau în stăpânire mijlocul, iar restul până la şase ocupă zona din spate. Previzibil, casetofonul e plasat în zona mediană, pentru ca răspândirea lăturilor cântate să se facă fără discriminări în rândul călătorilor (de data asta puţini) prinşi în ambuscadă. Mai mult, într-o asemenea demonstraţie de forţă nesimţitorie, parcă e păcat să stai pe scaun ca pasagerii obişnuiţi. Locul trebuie ocupat cu mişcări viforoase, ca nu cumva să-ţi faci de ruşine îndrituirile. Aşadar, nu te aşeza pur şi simplu. Trânteşte-te năprasnic în scaun. Pe urmă tolăneşte-te lenevos, întinzându-ţi picioarele cât poţi de mult, chiar dacă în felul ăsta îl tamponezi sau îl cotonogeşti pe imprudentul aşezat pe scaunul din faţă.
         Imediat după ce-ai obţinut acest amplasament inconfundabil, pune-te pe un tropăit agresiv, care să-ţi evoce recentul plonjon în universul lui Sorin Copilul de Aur, căruia te abandonaseşi înainte să te sui în autobuz. Şi nu pierde din vedere că picioarele nu sunt singurele care contează în acest memento sacadat şi agasant pentru cei din jur. Foloseşte-ţi şi mâinile cu aceeaşi forţă generoasă. Izbeşte ritmat cu palma în scaunul din faţă sau în bara de susţinere cea mai apropiată. Iar dacă ai întâmplător o monedă la îndemână, n-o lăsa să zacă neexploatată pe fundul buzunarului. Păstrează ritmul bătând cu ea în geam, până când pasagerul cel mai puţin rezistent se întoarce şi-ţi atrage atenţia că-l deranjezi. Dacă se întâmplă aşa ceva, nu te emoţiona inutil. Pasagerul e singur, pe când tu stai sub ocrotirea unei găşti care abia aşteaptă să-ţi sară în ajutor. În condiţiile astea, tratează-l cum ştii mai bine: râzându-i în nas şi invitându-l să-şi vadă de-ale lui. În cazul în care totuşi omul nu se astâmpără, ai dreptul – dacă nu cumva chiar datoria – să iei atitudine într-un mod ceva mai plastic. De pildă, printr-o flatulenţă percutantă şi ofensivă, de natură să-i procure nemulţumitului răsfăţul suplimentar al izului de iahnie prelucrată digestiv şi de hidrogen sulfurat. Inutil de spus, artificiul se cere însoţit de râsete guturale, bătăi cu palmele peste coapse şi eventual ridicarea degetului mijlociu.
         Îţi înţeleg jubilaţia, nesimţitule, şi ştiu că e greu să treci peste euforia momentului. Dar nu uita că ai urcat în autobuz alături de alţi campioni ai cherestelei groase şi că se cuvine să profiţi de prezenţa lor. E de neiertat să ocupi faţa, centrul şi spatele unui mijloc de transport în comun fără să angajezi discuţii hăulite, presărate cu măscări şi purtate cu vehemenţa vocală a majurilor ieşiţi la instrucţie. Nesimţiţii născuţi, nu făcuţi, stau la câţiva metri unii de alţii şi înving distanţa prin surplus decibelic. Întrebarea răcnită din spate trebuie să şuiere fioros pe la urechile pasagerilor nevinovaţi şi să vibreze în aerul stătut din autobuz, înainte să ajungă la destinaţie. Răspunsul urmează obligatoriu acelaşi traseu, corodând nervul acustico-vestibular al celor câţiva martori la dialog. Se ştie, nesimţitul nu vorbeşte niciodată încet. Mai ţineţi minte primul punct din decalog? „Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei.” Credeaţi că-i de glumă?
         Fără îndoială, repertoriul nesimţitului din autobuz nu poate fi epuizat în câteva pagini. El e vast, imprevizibil şi derutant. Nesimţitul e o creatură sigură pe sine, versatilă, tupeistă şi sfidătoare. Scoate oricând un as din mânecă şi te răpune în doi timpi şi trei mişcări. Magma mojiciei lui te acoperă fără să te poţi opune. Nesimţitul ca ordonator principal de zgomote este de ani buni una dintre constantele transportului public. Dar dacă insistăm prea mult pe anvergura lui sonoră, ajungem să comitem o nedreptate faţă de o altă dimensiune constitutivă. Este vorba de pregnanţa lui odorifică, de ştampila olfactivă pe care o pune asupra traiului nostru în comun. Pe scurt, de faptul că nesimţitul român pute ca nimeni altul.
         Nespuţitul călător.
         E inutil să creionăm tipologii ale fenomenului. Ajunge dacă spunem că agresiunea de zi cu zi a nesimţitului urât mirositor asupra celor pe care se întâmplă să-i aibă în jur e masivă, sedimentată şi imposibil de ocolit. Purtătorul acestui bagaj în faţa căruia nasurile intră în comă adună mai multe izuri îndoielnice şi le rafinează într-un abur integrator. Dacă până acum am vorbit despre un nesimţit care face una şi alta ca să-şi sâcâie sau să-şi isterizeze vecinii, de data asta ne referim la cineva care provoacă silă, greaţă şi diverse forme de isterie tocmai fiindcă nu face anumite lucruri. Nu se spală, fiindcă a aflat că săpunul îi şubrezeşte sistemul imunologic, nu îşi dezlipeşte cămaşa de pe corp, fiindcă nutreşte superstiţii romantice, rămâne fidel aceleiaşi perechi de şosete o săptămână, dacă nu mai mult, fiindcă e mai comod. Modificarea de registru este categorică, aidoma unui transfer de diateză. Accentul se pune pe refuz, pe rezistenţa îndărătnică, pe dispreţul refractar. Cu tine, nesimţitule puturos, trecem de la freamătul mârlanului activ şi locvace la încremenirea mută a unei noxe ambulante. De la zbieret la putoare. De la zdrenţuirea urechilor la curbarea nasului. Care dintre aceste forme de atac e mai puternică? Greu de spus. Nesimţitul zgomotos te ia în primire fără menajamente şi te înrobeşte făţiş. Cel care miroase se furişează insinuant în apropierea ta, speculând la maximum resursele sudoriparului autohton. Şi nu doar pe ale lui.
         Aici, de bună seamă, oferta te împinge în vertij. Dacă vrei să fii un nespuţit (nesimţit împuţit) cum scrie la carte, trebuie să ai acces la întreaga plajă a miasmelor care-i pot aduce pe pasageri în pragul leşinului. Căci nicăieri în lume mirosurile neplăcute nu se bucură de un dozaj mai bun ca în România. Cine nimereşte lângă un nesimţit, fie el matinal sau crepuscular, îl recunoaşte imediat după nepovestibila combinaţie olfactivă pe care o emană. Ca să se bucure de respectul nemijlocit al asistenţei, specimenul care face obiectul acestor rânduri trebuie să adune în haine, pantofi, piele şi păr o serie de efluvii capabile să se completeze între ele. De la caz la caz, el împrăştie fie un miros de năduşeală amestecat cu ceapă stricată, fie unul de carie netratată plus vin de buturugă, fie unul de ciorap cazon combinat cu salopetă lucioasă, acoperită de slina ultimilor ani.
         Cele mai percutante senzaţii sunt cele care vin dinspre subsuoara nesimţitului. Neatent la concavităţi, nesimţitul te smulge din loc şi te duce în universul lui sulfuros. Iar pentru asta e suficient să ridice braţul. Efectul e fulgerător. Cine are ghinionul să stea cu nasul la mică distanţă de sursa emanaţiilor simte că-i fuge pământul de sub picioare. Autobuzul se comprimă, feţele pasagerilor se lungesc ireal, pentru ca apoi să se lăţească nemăsurat, totul stă sub semnul unei prăbuşiri iminente. Ţi-ai dori să te aşezi, dar n-ai unde. Ai vrea s-o iei la fugă, dar nu poţi. În secunda dinaintea colapsului, cu o ultimă sforţare, te întinzi spre geamul cel mai apropiat şi-l deschizi cu o mână tremurătoare, aşteptând gura de aer curat ca pe o providenţială izbăvire. Eşti pe punctul să eviţi leşinul, însă chiar atunci mai faci o descoperire perplexantă: nesimţitul e anaerob. Crescut în dispreţul pentru oxigen, te trezeşti că te sfredeleşte cu priviri crâncene şi pe urmă închide geamul cu un gest net ca o sentinţă. „Băi, ai înnebunit, vrei să răcesc?” Mai faci o tentativă de aerisire, mizând pe solidaritatea celorlalţi călători. Asta înseamnă să trăieşti pe altă lume, căci în locul sprijinului aşteptat devii ţinta apostrofărilor din jur. Acestea oscilează între mustrarea părintească („E corent, maică, şi ne doare urechile.”), sfatul practic („Ia taxiul, nene, dacă eşti aşa sensibil.”) şi somaţia apăsată („Lasă dracu' geamul ăla, că vin la tine.”).
         Pentru tine, nesimţitule, toate aceste cuvinte sunt stropi de ambrozie prelinşi din olimpiene cupe pe buzele-ţi însetate. Ai câştigat partida. Năzurosul sclivisit, mimoza clorotică şi rozătorul cu faţă de tocilar care au îndrăznit să-ţi conteste dreptul de-a puţi în spaţiu închis şi-au primit săpuneala meritată. Aşa le trebuie, să le fie învăţătură de minte. În ce te priveşte, micul succes de traseu se cere salutat printr-un gest simbolic. Cel mai simplu şi cel mai sugestiv dintre ele e să ridici şi braţul celălalt, iar apoi să te atârni de bara autobuzului ca un cimpanzeu în cuşcă, lăsând să se răspândească dinspre ambele tale subsuori miasme ofilitoare şi persistente. În felul ăsta, cârtitorii sunt umiliţi definitiv. Nu le rămâne decât să-şi ascundă nasul într-un şerveţel parfumat, să alunece discret spre celălalt capăt al autobuzului (unde nu e exclus să nimerească peste una dintre nenumăratele tale copii) sau să coboare şi să aştepte un alt vehicul. Fără să-şi dea seama că nu fac decât să suspende temporar calvarul, pentru a-l continua în altă companie, dar cu aceleaşi consecinţe.
         Dacă vrei să atingi excelenţa în nesimţire, e obligatoriu să cochetezi cu perfecţiunea. În cazul nesimţitului parfumat cu Cristian Dihor, asta presupune îmbinarea a două sau mai multe izuri la fel de neplăcute. De pildă, mirosul de transpiraţie merge foarte bine cu cel al danturii netratate, aşa cum recolta olfactivă a şosetei lipite de picior ca marca de scrisoare se mariază simbiotic cu mireasma vinului ieftin băut pe şantier, la autobază sau în garaj. Iar dacă adaugi la toate astea un stropşor de ceapă, eventual de usturoi, poţi să consideri că ai făcut paşi importanţi pe drumul spre consacrarea în ale nesimţirii. Fii insidios, nu vehement. Atuul tău nu este hărmălaia, lătrătura isterică sau ghiorăiala gregară, ci putinţa de-a te infiltra în nările celor care te înconjoară şi de-a le perturba temeinic analizatorul olfactiv. Şi dacă-i vezi că strâmbă din nas, răsfaţă-i cu un zâmbet condescendent, ca tot mârlanul stăpân pe situaţie. Lasă-i să fiarbă în suc propriu şi nu te abate de la reţeta succesului. Continuă să puţi şi lumea te va şti de jupân.
         Nesimţitul la volan.
         Codul rutier al proastelor maniere.
         Ajunşi aici, poate că merită să vedem cum se comportă nesimţitul când trece din ipostaza pasagerului în cea a conducătorului auto. Dacă vorbim de şoferul de autobuz, lucrurile sunt simple, fără nuanţe sau contur. Nesimţitul la volanul unui mijloc de transport în comun are resurse limitate de iritare a pasagerilor, dar le fructifică judicios. În primul rând, îi lasă să aştepte cu jumătăţile de oră prin staţii. Dacă se află la cap de linie, se opreşte la trei metri de locul unde gloata freamătă la pândă, sub viscol, ploaie sau caniculă, şi îşi citeşte imperturbabil ziarul, de la manşetă până la caseta redacţională. În trafic, fie slalomează dement printre maşini, făcându-i pe cei transportaţi să se ciocnească unii de alţii şi să se ia la înjurături, fie se plasează răbdător în spatele vreunei căruţe cu coviltir şi refuză să treacă pe altă bandă. În fine, are întotdeauna la el câteva casete pe care se simte dator să le supună atenţiei publice. Cui nu-i place oferta n-are decât să coboare sau să-şi ia maşină mică, e simplu. Alternativa e o călătorie tutelată de Naste din Berceni, Jean de la Craiova, Adi de la Vâlcea sau altcineva de altundeva.
         Cu totul altele sunt îndrituirile nesimţitului la volanul autoturismului personal. Aici scoate capul un comportament dominator şi trufaş. Nesimţitul care priveşte lumea prin parbriz se manifestă ca un suveran. Al străzii, al şoselei, al intersecţiilor. Hipnotizat de propria forţă, el se simte ca eroul din poveste: lumea e a lui şi trebuie să-i intre rapid în graţii. Când nesimţitul se suie în maşină şi o ia din loc, ritmurile cotidiene se modifică. Totul în jur obţine o nouă amprentă. Carosabilul devine un spaţiu al incertitudinilor răvăşitoare şi nici măcar strada nu te poate pune întotdeauna la adăpost. Pietonul, partenerul de trafic, agentul de circulaţie şi toţi ceilalţi îşi dau seama că a venit vremea unei reevaluări urgente a priorităţilor.
         Dacă vrei să fii un nesimţit rutier ancorat în realitatea imediată, la curent cu ultimele evoluţii în domeniu, e nevoie de respectarea strictă a câtorva principii esenţiale. În primul rând, nu uita să te comporţi ca la tine pe moşie. E desuet şi prostesc să te integrezi neobservat în şuvoiul care umple strada. Vocaţia de stăpân al asfaltului trebuie dovedită şi căpoşilor care nutresc rezerve. Asta înseamnă că strada îţi aparţine şi că în numele acestei reguli sacrosancte ţi se îngăduie orice. Inclusiv (sau mai ales) ceea ce altora li se interzice. Disciplina în trafic devine, în condiţiile astea, un capriciu infantil, de care nu se pot crampona decât fricoşii, conformiştii păguboşi sau cei obişnuiţi să danseze după cum li se cântă. Pentru tine, nesimţitule autentic, regula de bază e absenţa oricăror reguli. Nimeni şi nimic nu te poate supune. Codul rutier îşi dezvăluie inutilitatea cu fiecare vocabulă componentă. Participarea ta la trafic trebuie să fie o sărbătoare a nesimţirii, un ritual greu de fixat în tipare şi niciodată predictibil.
         Nesimţitul la volanul maşinii personale poate fi un tânăr imberb sau un cap de familie cu impozitele la zi, o beizadea judeţeană sau un şef de grupă sindicală, un gigolo felin sau un aprozarist rotofei. Indiferent cum arată, de unde vine şi cât câştigă, el are obligaţia fermă de-a nu părăsi codul proastelor maniere rutiere. Nu există nimic mai banal decât un participant docil şi empatic. Virtuozitatea pe străzi, şosele sau autostrăzi se obţine ieşind din corsetul normei acceptate şi dovedindu-le tuturor că se află în prezenţa unui apaş nedomesticibil. A unui ins sedus de propria dimensiune şi gata să facă prăpăd, cu piciorul înfipt în acceleraţie, cu mâna înfiorând erotic schimbătorul de viteze şi cu buzele transformate în rampă de pe care decolează înjurături apocaliptice. Nesimţitului pe patru roţi îi merge ca pe roate mai ales când observă în raza de acţiune profilul firav al unei vietăţi ofensabile. Dacă se întâmplă cumva ca vietatea să fie femeie, spectacolul e garantat. Iar dacă femeia mai e şi blondă, atunci invitaţia la mârlănie e subînţeleasă.
         Din repertoriul nesimţitului rutier nu se cade să lipsească, de exemplu, atenţionarea cu farurile. Ea este expresia non-verbală a unei somaţii fără echivoc: dă-te la o parte şi lasă-mă să trec. Uneori destinatarul mesajului nu pricepe sau se face că nu pricepe, fără ca asta să-l inhibe pe nesimţit. Acesta repetă operaţiunea. Numai că al doilea avertisment aduce o mică modificare de registru: aprinderea farurilor e însoţită de un claxonat prelung, ameninţător. Verbalizat, el se traduce astfel: „Mişcă, fă, din calea mea, că te fac pastă de mici”. Ei bine, s-o ferească bunul Dumnezeu pe blonda care şi aşa a comis o imprudenţă aşternându-se drumului să nu se conformeze. Claxonul este apăsat viril, roţile scrâşnesc, farurile trec neîndurător prin caroseria din faţă. Fibra intimă a macho-ului tremură necontrolat, vestind pedepse exemplare. Nesimţitul identifică aici o formă de rezistenţă mută şi pregăteşte furios represaliile. Când femeia se repliază pe banda întâi spre a-i face loc, el ştie că a trece pur şi simplu mai departe este o probă de indulgenţă nemeritată. Prin urmare, ajunge în dreptul nefericitei făpturi, coboară geamul, o săgetează cu priviri mustind de o scârbă indignată şi o descoase retoric: „Ce-i, băi, paraşută, ţi-a luat tac-tu stradă?” Sigur, există şi nesimţiţi care pun un preţ mai mic pe riposta verbală şi preferă gestul neechivoc. Pentru ei, sancţiunea cea mai nimerită este un scuipat pieziş spre maşina de alături. Dacă demersul nu îşi atinge obiectivul, nimic nu-l opreşte pe nesimţit să mai facă o încercare, şi apoi o alta, până când stropii de salivă ajung în fine unde trebuie. Graba de dinainte se destramă, iar nesimţitul îşi adaptează viteza la cea a blondei temerare, pentru ca ţinta luată în cătarea gurii să nu scape nepenalizată. Singura şansă a victimei este ca din spate să apară o altă măgăoaie grăbită, care să-l atenţioneze pe nesimţit exact cum o făcuse el însuşi cu puţine clipe mai devreme.
         Un caz aparte îl reprezintă nesimţitul care vrea să te măture din cale pentru ca, imediat după ce te-a depăşit, să cotească pe prima străduţă sau pur şi simplu să tragă pe dreapta. Când îi simţi farurile arzându-ţi ceafa, îţi spui că omul se grăbeşte cu un motiv anume: o întâlnire pe care riscă s-o rateze dacă nu ajunge la timp, un caz de forţă majoră sau altceva asemănător. Evident, n-ai de unde să ştii că ai nimerit peste un nesimţit care vede viaţa ca pe o cursă perpetuă, în care nu are voie să se claseze al doilea. Logica internă şi freatica acestui comportament sunt de nedesluşit. Impulsurile care-l pun în mişcare pe nesimţitul din categoria cu pricina fac din el un concurent etern, un veşnic săritor peste obstacole mai mari sau mai mici. Fiecare maşină ivită în faţa sa este o provocare urzită de un destin pus pe şotii, un test ce nu poate fi trecut decât cu maxilarele încleştate şi cu ochii azvârlind fulgere pârjolitoare. „Dacă nu i-o iau înainte, sunt ultimul om”, iată mottoul scris pe prima pagină din cartea vieţii lui. „Depăşesc, deci exist”, aşa ar suna crezul lui transpus în termeni cartezieni.
         La polul opus se plasează nesimţitul care vrea ca toată lumea să se plieze pe lentoarea lui soporifică. Suntem tot în trafic, dar de data asta în prim-plan se iveşte insul cu mişcări de crocodil la siestă. Nimic nu-l scoate din ale lui. Ar fi şi greu, fiindcă dincolo de dorinţa de a transforma maşinile din urma lui într-un cortegiu care să-l petreacă până când catadicseşte să se oprească se mai află ceva. Un detaliu pe care la început nu-l distingi. Abia când te apropii şi te uiţi mai bine constaţi că nesimţitul: 1) vorbeşte la telefonul mobil şi nu se poate concentra asupra manevrelor rutiere; 2) caută un loc pe lângă care a mai trecut şi care-i trezeşte amintiri duioase; 3) ia o gustare frugală la botul cailor-putere; 4) pur şi simplu n-are chef să meargă mai repede. Până aici, nimic de condamnat. Dar ia încearcă să-l atenţionezi că ocupă o bandă rezervată depăşirilor. Fă-i semn cu farurile (discret, nu ca în cazul anterior) şi-o să vezi ieşind pe geam o mână cu degetul mijlociu ridicat ca un miniobelisc al sfidării. Insistă şi-o să te trezeşti că frânează, pune mâna pe bâta de baseball pe care-o are alături şi iese să te-ntrebe de sănătate. Căci, să nu omitem amănuntul, nesimţitul care pleacă la drum trebuie să ţină permanent la îndemână un instrument de otânjire a contestatarilor. Şi să nu pierdem din vedere că specia în ansamblu se crede îndreptăţită să nesocotească regulile, cutumele şi deprinderile fireşti cu o suverană indiferenţă. Nesimţitul la volan se inspiră fără să ştie din declaraţia de toleranţă gravată pe abaţia thelemiţilor lui Rabelais: Fais ce que voudras6. Îi este permis totul şi în primul rând ceea ce el însuşi le-ar interzice ferm celorlalţi.
         Pe de altă parte, bunăvoinţa în trafic este pentru nesimţit o noţiune vetustă şi ridicolă. Un capriciu arhaic, o goangă revolută, o fandoseală nesărată. Într-un timp când fiecare secundă contează – căci time is money este mantra începutului de mileniu —, numai o formă subtilă de paralizie a centrilor nervoşi poate explica atitudinea curtenitoare a demodaţilor irecuperabili. Ce altceva îl poate face pe un bărbat altminteri în bună regulă să facă loc pe o stradă principală cuiva care aşteaptă cuminte un semn de milostivire ca să se poată încadra? Doar o boală nedeclarată sau o regretabilă neputinţă de adaptare la nevoile clipei. Trebuie să fii foarte prost alcătuit ca să cedezi atât de jalnic şi să te laşi devansat. Din fericire pentru el, nesimţitul e imun în faţa acestui virus răvăşitor. Când te vede aşteptând undeva în lateral, trece pe lângă tine cu o linişte interioară deplină. Îşi spune cel mult ceva de genul: „Dacă ăla din spatele meu e tont şi te lasă, treaba lui. Cu mine nu-ţi merge”. În cazul în care maşinile aşteaptă la semafor, iar şoferul răbduliu sesizează că acum e momentul să încerce breşa, nesimţitul reacţionează imediat. El avansează cu un metru, pentru simpla plăcere de-a te vedea blocat. Aparent, nu are nimic de câştigat. Ar fi putut să te lase fără să piardă nimic. Semaforul e tot pe roşu, iar de circulat se circulă infernal de lent. Însă cel puţin are satisfacţia că ţi-a tras clapa şi te-a lăsat să-ţi blestemi mai departe neputinţa.
         Fiindcă nesimţitul ştie să aprecieze şi succesele mărunte, mai cu seamă când sunt repurtate în public, în văzul atâtor şi-atâtor oameni.
         Studii de ultimă oră arată că nimeni din lume nu se compară cu nesimţitul român în ceea ce priveşte arta mersului pe contrasens. Nici măcar în ţările unde codul rutier străluceşte prin absenţă nu ai parte de spectacole comparabile cu demonstraţiile de forţă şi curaj ale şoferului carpatin. Bineînţeles, pentru asta e nevoie şi de un echipament pe măsură. Nu poţi să forţezi convenţiile rutiere la bordul unui Trabant. Nu ai cum să bombezi pieptul comprimat într-un Lăstun. Nu te respectă nimeni dacă le râzi în nas celorlalţi ascuns într-un Tico. Nu, nu, de trei ori nu. Nesimţitul năvăleşte pe contrasens de la înălţimea confortabilă şi dispreţuitoare a jeepului, cu motorul torcând autoritar şi boxele bubuind frenetic. De altfel, inflaţia de matahale 4x4 Mitsubishi, Nissan, Toyota etc. a permis rebotezarea mândrei noastre ţărişoare cu un nume oriental şi aluziv, mirosind a trecut îndepărtat. Căci dacă Japonia de demult se numea Cipango, România de azi a devenit Jeepango. Un spaţiu unde insinuarea pe contrasens e semnul de castă al unei pături mai egale decât egalii.
         Aici, nesimţitul dizolvă totul în febra lui de a fi altfel. El e mânat în viaţă de comandamente care nu-i permit statul în coloană. Uneori fără zgomot, alteori însoţit de emisia sonoră a unui girofar procurat pe căi suspecte, nesimţitul alege contrasensul cu siguranţa celui care ştie că riscul nu e al lui, ci al celui care circulă normal şi se vede ameninţat de iminenţa impactului. Nepăsător şi rece, el o ia înaintea celorlalţi pentru că nu suportă să fie al cincisprezecelea care aşteaptă să se ridice bariera. Vrea să fie primul, astfel încât imediat după trecerea trenului să-şi continue zborul la joasă înălţime. Aşa că dublează senin coloana, i se aşază în cap, trage un pic de volan spre dreapta, se lasă calm în scaun şi se uită mândru în oglinda retrovizoare. Nimic, nici un semn de revoltă din partea celorlalţi. Atât le-ar fi trebuit. Le-ar fi arătat el. Lucrurile se petrec identic pe drumurile în lucru, unde semafoarele asigură deplasarea alternativă pe cele două sensuri. Iarăşi coloane, iarăşi nervi. Nesimţitul taie nodul gordian al aşteptării, copiind până la ultima silabă reţeta de la barieră. Şi chiar are timp să compătimească prostimea disciplinată pentru felul cum se lasă călcată în picioare de nişte reguli pe cât de restrictive, pe atât de caraghioase.
         Sigur, e uşor să-l observi pe nesimţit în multiplele lui ipostaze rutiere. Câtă autoritate degajă, bunăoară, şoferul care te vede alergând spre autobuz cu două plase grele şi îţi închide uşa tocmai când te pregăteai să te urci! Ce mândru trebuie să se simtă proprietarul unei decapotabile de ultimă generaţie când te vede pe trotuar, accelerează prin bălţile de pe stradă şi te stropeşte din cap până-n picioare! Cum îi fierbe sângele în vine celui care, strunindu-şi semeţ bolidul pe autostradă, azvârle din încheietură un ambalaj de FishMac, o doză de Pepsi sau pamperşii proaspăt murdăriţi ai copilului, pe care preabuna lui mamă, aşezată pe bancheta din spate, tocmai i i-a înlocuit cu alţii curaţi! Ce mare e diferenţa între prelingerea noastră umilă prin lume şi defilarea lui trufaşă, decisă şi nepoticnită! Şi cât de plină de învăţăminte ni se arată vecinătatea unui asemenea specimen!
         Nesimţitul feroviar.
         Pentru cei tentaţi să creadă că nesimţirea ambulantă se manifestă doar pe străzi, şosele şi autostrăzi, o veste proastă: nici deplasarea cu trenul nu e scutită de primejdii. Nesimţitul feroviar interpretează o partitură diferită de cea a omologului rutier, însă efectul este în general aceleaşi: indispunerea celor din jur. Şansele de succes ale acestui tip de nesimţit sunt considerabil mai mari aici, fiindcă timpul lucrează pentru el. Dacă un drum cu autobuzul durează uneori un sfert de oră, călătoria cu trenul se poate întinde de la două până la zece ore. Mai mult, variantele de evadare ale victimei sunt practic inexistente. Din troleibuz, din tramvai sau din metrou poţi să cobori şi să-l aştepţi pe următorul (chit că nu-ţi garantează nimeni că n-o să ai parte de un alt nesimţit). Odată urcat în tren însă, eşti la discreţia celui care ţi se aşază alături, vizavi sau pe diagonală. Şi nu trebuie să fii redutabil în materie de calcul al probabilităţilor ca să-ţi dai seama că e implauzibil să ajungi la destinaţie nevătămat.
         Cea mai frecventă şi totodată cea mai plastică uvertură a nesimţitului feroviar este descălţatul. Ea nu precedă salutarea eventualilor pasageri din compartiment, ci o înlocuieşte. Fireşte, e deplasat şi ridicol să ţi se pretindă să le dai bună ziua celor pe care-i găseşti deja instalaţi la locurile lor. Cum, Doamne iartă-mă, să te adresezi cuiva pe care nu l-ai văzut niciodată în viaţă? În schimb, lepădarea de încălţări e o formă cordială de spargere a gheţii, un artificiu simplu, prin care institui un climat familiar, prietenesc. Experţii acestui gen de comportament recomandă ca între aşezarea pe scaun şi descălţare să nu treacă mai mult de zece minute. Îţi aranjezi bagajul undeva deasupra, scoţi teancul de ziare sau integrame care-ţi asigură confortul intelectual până la coborâre, te uiţi pe câteva titluri, te întinzi comod, preluând o bucată din spaţiul vital al celui din faţă, şi treci la fapte. Cu ochii contemplând indiferent peisajul ce îşi schimbă contururile în viteza trenului, îţi ieşi din papuci la propriu. Nu e nevoie de aplecări bruşte sau de mişcări solicitante. Totul trebuie să se petreacă agale, firesc, învăluitor şi inexorabil. Vârful pantofului stâng împinge cu o subtilă insistenţă călcâiul pantofului drept, până când piciorul se eliberează din nemeritata strânsoare. Urmează o scurtă pauză în care ai grijă să-ţi mişti niţel degetele în ciorap, ca să le dezmorţeşti în vederea secvenţei următoare. Apoi repeţi operaţiunea, cu şoseta de o culoare incertă presând rugător tocul pantofului care încă nu a fost evacuat. În mod normal, totul trebuie să se petreacă în intervalul a treizeci de secunde. Odată încheiată şi a doua manevră, efectuează din nou exerciţiul de relaxare tarsiană, ca să nu compromiţi simetria.
         Şi aici e nevoie de o grijă pedantă pentru detalii. Ritualul descălţării în tren îşi pierde din pregnanţă dacă nu e pregătit cum se cuvine. N-are nici un haz să te descalţi dacă ai şosetele curate sau întregi. Nesimţitul feroviar nu-şi permite să rateze un act care, în mod normal, produce urmări imediate. Martorii sideraţi ai spectacolului trebuie să vadă şi în egală măsură să simtă că ţi-ai dat jos pantofii. E la mintea cocoşului, aşadar, că ciorapii arătaţi partenerilor de drum trebuie să fie rupţi, găuriţi şi să miroasă a dormitor cazon după trei zile fără apă la robinet. Se recomandă stăruitor folosirea şosetelor flauşate, care se împut mai repede decât celelalte, mai ales pe timp de vară. Pentru un frison suplimentar, se poate merge şi la amănunte răsplătitoare pentru tine şi vexatorii pentru cei din jur. De pildă, prin gaura din dreptul degetului mare e bine să iasă măcar o parte dintr-o unghie netăiată de săptămâni întregi şi tivită cu o dungă negru-verzui. Asta arată preocupare pentru standarde şi consecvenţă în aplicarea reţetelor. Un nesimţit care nu se îngrijeşte de aceste lucruri doar aparent neimportante mai are de învăţat.
         Încălţările în sine se cer alese cu grijă pentru un asemenea demers. Dacă vrei ca impactul asupra celorlalţi să fie dărâmător, nu te angaja pe calea de mijloc. Nu legăna nădejdea naivă că poţi să te încalţi oricum, fiindcă urmările vor fi aceleaşi. Asta e o prostie, iar prostia se plăteşte. Un pantof din piele veritabilă, normală sau întoarsă, poate să-ţi joace feste. Rişti să te trezeşti că te descalţi şi că nările celorlalţi pasageri nu freamătă, nu se astupă şi în general nu dau de ştire că au luat la cunoştinţă. Nu-i păcat? Te-ai ostenit de pomană şi – mai grav – te-ai compromis iremediabil în ochii celor care aveau cu totul alte aşteptări de la tine. Vrei să mergi la sigur? Atunci alege o pereche de adidaşi din imitaţie de piele. Folosirea lor, combinată cu şosetele pe care nu le-ai mai schimbat de o săptămână, asigură consecinţe inubliabile. O să vezi că nici măcar controlorul, om expus atâtor şi-atâtor întâmplări neprevăzute, nu se încumetă să deschidă uşa unui compartiment din care pândeşte o asemenea capcană biologică.
         Cum nesimţitul e până la urmă tot om, deşi mulţi s-ar grăbi să contrazică această afirmaţie, se pot observa şi în cazul lui mici ierarhizări tipologice. Bunăoară, nesimţitul timid, încă nesigur pe armele şi mijloacele lui, îşi ascunde picioarele sub scaunul pe care-l ocupă. Nu avem ce face şi trebuie să-i acordăm circumstanţe atenuante. Probabil că omul e la început de drum şi încă n-a obţinut dozajul optim de tupeu şi mojicie. E nevoie de timp şi de niţică rutină. Lăsat să se perfecţioneze, eventual îndrumat de un mentor în ale nesimţirii, el va atinge nivelul dorit şi îşi va modifica fără îndoială şi atitudinea. Spre deosebire de el, nesimţitul versat posedă nonşalanţa sublimă a extrovertitului. În situaţia lui, descălţarea e urmată în mod natural de întinderea picioarelor până sub scaunul pasagerului din faţă. Mişcarea trebuie să aibă fluiditate şi naturaleţe, semn că ne aflăm în prezenţa unui ins care cu greu mai poate fi meditat la acest capitol.
         O categorie aparte este cea a nesimţitului colindat de ispita sfidării. Acesta simte nevoia să improvizeze năvalnic, vrând totodată să sondeze şi psihicul celui asupra căruia îşi concentrează atenţia. El respectă la centimă ritualul lepădării pantofilor şi pe urmă îşi cocoaţă picioarele direct pe bancheta din faţă, la puţini centimetri de pasagerul aşezat în dreptul lui. Dacă pasagerul cu pricina e o femeie, inventivitatea nesimţitului mai urcă o treaptă. Căci în cazul ăsta un picior (eventual cel cu şoseta găurită la vârf) poposeşte în dreapta ei, pe când celălalt (prin al cărui ciorap, observăm abia acum, iese o bucată de călcâi crăpat) i se instalează de-a stânga. Astfel, ocupanta locului fatidic are impresia că filmează fără avertisment un remake după Tentacule, varianta flauşată.
         De aici încolo, e vremea urmărilor. După momentele de consternare iniţială, vecinii de compartiment ai nesimţitului dau primele semne de viaţă. Nările se strâng asuprite, nasurile se strâmbă haotic, gurile se pungesc veşted, ochii ies neîncrezător din orbite, sprâncenele se arcuiesc în circumflexuri interogative. Mica incintă e blocată într-o mefienţă mută, căci nimănui nu-i vine să deschidă gura primul. Asta e un alt punct forte al nesimţitului: inferior numeric, el surclasează dezinvolt majoritatea, fără ca aceasta din urmă să găsească resurse pentru ripostă. Bărbaţi sau femei, pasagerii dau impresia că au căzut victimă unei contagiuni imposibile: deviaţia de sept cauzată de mirosul emanat de textilele lipicioase şi nocive. Prin toţi cei de faţă trece sfredelul unei curiozităţi şocate. Ce poate explica un asemenea tupeu? Cum îşi permite sconcsul cu chip de om să atenteze la sănătatea celorlalţi? Şi de ce Dumnezeu n-a catadicsit să împlinească ritualul unei atât de necesare abluţiuni înainte de-a se sui în tren?
         Câtă inocenţă! Doar un neavizat se mai poate pierde în întrebări care nu duc nicăieri. O altă caracteristică de căpătâi a nesimţitului este sustragerea de sub povara normei cuviincioase, iar ceea ce este valabil pentru nesimţitul din autobuz are exact aceeaşi relevanţă pentru exponentul feroviar al categoriei. Nesimţitul are microbul contrarierii în sânge. Îţi face exact ce nu ţi-ai dori, când nu ţi-ai dori-o. Posedă un al şaselea simţ care-i spune când anume e cel mai bine să se producă şi ştie că instinctul ăsta nu l-a trădat niciodată. În preajma lui, argumentul se ofileşte, ideea gata de rostire se opreşte crispată pe buze, iar nedumerirea stearpă îşi face loc cu râvna unei cârtiţe ce-şi sapă galeria după planuri doar de ea ştiute.
         Când poluantul odorific începe să le inducă pasagerilor senzaţia de pre-leşin, cel aflat mai aproape de geam recurge la soluţia disperată. El trage de mânerul geamului, animat de speranţa unei guri de aer întremătoare. De obicei, în clipa asta se produc două lucruri. Fie geamul e înţepenit şi nu se deschide, fie operaţiunea e jugulată brutal de nesimţitul însuşi, care acuză – şi de data asta – curentul. Dacă-ţi duci mâna la nas şi te strâmbi, ca să-i dai de înţeles că pute, îţi răspunde tot printr-un gest. Mâna lui se îndreaptă spre propria ureche, în care abia în clipa aceea observi că se zăreşte ceva alb, care blochează timpanul. E micul tampon de vată care asigură protecţia auriculară. Căci nesimţitul e pe deasupra şi ipohondru, iar vocea raţiunii nu are nici o şansă de-a se face auzită. Duhoarea din compartiment urcă spre doza letală, însă nesimţitul tot nu se înduplecă. „Ce-i, frate, vrei să fac otită?”, se zborşeşte el dacă încerci să-i explici binefacerile aerului curat. „A, eşti boier? Ai nasu' fin? Păi atunci cumpără, nene, tot compartimentu' şi n-ai decât să stai cu geamu' deschis pân' la loc comanda.” E inutil să-i semnalezi nesimţitului fractura logică şi să-i spui că în cazul ăsta, dată fiind absenţa lui din peisaj, n-ar mai fi nevoie de o ventilare atât de viguroasă. Lupta a fost câştigată clar de nesimţit. Resemnaţi şi cu batista la nas, pasagerii de pe celelalte locuri îl fixează cu o solidaritate îndurerată pe frondeurul care a încercat mutarea de răspuns şi se străduiesc să facă abstracţie de miros. Iar nesimţitul trece satisfăcut la prima porţie de integrame, ştiind în sinea lui că a respectat cu sfinţenie punctul 9 al decalogului. Mai ţineţi minte? „Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.”
         În funcţie de căldura din tren, pot exista, fireşte, şi alte lejerităţi vestimentare. Nimic nu-l opreşte pe nesimţit să-şi dea jos cămaşa, de exemplu. Faptul că la cincisprezece centimetri de el subzistă asfixiată de indignare o femeie nu-l inhibă. Dimpotrivă. Nesimţitul se simte întotdeauna stimulat de stupoarea celorlalţi. În cazul acesta, debarasarea de cămaşă face posibil accesul direct al privitorului la un articol de îmbrăcăminte cu profunde reverberaţii în mentalul masculin al românului. Este vorba de maioul cu găurele, o delicatesă de garderobă care îmbracă rotunjinile ventrale într-o teacă perforată prin care iese ba un coş nestors, ba un fir de păr rebel, ba un neg discret ca o stafidă şi închis la culoare ca o căcărează. Maioul cu găurele este infinit mai mult decât un accesoriu drag inşilor care se respectă. Textura lui inconfundabilă îl transformă în instrument de legitimare. Cine poartă aşa ceva e bărbat în adevăratul sens al cuvântului, nu un fătălău nătâng sau dilematic. Şi cum lenjeria de corp e de multe ori expresia personalităţii celui care o îmbracă, poţi conchide fără să greşeşti că purtătorul maioului cu găurele e un individ cu gusturi bine definite, păreri răspicate şi comportamente ce ţin de armonia imediată.
         Unul dintre gesturile la care nesimţitul feroviar apelează aproape din inerţie este scobitul în ureche. Dar, atenţie, dacă ţii la etichetă, nu împlineşti acest ritual explorator când trenul intră în tunel şi nu te vede nimeni. Pariul unei asemenea sondări constă tocmai în natura lui făţişă. Cei care stau lângă tine trebuie să simtă că pentru ei faci lucrul ăsta. Căci nesimţitul e generos cu propriile descoperiri şi ţine să facă lumea întreagă părtaşă la savoarea şi farmecul lor. Şi chiar dacă vrei să te opui, te lămureşti în câteva clipe că n-ai sorţi de izbândă. Lumina zilei e prea puternică, iar gesticulaţia nesimţitului prea limpede ca să încapă loc de sustrageri furişe. Aşa stând lucrurile, şi contrar propriei voinţe, ochii îţi sunt atraşi magnetic spre zona unde se împlineşte ritualul scobitului.
         Dacă eşti un nesimţit cumsecade şi vechi în ale meşteşugului, ştii din capul locului că demersul tău de cercetare a propriei anatomii nu se face oricum. Scopurile precise reclamă mijloace pe măsură. Doar un cârpaci nevolnic va scoate din buzunar beţigaşul cu capetele învelite în vată, găsibil la orice farmacie, banal şi fără putere de sugestie. Unealta optimă pentru o atare operaţiune este degetul mic al mâinii nesimţitului, dotat, fireşte, cu o impunătoare unghie lăsată să crească patru-cinci centimetri. (Pentru nesimţiţii care încă orbecăie, degetul mic e plasat periferic, alături de cel pe care se află ghiulul cât o sarma de post.) Abia după ce va fi trecut acest criteriu, inserţia metacarpiană se va produce plenar, cu efectele scontate. Degetul se introduce hotărât în ureche, iar prelungirea lui cornoasă forează temeinic, în spirale precise ca incizia de bisturiu, pe durata a treizeci-patruzeci de secunde. Pe urmă au loc extragerea degetului şi studierea lui cu un ochi de specialist. Recolta de cerumen din vârful unghiei se cere privită detaşat, cu o curiozitate bine controlată, de entomolog care descoperă o specie rară de fluture în peisajul luxuriant al junglei ecuatoriale. Foarte important, n-ai voie să le întorci spatele celorlalţi şi să păstrezi doar pentru tine magia indicibilă a ceea ce ai găsit. Vecinii au tot dreptul să vadă şi ei. Dacă tot ţi-au sorbit din ochi baletul vestibular, nu-i dezamăgi. Nu le răpi o plăcere atât de scurtă, la un drum atât de lung. Prin urmare, ţine degetul proaspăt extras din afundurile moi ale urechii drept, la vedere, ca pe un pahar de colecţie căruia încerci să-i depistezi o cât de mică imperfecţiune. Rămâi aşa câteva secunde, până când toţi cei din compartiment vor fi avut prilejul unei holbări fructuoase. Pe urmă scoate-ţi cerumenul de sub unghie, cocoloşeşte-l meticulos şi aruncă produsul astfel obţinut, preferabil pe pantoful doamnei aşezate pe diagonală, care oricum îţi doreşte moartea încă de când ai deschis uşa vagonului. Odată încheiată secvenţa, fă o pauză scurtă, recuperatoare, iar apoi pune-te din nou pe treabă. E imposibil să nu mai fi rămas ceva în firidele ce străjuiesc accesul spre ciocan, nicovală şi scăriţă.
         Puiul de nesimţit călător.
         Un caz aparte îl scoate în prim-plan pe nesimţitul care nu-ţi face viaţa amară de unul singur, ci trăgând după el un copil. Pentru o desfăşurare corectă a ritualului nesimţirii, e nevoie ca micuţul să îndeplinească un set de condiţii minime. Să fie răzgâiat, să urle ca un bezmetic cu jumătăţile de oră, să ceară totul plângând până-ţi încreţeşte carnea şi – peste toate – să se înfrupte dintr-o hrană consistentă. Un sandviş cu maioneză, un croissant cu ciocolată sau alte alimente care să lase urme de îndată ce mânuţa murdară se sprijină pe pantalonii albi ai bărbatului care citeşte o revistă, pe deux-pièces-ul sobru al tinerei directoare de vânzări care din tren se duce direct la un seminar cu participare internaţională, pe rochia elegantă a doamnei care se uită visătoare pe fereastră. Puiul de nesimţit e chemat să probeze că peste ani va putea face pe cont propriu şi neînsoţit ravagiile pe care le seamănă astăzi sub supraveghere părintească.
         Să nu aveţi emoţii. În zece cazuri din zece, randamentul ţâncului e superlativ. Piticul are un modus operandi greu de îmbunătăţit, care vine din valorificarea superioară a calităţilor native, combinată cu permisivitatea deplină a tatălui sau a mamei. Astfel, primul sfert de oră de călătorie trebuie consumat într-o deplasare neîntreruptă de la un capăt la altul al compartimentului, când tălpile micului ucenic fac cunoştinţă cu bombeurile celorlalţi pasageri. Orice reproş – sfios sau ferm – din partea victimelor se repercutează violent asupra lor însele. O întrebare formulată cu toate precauţiile necesare
         — Vă rog, n-aţi putea să-l potoliţi, o să obosească, deja a transpirat?” – ricoşează imprevizibil din cheresteaua genitorelui, făcându-l să-şi iasă din pepeni. „E copil, cucoană, mata n-ai fost copil? Ce, te-ai născut gata mare?” În cazul în care „cucoana” are nefasta inspiraţie să spună că vârsta fragedă şi buna creştere nu se exclud reciproc, asupra ei se abate o vijelie cotropitoare, care o sileşte să redevină retractilă. „Bine că eşti mata crescută, ce să zic. Astea-s comunisme de pe vremuri, mamaie. Gata, l-am împuşcat pe Ceauşescu, mai lasă-ne cu predicile şi vezi-ţi de ciorba ta. Ia uite la ea.”
         Între timp, copilul nesimţitului îşi continuă patinajul pe pantofii pasagerilor. Compartimentul e suficient de îngust pentru ca nimeni să nu se poată feri din calea furiei lui plimbăreţe. Cât despre ostilitatea ce se poate ghici din privirile celor agasaţi după doar trei minute petrecute în compania răzgâiatului, ea rămâne fără urmări. Plodul mai merge cât mai merge, după care modifică tactica de joc. Organismul îşi cere drepturile. Tropăitul isteric din ultimele minute a însemnat consum de calorii, aşa că acum nimic nu i-ar prinde mai bine nesuferitului decât ceva dulce. Asta se obţine prin somarea crâncenă, pe bază de răcnete descreierate, a părintelui. „VLEAU CIOCOOOO! CIOCO, N-AUUU-UZI?! CIOCOOOOOOOOOO!” însoţit de suspinele excedate ale pasagerilor, tatăl se conformează apatic şi scoate din bagaj o ciocolată pe care i-o întinde complice odorului. Piticania se pune pe molfăit, după care, din senin, pufneşte într-un râs salivar, care împroaşcă stropi maronii pe hainele vecinului de scaun. Ofuscat, acesta vrea să încerce o punere la punct, dar privirea metalică a tătânelui blochează iniţiativa la fel de eficient ca un boicot parlamentar al opoziţiei. Iar dacă reformatorul tot nu pricepe, nesimţitul patern îşi descleştează maxilarele şi-i şuieră de la obraz: „Îţi pui mintea cu el? Nu vezi că-i mic? Mata n-ai copii acasă? Şi? Aşa ţi-i creşti, cu joarda?”
         Stimulat de ocrotirea părintelui, copilul se linge lasciv pe degete, iar pe urmă şi le şterge fie de perdeaua care se mişcă uşor lângă geam, fie pe postavul scaunului, fie direct pe îmbrăcămintea pasagerului care-i inspiră cea mai mare încredere. Tatăl îl priveşte mândru şi face ochii roată, spre a vedea dacă entuziasmul lui e împărtăşit în restul compartimentului. Însă deja se aud murmure. Bărbatul care se căznea să ducă la bun sfârşit citirea articolului despre ultima iubită a lui Chivu iese din letargie şi are un moment de răzvrătire. „Asta-i nesimţire, dom'le. Da' ai naibii grijă de el, că până ajungem ne vopseşte pe toţi.” Nesimţitul apostrofat atât de ferm stă pe gânduri câteva secunde, chibzuind asupra unei replici muşcătoare. În cele din urmă, se decide pentru un mic pas înapoi. „Hai, mă, la closet, să te spăl pe mâini”, îşi îndeamnă el progenitura, având grijă să încheie într-un aparteu semiexplicit:'r-aţi ai dracu' de securişti”.
         Acesta e doar unul dintre scenarii – nici pe departe cel mai rău posibil. Nesimţitul care îşi ia copilul în călătorie îl poate întrebuinţa şi pe post de arteziană de poezii. Evident că nimeni din compartiment n-are chef să asculte Căţeluş cu părul creţ sau Somnoroase păsărele, dar părintele nu se împiedică de asemenea mofturi. El ţine să-ţi arate că şi-a crescut odrasla în respect pentru cultură şi te bombardează cu strofe lălăite piţigăiat, cu mâinile împreunate în faţă, cu ochii iscodindu-te scormonitor. La sfârşitul primei poezii, ai ocazia să constaţi că, indiferent de reacţia pe care o ai, urmările sunt neplăcute. Dacă nu te declari extaziat, nesimţitul simte nevoia să-i acorde puştiului şansa reabilitării şi-l îndeamnă să repete supliciul. Dacă-ţi mărturiseşti, ipocrit, încântarea, cu nădejdea neghioabă că în felul ăsta scapi mai repede, îl bate încurajator pe umăr şi-l invită să efectueze bisul pe care simte că-l meriţi din tot sufletul.
         Acestea sunt câteva dintre faţetele nesimţitului care merge cu trenul. Există şi altele, fireşte. Să evocăm, fie şi în treacăt, personalitatea granitică a nesimţitului care ia rapidul şi trage semnalul de alarmă ca să coboare în halta unde în mod normal nu era prevăzută staţionarea, întârziindu-i pe ceilalţi pasageri cu o oră. Să nu uităm de expresia apatic-sfidătoare a celui care se aşază pe locul tău, deşi n-are bilet acolo (uneori n-are bilet pur şi simplu). Să nu-i pierdem din vedere pe cei care au bilet pentru un loc şi bagaje pentru tot compartimentul. Aceştia se urcă în tren imediat după tragerea lui lângă peron şi ocupă integral spaţiul destinat geamantanelor şi sacoşelor. Ghinioniştii care se suie după ei şi au la rândul lor bagaje trebuie să ştie că-i aşteaptă o confruntare îndârjită, în care pleacă la drum cu şansa a doua. Să nu ne facem că nu ştim de cei care se aşază pe paporniţe pe coridor şi refuză să se ridice şi să te lase să ieşi din compartiment. Să ne înclinăm umil în faţa celor care îşi fac nevoile când trenul e oprit în gară. Să-i ţinem minte pe cei care umplu spaţiile de trecere cu bagaje şi pe urmă pleacă la vagonul restaurant. Şi în orice caz să-i pomenim măcar acum, la final de capitol, pe cei capabili să repurteze cea mai picantă victorie a unei călătorii cu trenul: şterpelirea sulului de hârtie igienică de la toaletă.
         Nesimţitul la bloc.
         Blocul, adică fagurele locativ în care trăiesc adeseori mai mulţi trântori decât albine, oferă experienţe marcante în materie de nesimţire. Căci aşa cum nu-ţi alegi părinţii sau neamurile, tot aşa eşti neputincios când vine vorba de vecini. Aici destinul poate să-ţi joace renghiuri sinistre, în faţa cărora rămâi cu mâinile legate. Îţi e permis doar să te mişti pe o scară a sentimentelor unde la un capăt se află furia clocotitoare, iar la celălalt blazarea melancolică. Locatarul de la bloc, denumit şi „blocatar” de floretiştii rafinaţi ai vorbelor, este o alcătuire greu de încadrat şi cel puţin la fel de greu de priceput. Iar viaţa la bloc, apreciată cândva drept culme a modernităţii, a devenit, sub acţiunea nesimţitului, o corvoadă dominată de teroarea peretelui comun. În aceste condiţii, vecinul a încetat să fie aproapele empatic, seamănul pe a cărui solicitudine te poţi baza când eşti în impas, şi a luat chipul unei vietăţi zgomotoase, invazive şi impertinente. Lucrurile arată cu atât mai descurajant cu cât traiul în micile compartimente de beton e o condamnare pe termen lung, de obicei fără posibilitate de cauţiune. Căci dacă în tren sau în autobuz compania unui nesimţit se întinde pe durata câtorva zeci de minute sau a cinci-şase ore, la bloc ai de ispăşit o pedeapsă care se numără cu deceniile. Şi de foarte multe ori sentinţa e una pe viaţă.
         Printre determinările imuabile ale nesimţitului de la bloc se numără capacitatea de a se face văzut şi auzit când ţi-o doreşti mai puţin. Personajul în cauză crede neabătut în punctul doi din decalogul prezentat înainte de primul capitol al cărţii: „Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric.” Călăuzit în permanenţă de acest îndemn, nesimţitul de la bloc este un năvălitor care îţi confiscă spaţiul vital, te supune neînduplecat şi te sileşte să capitulezi. Fapt interesant, el acţionează foarte rar pe cont propriu. De cele mai multe ori, în spatele lui stă solidaritatea de palier, de coloană, de scară sau chiar de bloc. Nu trebuie să fii savant ca să deduci explicaţia. Mai devreme sau mai târziu, cei mai mulţi dintre locatarii unui bloc devin actanţi în ritualul nesimţirii. Or, cum ar putea un vecin cu capul pe umeri să înfiereze ceea ce el însuşi va îndeplini la un moment dat?
         Poate că trăsătura fundamentală a acestui tip de personaj este surpriza. Capacitatea de-a acţiona pe nepusă masă. Dezinvoltura intervenţiei neaşteptate în ritmurile tale fireşti. Nici un nesimţit care ţine la rang nu te previne că are de gând să-ţi facă viaţa amară. Ţi-o face şi gata. Bruscheţea manifestărilor şi atitudinea neprevenitoare aparţin recuzitei obligatorii, în plus, e un nonsens să-i spui cuiva că urmează să-l deranjezi. Agresiunea anunţată este o invitaţie la un act ratat. Dacă victima descoperă o soluţie de salvare şi scapă din năvod? Dacă se sustrage? Dacă evită ambuscada? Nu-i mai mare păcatul? Nu ajungi de râsul celorlalţi?
         Nesimţitul la el acasă.
         Una dintre cele mai vii forme de manifestare a nesimţirii se leagă de reparaţiile în apartament. Aici poate intra, de pildă, înlocuirea gresiei şi a faianţei la momentul cel mai nepotrivit – de pildă, imediat după Duminica Paştelui. Sau parchetarea în a doua zi de Crăciun. Nici 1 ianuarie nu e o zi ferită de riscuri. Atunci, bunăoară, se pot înlocui cada şi caloriferele. În fond, dacă englezii au etapă de fotbal în prima zi a anului, de ce n-ar putea şi nesimţitul să-ţi franjureze nervii bocănind sistematic de la începutul la sfârşitul minivacanţei pe care ai aşteptat-o atâta vreme? Reparaţiile compun revanşa sonoră pe care nesimţitul şi-o ia în faţa mimozelor care mai cred în orele de linişte sau în faţa minoritarilor care încă n-au aprofundat codul proastelor maniere. În clipa când nesimţitul se decide să-şi refacă bârlogul din BCA în care-şi duce zilele, prima condiţie este oprirea apei fără să prindă nimeni de veste. Poate că satisfacţiile acestui gest nu sunt spectaculoase, dar chiar şi aşa, manevra merită efectuată. Nesimţitul care preţuieşte nuanţele ştie cu siguranţă să se bucure de micul impas pe care-l produce iniţiativa lui printre vecini. În mintea lui prinde contur imaginea fandositului de la parter, care a rămas pe uscat tocmai când se spăla pe cap, a pupezei cu nasul pe sus de la doi, care încerca să cureţe o chiuvetă doldora de vase murdărite de musafirii din ziua precedentă, sau a aroganţilor de la ultimul etaj, care tocmai aveau de gând să-i facă baie copilului. Vecinul expus astfel, cu clăbuci în păr, săpun în ochi şi sudalma pe buze, asigură un spectacol înălţător.
         Odată depăşită etapa iniţială, dragă nesimţitule, totul merge şnur. Sigur, pentru ca victoria ta finală să fie fără dubii, e nevoie să-ţi alegi corect instrumentele şi să te opreşti la ce e mai bun. Asta include toate sculele, utilajele, uneltele şi dispozitivele capabile să declanşeze apocalipsa decibelică. O reparaţie în care nu se face tărăboi e un nonsens. Dacă vrei ca lumea să te ţină minte, nu umbla cu jumătăţi de măsură. Chiar dacă simpla găurire a unui perete îi face să tresară pe toţi vecinii, nu te culca pe o ureche. Realizările de anvergură nu sunt posibile fără o pregătire atentă şi fără colaborarea unor specialişti verificaţi.
         Aici intervine priceperea echipei de meşteri la care apelezi. Căci aşa cum pompierul somat să stingă un incendiu începe prin a inunda incinta pe care e chemat s-o salveze, tot aşa muncitorul angajat pentru reparaţii exaltă virtuţile fonice ale meseriei. Un lucrător avizat va şti că patentul sau ciocanul nu se pune pe podea, ci se trânteşte. I se dă drumul ca din pod. Măsura e valabilă pentru toate instrumentele de care ai mai mare sau mai mică nevoie. De la ciocan la şurubelniţă şi de la burghiu la cleşte, totul trebuie lăsat să cadă greu şi de sus, pentru ca vecinii să ştie că te-ai pus pe treabă. Muzica dodecacofonică a meşterului se cuvine să fie neîntreruptă, vehementă şi implacabilă. Locatarii din jur trebuie aduşi la disperare şi ispitiţi de gânduri ucigaşe. Dacă totul se desfăşoară conform planului, până şi cel mai paşnic dintre ei va găsi resurse să promită o răzbunare teribilă cu prima ocazie. „Păi nu-mi pun eu termopane? Să vezi atunci distracţie. O să vă pară rău c-aţi venit pe lume, fi-v-ar naşterea de râs.”
         Nici o reparaţie nu are haz dacă nu e precedată de bubuieli îndesate, vreme de două-trei ceasuri, şi de găurirea metodică a celor mai rezistente materiale de construcţie. Iar dacă dărâmarea pereţilor nu figurează în program, ea poate fi suplinită de alte activităţi, cu condiţia ca nivelul de zgomot să-i facă pe vecinii nevinovaţi să-şi blesteme zilele. Pentru ca mulţumirea ta să fie deplină, nesimţitule, geamurile trebuie să zornăie, lustra să tremure, pereţii să vibreze, parchetul să geamă, iar uşile să zbârnâie neliniştitor. Când declanşezi ostilităţile, toţi ceilalţi se simt periclitaţi. Ei nu mai sunt în siguranţă nicăieri. Au sentimentul că au nimerit în toiul unui război pe care nu-l merită şi ale cărui victime colaterale vor deveni, fără posibilităţi de împotrivire.
         Pentru ca această experienţă să rodească după aşteptări, e bine ca lovitura de începere să fie dată în weekend sau în orele de linişte. (Evident, varianta ideală ar fi în weekend şi în orele de linişte, dar nu trăim într-o lume perfectă.) Sâmbătă dimineaţa, de pildă, când lumea ar vrea mai mult ca oricând să întârzie în aşternut, nesimţitul destramă liniştea şi instaurează domnia flexului, a ciocanului pneumatic sau a bormaşinii. Totul se zguduie ca într-un film-catastrofă. Vecinii sunt smulşi din paturi şi împinşi spre geamuri, unde încearcă să vadă dincotro vine primejdia. Proaspăt treziţi, mulţi dintre ei au impresia că sunt la câţiva paşi de şenilele unei divizii nimicitoare. Abia după o relativă domolire a panicii, ochii zboară spre ceasuri şi clipesc dojenitor. E şapte şi jumătate dimineaţa. Ei, şi? Calendarul nesimţirii nu funcţionează după criterii normale. De fapt, la o privire mai atentă, un asemenea calendar nici nu există. Vremea nesimţirii e mereu, de luni la şapte până duminică după miezul nopţii. Nu-ţi place? Nu contează. Şi oricum, există soluţii: te rogi să surzeşti fulgerător, te muţi la casă, emigrezi sau te sinucizi.
         Mă rog, ar mai exista o variantă, dar ea e mai degrabă utopică: să discuţi cu nesimţitul şi să-l faci să renunţe. Oameni atenţi la nuanţe, britanicii spun despre utopie că este „paradisul proştilor”, ceea ce înseamnă că nu trebuie investite mari speranţe într-un asemenea demers. Cine contestă dreptul nesimţitului de a fi jupân în casa lui patinează pe gheaţa subţire a inconştienţei. El scapă din vedere un lucru esenţial: douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe săptămână şi trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an, nesimţitul se hrăneşte cu inconturnabila convingere că are toate drepturile şi nici o obligaţie. Sensibilizarea lui sub lumina binefăcătoare a dialogului e o himeră. Candidul care apelează la bunele sentimente ale nesimţitului îşi pune singur capul pe butuc şi se expune comentariilor persiflante ale comunităţii. „Ia uite-l şi pe-ăsta. Nu-l credeam atât de bou.”
         În curtea blocului.
         Chiar dacă nu are bani, timp sau răbdare pentru reamenajări complete, nesimţitul de extracţie blocativă găseşte cu uşurinţă alte variante de isterizare a vecinilor. Bunăoară, un exerciţiu decupat din manualele de proastă creştere este bătutul covoarelor imediat după ce se crapă de ziuă. Statistic, cei care preferă această formă de abuz sunt aceiaşi care îşi scutură carpetele sau feţele de masă în capul vecinilor de dedesubt, umplându-le cafeaua de praf, dacă riscă să şi-o bea pe balcon, sau pavoazându-le pervazul cu o cortină diafană de firimituri. Nesimţitul din categoria amintită îşi dovedeşte eficienţa îndeosebi în perioada aprilie-octombrie, când locatarii imprudenţi dorm cu geamul deschis, fără să bănuiască o clipă că li se pregăteşte deşteptarea pe acordurile surde ale bătătorului. Pentru o operaţiune atât de energică şi totodată atât de delicată, nesimţitul coboară discret pe scări, cu ţigara atârnând neglijent în colţul gurii, cu un covor pe umăr, legănându-şi jovial arma albă şi având aerul că efectuează mici mişcări de încălzire.
         După instalarea covorului pe cadrul metalic, nesimţitul trece la munca propriu-zisă. El îşi scuipă în palme, îşi flexează muşchii şi începe recitalul, oprindu-se abia când constată că bătătorul provoacă – ei bine, da – bătături. Între timp, în apartamente oamenii se trezesc ciufuliţi, dezorientaţi şi confuzi. Ce se întâmplă? Se aud focuri de armă? Iar se răfuiesc bandele rivale din cartier? Sau e vreun poliţist care-a surprins un borfaş forţând uşa unei case de schimb? Bine, dar de ce trage atât de mult şi la intervale egale? Abia după câteva momente adevărul se dezvăluie în cruda lui lumină: e nea Grigore, care bate un covor. De ce la ora asta? Păi, mai încolo pleacă la serviciu. Ce să facă bietul om? Să rămână aşa, cu mizeria în casă? Şi, mă rog, cine să facă toată treaba în locul lui? Papa de la Roma? Frumos ne şade să ne luăm de viaţa omului. Aşa-i când creşti în puf şi n-ai habar de greutăţile vieţii. În schimb, la gargară şi la critici nu ne bate nimeni.
         Bătutul covoarelor la ore matinale poate fi înlocuit cu succes de pornirea unei maşini hârbuite, a cărei trezire la viaţă se face printr-o serie interminabilă de flatulenţe mecanice. O înşiruire de mârâieli primejdioase, la început sincopate, apoi prelungi, iar la urmă înecate în şuvoiul sonor al ambreiajului înstăpânit pe liniştea primelor ore din zi. Parcarea din faţa blocului devine o arenă unde un David dotat doar cu o cheie de contact stârneşte pentru a supune treptat şi triumfător un Goliat pe patru roţi. În funcţie de vechimea maşinii, manevrele de resuscitare pot dura între cinci şi douăzeci şi cinci de minute. Îmbrăcat corect, cu sufertaşul plasat pe bancheta din spate, nesimţitul începe ritualul traversat de iluzia unei dulci răzbunări. Ea îi vizează de-a valma pe studentul care a stat până noaptea târziu ca să înveţe pentru sesiune, pe muncitorul care tocmai s-a întors din schimb şi a trecut la odihnă, pe poetul famelic care a cochetat cu muza până spre orele dimineţii, pe insomniacul de care Morfeu s-a îndurat în ceasul al doisprezecelea. Cu toţii dorm, iar aşa ceva e de neiertat pentru nesimţit. Cum adică, el pleacă la serviciu, iar ceilalţi se lăfăie în paturi? El se duce să trudească întru propăşire naţională, iar ei se întorc pe partea cealaltă? El asudă ca să crească PIB-ul, iar ei nu simt nici măcar nevoia unei solidarităţi conjuncturale? Aşa ceva nu e admisibil. „Când plec eu la lucru, nu mai doarme nimeni”, iată deviza mobilizatoare a nesimţitului instalat la volan şi cercetând cu priviri atente mişcările din spatele perdelelor. Abia aşteaptă să-l mustre cineva. Abia aşteaptă apostrofarea menită să-l scoată din papuci şi să-l facă să reacţioneze nu doar cu ambreiajul, ci şi cu vorba.
         În timp ce maşina hârâie, sughiţă, tuşeşte, expiră, vibrează, se îneacă şi pare cu fiecare sunet mai aproape de dezagregare, nesimţitul aruncă o ocheadă mândră spre (deocamdată) singurul geam luminat. Acolo, înveşmântată într-o cămaşă de noapte înflorată sau într-un halat rugos, veghează umbra jumătăţii de atelaj conjugal. Soţia nesimţitului îşi petrece duios consortul spre fabrică, şcoală, cabinet sau magazin. Se simte părtaşă la eveniment, dar totodată stă cu urechile ciulite, pândind prima reacţie potrivnică din bloc. Vai de imprudentul, dar mai ales de imprudenta care cutează să deschidă geamul şi să constate cu voce tare: „Asta-i nesimţire, nene!” Atât îi trebuie. În faţa unei asemenea critici pronunţate cu noaptea în cap, soţia vigilentă iese la rândul ei pe fereastră, cu sânii sprijiniţi de pervaz, şi se dezlănţuie tumultuos: „Da' pune-ţi, fă, dopuri în urechi, în loc să faci scandal. Ia uită-te le ea, nu poa' să doarmă. Ce să-ţi spun! Vezi-ţi de treaba ta, hoaşcă împuţită! Merge omu' la servici, ce-ai cu el? Ce, eu îţi zic ceva fincă ţii butoiu' cu varză murată în casa scărilor? Dobitoaco!” Câţiva metri mai jos, nesimţitul frisonează mândru şi îşi îngăduie un zâmbet complice. Straşnică femeie. Tiii, ce bine s-au potrivit. Nici el n-ar fi putut să riposteze mai eficient.
         Alertaţi de diatriba vecinei, alţi vecini se furişează din pat cu mişcări somnambulice, se apropie de geam şi asistă bosumflaţi la spectacol. Între timp, nesimţitul continuă eforturile de trezire la viaţă a dinozaurului pe patru roţi. Hărăbaia face din ce în ce mai urât. Ghiorţăielile iniţiale au fost înlocuite de rafale de pocnete care trimit cu gândul la o armă cu repetiţie încăpută pe mâna unui scelerat. Dihania încă nu dă semne că vrea s-o ia din loc, dar cortegiul de sunete e tot mai dens. Vibraţia isterică se propagă asemenea unui zvon despre o răzmeriţă. Nesimţitul are tot mai limpede sentimentul triumfului. Iar triumful atinge apoteoza în clipa când din măruntaiele maşinii ţâşneşte combinaţia de pârâit şi vuiet care certifică deşteptarea mult dorită. Cheia se învârte insistent în contact, acţionată din încheietură, iar proprietarul îşi savurează victoria. Monstrul nechează bezmetic, gata să frământe asfaltul sub roţi şi să-l poarte pe stăpân spre destinaţie, cu toţi bidiviii-putere înhămaţi pentru voiaj. Nesimţitul se îndreaptă în scaun, mai aruncă o privire spre bloc, constată mulţumit că peste jumătate din geamuri sunt luminate şi o ia din loc, smulgându-i rablei un muget de sălbăticiune aţâţată.
         Corolarul acestei operaţiuni care se desfăşoară în săptămâna de lucru are loc sâmbăta şi duminica şi constă în repararea maşinii. De cele mai multe ori, vehiculul e bine mersi şi n-are nevoie de recondiţionări. Ei, şi? Aici e vorba de un obicei, nu de o necesitate. Chiar dacă nu există nici o neregulă tehnică identificabilă ca atare, nesimţitul e dator să înfăptuiască mici, dar zgomotoase manevre de întreţinere. Ciucit sau întins pe burtă, lângă sau sub maşină, el şurubăreşte metodic şi are grijă să-ţi asigure fondul sonor fără de care viaţa la bloc e searbădă, plicticoasă şi irelevantă. Mai cu o îndreptare a tăblăriei, mai cu o verificare a carburatorului, mai cu un test de rutină pentru motor, weekendul se scurge marcat de rapsodia instrumentelor puse la treabă pentru concertul din parcare. Nesimţitul îmbracă salopeta, aşterne o pătură soioasă în imediata apropiere a maşinii şi începe vizita medicală cu aerul că oficiază un ritual de o profundă solemnitate. Pacientul stă cuminte, cu capota ridicată şi organele interne la vedere, în timp ce mecanicul amator practică intervenţia chirurgicală printre bucşe, jicloare, planetare şi bujii. Operaţiunea se reia în weekendul următor, pe ploaie, caniculă sau ger. Oricât ar fi de vitregă, natura nu poate face nimic în faţa nesimţitului şi a agendei lui. Iar cine râvneşte la un strop de linişte după zarva celor cinci zile de condică trebuie compătimit pentru candoare. La bloc se trăieşte cu nervii în piuneze, cu timpanele sub asediu, cu ochii dilataţi maladiv şi cu blestemul în colţul gurii.
         Şi fiindcă tot am vorbit de maşini, doar un om profund nedrept îşi îngăduie să omită una dintre cele mai vii probe de nesimţire nocturnă, chiar dacă ea nu are loc, tehnic vorbind, în curtea blocului: cursele printre blocuri sau în jurul lor. Avem de-a face, în acest caz, cu un capitol la care excelează fauna cu vârste cuprinse între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Singura perioadă de abstinenţă e iarna, când zăpada troienită şi poleiul împiedică buna exprimare în domeniu. În rest însă, fiecare limbă de asfalt dintre blocuri trebuie exploatată judicios şi nărăvaş. Seara târziu, nu de puţine ori în creierii nopţii, nesimţitul tânăr intră în acţiune decis, sfidând jumătăţile de măsură. Potopit de dorinţa de-a epata cvartalul, el angajează sprinturi auto care îţi dau impresia că ai ajuns, printr-un renghi al sorţii, pe pista unde tocmai urmează să aterizeze un Jumbo Jet. Totul se petrece într-un delir noptatic în care cercevelele protestează scârţâit, iar geamurile zăngănesc marţial. La capătul aleii îşi face apariţia nesimţitul căruia tatăl galanton i-a dat maşina pe mână. Urmarea decurge natural şi fără posibilităţi de apel. Aţi uitat? „Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.” Da, da, e punctul trei din decalogul nesimţitului, cel care redă poate cel mai bine prioritatea lui elementară: dorinţa de-a deveni parte integrantă a traiului tău zilnic, de-a ţi se insinua în apartament, în suflet şi în viaţă, de-a te sili să-i preiei programul, să-i accepţi toanele şi să-ţi duci zilele după cum îţi dictează el, de-a te plia după ritmurile, umorile şi trăirile lui.
         Turele cu bolidul prin cvartal la ore târzii sunt o etapă a ritualului de seducţie practicat de nesimţit pe lângă dulcea lui aleasă. Aici nesimţitul calcă acceleraţia sub presiunea anticipativă a unei fericiri pentru obţinerea căreia şi-a pus la bătaie priceperea şi resursele. El ştie că nu e neapărată nevoie ca maşina să fie ultimul răcnet, cu condiţia să aibă o marcă respectată. Un Audi vechi, dar zgomotos e preferabil unui Fiat nou-nouţ, dar tăcut. Rabla are brand, şi asta contează – în ochii cartierului şi deopotrivă în sufletul duducii care îşi aşteaptă înfrigurată perechea. Trecute sunt vremurile când cavalerul îşi îmboldea murgul spre castelul unde tânăra serafică aştepta scara de mătase şi, odată cu ea, evadarea de sub clopotul tiranic al părintelui. Decorul e altul şi tocmai de aceea altele se cuvin să fie şi mijloacele de apropiere a Lui de Ea. Nechezatul nerăbdător al calului a fost înlocuit de vuietul paralizant al Audi-ului. Tropotul bidiviului pe sub ferestruica luminată de opaiţ s-a preschimbat în scrâşnet de pneuri la opririle bruşte la câţiva metri de scara blocului. Sforăitului solidar al patrupedului îndemnat din pinteni i s-a substituit eşapamentul generos în emisiile de noxe.
         Iar dacă pe vremuri cavalerul îndrăgostit îşi cânta iubirea sub geamul alesei – singur sau asistat de un trubadur tocmit pe o pungă cu galbeni —, la ora actuală lucrurile se rezolvă infinit mai simplu şi mai eficace. În ce fel? Cu ajutorul claxonului. Un obiect mic, dar vital în orice întreprindere de acest tip. „Lumina ochilor mei, netrebnicul tău slujitor nădăjduieşte că-l vei învrednici măcar o clipă cu prezenţa ta diafană şi că vei binevoi să te arăţi la fereastră, spre a-i da de ştire că flacăra iubirii nu a fost stinsă de vremelnice oprelişti”, spunea pe vremuri cavalerul. Ce risipă de cuvinte! Câtă stângăcie ocolitoare! Cât timp irosit! Ce retorică desuetă, neproductivă şi ridicolă! Acum, slavă Domnului, lucrurile nu mai arată aşa. Nesimţitul care vrea să-şi scoată iubita la o plimbare nocturnă cu maşina pe străzile pustii ale oraşului acţionează cu minimum de efort şi mizează pe rezultate rapide. Ajuns la scara blocului, cu manelele duduind în boxe, el claxonează de trei ori scurt, formulând o primă convocare. „Hai, bagă viteză şi mişcă-ncoace.”
         De multe ori manevra are succes şi totul se petrece în mai puţin de un minut. Perechea nesimţitului coboară scările, iese din bloc, se suie în Audi şi episodul ia sfârşit în relativă linişte. Există însă cazuri când, din cauza unei condamnabile neatenţii, semnalul nu ajunge la urechile fetei. Nesimţitul îşi dă seama că n-a fost destul de explicit şi repetă mesajul. De data asta el nu mai claxonează de trei ori scurt, ci de cinci ori lung. Efectul apare, însă ia altă formă decât cea dorită. La două ferestre apar tot atâtea capete curioase. Pe unul se ghicesc contururile de sarma ale bigudiurilor, pe celălalt stă o scufie ale cărei margini se sprijină simetric pe nişte urechi clăpăuge. Niciuna dintre tărtăcuţe nu este însă cea a tinerei, pentru simplul motiv că aceasta încă n-a terminat operaţiunile de tencuire a obrazului şi de asfaltare a buzelor colagenate cu un strat gros de ruj. Nesimţitul îşi iese din calmul nobil de până atunci şi ia măsuri, proptindu-şi podul palmei în claxon şi sfâşiind relativa acalmie a blocului printr-un zgomot care durează o jumătate de minut şi scoate lumea din amorţeală şi din papuci. Mesajul e mai clar ca niciodată: „Fă, mai stau mult după tine? Bagă material, că plec şi te las pe coada ta.”
         Fireşte, există şi alte variante de abordare, numai că ele l-ar coborî nemeritat pe nesimţit de pe podiumul pe care îi place să stea, spre a fi evaluat şi admirat de locatari. Bunăoară, dacă tot are telefon mobil, l-ar putea folosi pentru a-şi semnala prezenţa. Însă asta ar însemna consumarea inutilă a unui impuls, iar nesimţitul nostru e cumpătat şi pragmatic. La ce bun să arunci cu banii pe fereastră, ce, suntem nababi? Ar mai fi, desigur, o cale – una cel puţin la fel de îndoielnică. Nesimţitul ar putea să coboare din maşină, să urce două etaje, să sune la uşă şi să-şi anunţe astfel apariţia şi disponibilitatea. Hm, ce aiureală! Cum să facă tocmai el aşa ceva? Ar fi o decădere din statut pe care nu şi-ar ierta-o niciodată. Nesimţitul recunoaşte imediat concesiile inacceptabile şi se ţine departe de ele. Să urce două etaje? El? EL? Şi dacă-l vede cineva? Vă daţi seama cum o să-l judece şi o să-l eticheteze? Ce bărbat e ăla care consimte unei asemenea cedări? Şi cu blazonul lui cum rămâne? Chiar şi prins în mreje, nesimţitul e nereformabil. El are o trăinicie imanentistă care-l izolează de restul lumii. Nimic din compoziţia lui internă nu-l face permeabil la civilitate. Nesimţitul din această categorie nu operează cu valori, afinităţi şi sentimente. Şi-a ales un obiect al plăcerii pe care vrea să-l folosească după norme şi obiceiuri proprii. El dictează regula jocului fiindcă ale lui sunt maşina şi portofelul. Iar în condiţiile astea partenera are două variante: ori se supune docilă, fără să se abată cu o iotă de la scenariu, ori zboară din peisaj. Un tip cu Audi şi cu parale găseşte oricând pe altcineva.
         Iarba verde de la bloc.
         E o zi frumoasă de primăvară. Un soare afabil binecuvântează cu mierea lui înaltă weekendul mult aşteptat. Ici şi colo se aude câte o alarmă de maşină declanşată involuntar de apropierea unei cotarle care ţine să-şi facă nevoile pe roata din faţă. În tomberoane se răsfaţă munţi de resturi menajere pe care nu le-a mai strâns nimeni de o săptămână şi ceva. Pe spaţiile verzi din faţa blocurilor se văd urme ale civilizatoarei prezenţe umane. Un ambalaj de biscuiţi a aterizat pe stratul de panseluţe îngrijit de un pensionar cumsecade. La câţiva metri, o doză de coca-cola sparge conturul rotund al unei tufe înverzite. Lângă bordură stau aliniate sticlele de bere golite cu o seară în urmă de guralivii care au tricotat comentarii ferme despre ultimul succes al Rapidului şi despre cea mai nouă ieşire în decor a lui Becali. Mucurile de ţigări s-au împrăştiat ca o mătreaţă nevindecabilă peste iarba strălucitoare a miezului de mai. Mierlele din copaci dau să-şi înceapă concertul, dar înainte de asta aruncă priviri intrigate peste ceea ce văd în vecinătate. De o creangă spânzură o pereche de chiloţi incerţi, pe care ploile primăverii i-au muiat fără să-i spele, iar furtunile din ultimele luni n-au izbutit să-i disloce. Câteva ramuri mai încolo, o pungă zdrenţuită de nailon şade priponită la înălţime, umflându-se când bate vântul şi revenind la poziţia iniţială după ce acesta se potoleşte. Oase mai mari sau mai mici sunt deşănţate de la diverse etaje în iarbă, spre a fi sparte în dinţi de liota hămesită care a terminat inspectarea tomberoanelor, în strânsă concurenţă cu o armată de pisici gracile şi năbădăioase. Câte-o conservă de peşte luceşte stins dintre crăiţe. Pungile verzui de seminţe se plimbă pe traiectorii impuse de intensificarea neanunţată a vântului.
         Spaţiul verde nu mai e verde. Pe el ochii observatorului desluşesc fără efort dopuri de plută, tampoane înroşite, tuburi de spray, pagini îngălbenite de ziar, cotoare de măr, capace de la sticlele de bere, rahaţi lăţiţi de sandalele copiilor neatenţi, pungi în care s-au aflat cărbuni pentru grătar, capete de sifon ieşite din uz, pachete de ţigări mototolite în pumn, resturi dintr-o pasăre surprinsă la sol de o mâţă cu instinctele ascuţite, jumătăţi de făraşe, role de scotch consumat, ambalaje de la tuburi de pastă de dinţi, pliante de la Cora, Bricostore şi Carrefour, fluturaşi care anunţă un concert de manele în parcul de peste drum, coperţi de caiete dictando, prezervative folosite, câte-un ciorap desperecheat, ciorchini de struguri mâncaţi pe jumătate, coji de ouă, cozi de ciocan, cutii goale de chibrituri, tuburi de la rachetele folosite la ultimul revelion şi o mulţime de obiecte care pot fi aruncate pe geam în loc să umple coşul de gunoi al fiecărui apartament. Azvârlitul pe fereastră a devenit un sport naţional care ameninţă să devanseze celelalte discipline în care românul excelează de ani buni: aflatul în treabă, datul cu părerea, grija pentru capra vecinului şi bârfa neostoită.
         Neatent la stimulii pământeni, soarele mângâie mai departe cartierul, atrăgându-i pe oameni din micile lor cuiburi de beton la aer curat. Unii s-au mişcat repede, iar ora prânzului îi prinde departe de vecini. Ei se află de câteva ore la pădure, unde clădesc defileuri de gunoaie din locul unde şi-au parcat maşinile până pe pătura unde se hrănesc temeinic, cu muzica dată la maximum şi cu mulţumirea că deplasarea lor în natură va lăsa urme de neşters. Alţii îşi dau seama abia acum de şansa care li s-a ivit. Dacă e sâmbătă, e frumos afară şi până la meci mai sunt câteva ore, nimic nu-i împiedică să aştepte vesela sărbătoare în faţa blocului, la iarbă (aproape) verde. Din scară îşi face apariţia un grup de bărbaţi hotărâţi, care duc cu ei uneltele necesare distracţiei blocative. Unul clădeşte meticulos un eşafodaj tradiţional, al doilea se ocupă de aprovizionarea cu lichide, al treilea furnizează alimentele, în vreme ce al patrulea asigură antrenul decibelic. Ce se întâmplă? Nimic neobişnuit. Românul a ieşit la grătar. Evenimentul ne ajută să facem pasul din categoria nesimţitului individual în cea a nesimţitului colectiv. Fiindcă operaţiunea presupune un efort de echipă, iar echipa se sudează pe baza unor afinităţi îndelung verificate în timp.
         Lucrurile se desfăşoară după un tipic consolidat cu fiecare ieşire. Pregătirea grătarului este o activitate rezervată bărbaţilor, care în acest fel îşi dovedesc utilitatea casnică şi întorc favorul tovarăşelor de viaţă. A nu se crede cumva că acestea din urmă se răsfaţă nepedepsit în aşteptarea mesei. Nu. Ele spală rufe, îşi ceartă copiii, scutură perne în capul vecinilor de la etajul inferior sau dau cu aspiratorul. Pentru ca distracţia să fie întreagă, trebuie s-o meriţi. Or, ea nu se obţine uitându-te la Inimă sălbatică sau spărgând seminţe cu vecina. E timp şi pentru astea mai târziu. Până una-alta, eforturile în aer liber ale bărbaţilor trebuie însoţite de strădanii asemănătoare din partea consoartelor rămase deocamdată în apartamente.
         Grătarul de weekend în faţa blocului este una dintre expresiile osificate ale traiului „la comun”. Şi totodată dovada că mahalaua a migrat iremediabil spre mahalagism. Dar, atenţie, grătarul nu se face la întâmplare, ceea ce nesimţitul cunoaşte foarte bine. În primul rând, el are nevoie de un amplasament optim. Socoteala e simplă: obiectul de încins trebuie aşezat într-un loc convenabil pentru utilizator şi dăunător celor care nu participă – cel puţin direct – la ospăţ. Nu poţi lăsa fumul să suie spre ferestrele propriului apartament. E neplăcut, căci după aceea toată casa o să miroasă a fum. De aceea, nesimţitul fixează grătarul în partea cealaltă a blocului, acolo unde nu riscă nimic. Nici soarele nu bate atât de tare, nici consecinţele nu vor fi greu de suportat. Şi ce dacă vecinii din partea cealaltă detestă această formă de coagulare blocativă sau pur şi simplu nu suportă mirosul? N-au decât să închidă geamul. Sau să plece de-acasă. În fond, de aia e spaţiu comun, ca să profite toată lumea de el. Poftim? Şi dincolo era tot spaţiu comun? Păi, cum adică? Mă obligi să fac ce vrei tu? De unde şi până unde? Cu ce drept? Cine eşti şi cum îţi permiţi? A, oi fi „din ăia”. Ei, atunci bombăne liniştit. Sau cheamă poliţia. Gică de la secţie abia aşteaptă să vină să-l omenesc şi pe el cu un mic şi-o bere. Hai, să te văd, îţi dă mâna?
         Nici un argument al taberei antigrătar nu străpunge platoşa nesimţitului. Cu atât mai mult cu cât în spatele lui se află viitorii meseni, care abia aşteaptă o provocare cât de mică spre a riposta dur şi muşcător. „Care-i problema, nene? Ce e, ţi-ai tras tupeu? Ai grijă, că ţi-o capeţi. Vezi că nu-i prima oară că te iei de viaţa noastră. Pân-acu' am fost băieţi salon, da' nu ştii când ne sare siguranţa. Şezi blând şi lasă fiţele, că nu sperii pe nimeni. Iar dacă-ţi pute la bloc, ia-ţi dracu' vilă.”
         Nesimţitul a pus punctul pe „i” şi degetul pe rană. Sigur că-ţi pute la bloc. Bineînţeles că ţi-ai lua dracu' vilă, dar poţi să-i explici de ce n-o faci? Nu poţi. Te-ai compromite definitiv. Prin urmare, îţi mesteci încruntat frustrarea, înjuri în barbă, închizi geamul şi – fiindcă e din ce în ce mai cald – dai drumul ventilatorului sau, în funcţie de starea materială, aerului condiţionat. Dacă ai aer condiţionat, izolarea de grataragii nu e lipsită de riscuri. După un sfert de oră, pe ţeava de lângă aparat încep să cadă stropi de apă. E suficient ca unul dintre ei să se oprească pe scăfârlia unui oficiant în templul fleicilor şi te-ai ars. Nesimţitul se uită belicos în sus, identifică sursa, o ia la goană în sus pe scări, repede câteva şuturi în uşa nefericitului care încearcă să se pună la adăpost de fum şi de ceea ce va urma şi începe să urle. „Te fac arşice, băi bulangiule. Ce, ne iei la mişto? Închide aeru' dacă nu vrei belea. Ai grijă. Mă duc jos şi dacă mă mai picură o dată-n cap, mătur etajul cu tine.”
         Nesimţitul coboară valvârtej şi se întoarce printre ai lui, legănându-şi burţile şi pocnindu-şi încheieturile. Abia aşteaptă să se repete figura, ca să poată trece la represalii. Nu l-a avut la stomac pe sclifositul ăla cu ochelari de când l-a văzut prima dată. A ştiut de-atunci că nu-i nimic de capul lui. Între timp, a aflat că e bibliotecar şi că în timpul liber citeşte. Asta spune multe. Cine stă opt ore pe zi între terfeloage, iar după ce vine acasă pune mâna pe alte terfeloage nu-i sănătos la cap. Mai mult, i-a şoptit o vecină de la trei că ascultă operă. Asta a pus capac. Uite cine s-a găsit să-i facă morală. O gloabă pe două picioare, care n-a bătut în viaţa lui un cui, nici măcar în afara orelor de linişte, şi care îşi pierde vremea cu nişte behăituri din care nimeni nu înţelege nimic.
         Timorat, beneficiarul fumului care începe deja să-i bată în geam se resemnează cu un suspin adânc, închide aerul condiţionat, se îmbracă de stradă, îşi ia cu el o carte şi pleacă din apartament. Încă nu ştie unde, dar o să găsească el ceva. Probabil că o să treacă strada, o să caute o bancă retrasă în parc şi-o să stea în parc, implorând o ploaie divină care să întrerupă distracţia vecinilor petrecăreţi. Nu bănuieşte că, fiind sâmbătă, parcurile sunt pline şi că molima grătarelor a cuprins deja şi zona verde în care spera să-şi afle liniştea. Între timp, nesimţitul care i-a remis ultimatumul a ajuns la al şaptelea mic, a doua fleică şi a treia bere. Fumul se înalţă vesel, sticlele se ciocnesc cu voie bună, iar de la câţiva metri de masa improvizată se aude muzica indispensabilă unui asemenea ceremonial. Vreau numai fete beton, / Cu aport de silicon / Şi nu ţin să aibă stil, / Vreau să aibă sex-appeal. Totul duduie în jur, însă tartorul nesimţiţilor stă puţin pe gânduri şi se întoarce spre tinerelul care a umblat la aparatul cu baterii. E limpede că oferta nu-l atrage. „Băi ţâcă, tu ai pus beleaua asta?” „Eu, nea Fane. E Voltaj, nu-ţi place?” „Tată, suntem la grătar, da? Trebe muzică dă grătar, da? Voltaj să-ţi pui când oi vrea să bulă-neşti gagici, mie bagă-mi ceva cu suflet, să meargă berea şi micu'.” Ruşinat, „ţâcă” umblă într-o pungă soioasă şi împrăştie pe iarbă câteva casete de pe care zâmbesc nişte inşi tatuaţi, cu părul înecat în briantină şi cu kilograme de lanţuri la gât. Personal, ar fi preferat ceva în acelaşi registru. Nu demult făcuse rost de un CD cu Bonsai, care-i mersese la inimă tocmai pentru textele de o poezie sobră, fără jubilaţii ieftine şi patetisme inutile: Am mai spus şi v-o mai spun, /După fete sunt nebun, /După fete naturale /Şi cu cerebelu' mare. Meserie pe felie. Dar dacă nea Fane vrea manele, facă-i-se voia. Până la urmă, el e şeful blocului, ştie toată lumea. Numai pirpiriul ăla de la doi nu s-a prins.
         Un cântec al lui Elgi pulverizează liniştea care nu durase mai mult de un minut, făcând mierlele să zboare îngrozite din copaci şi porumbeii să uguie dojenitor pe firele de înaltă tensiune. Toţi duşmanii mei / Au frică de ei. / Toţi vikingii când apar / Duşmanii dispar. Fizionomia lui nea Fane, nesimţitul care regizează ieşirea la grătar, suferă modificări importante. Ochii i se retrag în orbite, gura i se lăţeşte într-un surâs satisfăcut, cutele de pe frunte se fac nevăzute ca prin farmec. Ei da, altă viaţă. Nea Fane pune mâna pe sticlă, trage o duşcă, râgâie sonor şi începe să aplaude ritmat, scoţând din când în când câte un „hopa” participativ, semn că muzica e în sfârşit cea care trebuie. Ea are un singur minus, şi acela remediabil: e dată cam încet. Cu alte cuvinte, nu se aude în cvartalele învecinate. Nea Fane umblă la volum până când cântecul lui Elgi începe să semene cu zbieretele unei pisici date prin maşina de tocat de la coadă la cap.
         Carnea sfârâie pe grătar, sticlele de bere se golesc una după alta, muzica bubuie isteric. După Elgi se prezintă la raport Romeo Fantastick, regele manelei porno. Dac-aş şti c-o să te pierd, /Îmi smulg inima din piept, / Că te iubesc permanent, clamează el, acompaniindu-şi declaraţia cu nişte zgomote de canibal extaziat. Nea Fane şi gaşca cad pe spate de bucurie. Apoi se ridică, tropăie nestăpânit şi îşi alătură vocile gâjâite celei a lui Romeo. De câtăva vreme, nu mai sunt singuri. Consoartele au descins la rându-le de prin bucătării, iar acum contribuie după puteri la reuşita mesei. Fumul de ţigară se împleteşte cu cel al grătarului, aromele învăluie întregul bloc, iar muzica îi supune la cazne grele pe toţi retractilii care nu ştiu să se bucure de viaţă în general şi de viaţa „la comun” în special. Păcatul lor să fie.
         O altă formă de nesimţire sistematizată este privitul meciurilor de fotbal pe spaţiul verde din faţa blocului. E adevărat, de data asta publicul feminin nu are ce căuta în peisaj. Meciul respiră virilitate, încleştare şi patimă. Tocmai de aceea, el cere din partea celor care-l urmăresc o investiţie afectivă şi vocală pe măsură. Nu te poţi prezenta la un România-Norvegia cu muieri care nu-l deosebesc pe Rădoi de Mutu, care n-au desluşit sensul ofsaidului şi care nu se inflamează corespunzător în faţa unei greşeli de arbitraj. Ar fi o insultă adusă în primul rând fotbalului ca atare şi abia după aceea o formă de neglijenţă gravă faţă de agenda bunăstării naţionale. Meciul trebuie privit, judecat şi comentat în ceată. Condiţiile decisive ale unei asemenea participări sunt verva pulmonară şi alcoolemia ieşită din parametrii normali. N-are haz şi nici sens să întâmpini un eveniment atât de măreţ pe tăcute sau între patru pereţi. Totul trebuie externalizat şi propagat fulgerător în cartier. Pe lângă asta, vizionarea în cerc deschis a jocului livrează prilejul optim de sudare a raporturilor între vecini, de închegare a unor amiciţii neclătinabile, de primire în gaşcă a candidaţilor care au dovedit în timp că merită investiţia de încredere.
         Ca în orice demers efectuat pe nervii şi pe timpul liber al celorlalţi, nici aici nesimţitul nu lasă nimic la voia întâmplării. Concertul uralelor, bombănelilor, huiduielilor, îndemnurilor şi înjurăturilor care însoţesc meciul nu poate începe în minutul unu şi nu se poate curma în minutul nouăzeci. E nevoie de o pregătire scrupuloasă a spectacolului din marginea spectacolului, de asigurarea unei gradări bine dozate, a unei tensiuni capabile să urce nepoticnit spre paroxism. Dacă lovitura de începere are loc la ora opt seara, televizorul, scaunele şi lada frigorifică trebuie amplasate de pe la cinci. Nesimţitul-şef are grijă să se ocupe de toate detaliile – fie rezolvându-le personal, fie delegând competenţe, cu sudalma, cu ghiontul sau cu un şpiţ la partea moale. Rând pe rând, microbiştii se scurg pe scara blocului şi ocupă spaţiul din faţa televizorului cu aerul unor colonişti pe care nici o armată din lume nu va putea să-i disloce. Unul e în pantaloni de pijama şi maiou, altul îşi lasă burduhanul să se reverse peste un şort mulat pe corp la limita plesnirii, altul râgâie autoîncurajator înainte să se aşeze pe scaun, altul iese din scară agitând un steag tricolor, cu sau fără gaură, spre a arăta lumii că meciul nu e un prilej de divertisment, ci o probă de patriotism, altul păşeşte pe iarbă scuipând coji de seminţe mai ceva ca un utilaj agricol, altul aduce vin şi sifon fiindcă nu suportă berea, altul urlă scandări scabroase la adresa adversarilor, făcând să se cutremure scara, altul arborează un tricou decolorat cu însemnele naţionalei şi tot aşa. Febra anticipativă a microbiştilor cantonaţi sub geamurile vecinilor se transformă iute în furor isteric. Televizorul a fost dat la maximum, primele sticle au fost destupate. Totul e sau cel puţin pare pregătit pentru fiestă.
         Deranjată de tonul vehement al comentatorului TV, o imprudentă de la parter deschide geamul şi spune ceva galeriei de circumstanţă. Nimeni nu aude nimic. Femeia îşi ia inima în dinţi şi repetă rugămintea, de data asta la do de sus. Nesimţitul-şef o observă, face mâna pâlnie şi-o duce la ureche: Aud? După câteva clipe, misterul se dezleagă. Cucoana e nebună. Cică să dea ei televizorul ceva mai încet, fiindcă fiică-sa lucrează la licenţă. Nesimţitul le aduce la cunoştinţă celorlalţi microbişti revendicarea venită de la parter. O hăhăială grohăită îl acoperă timp de câteva clipe pe comentator. În cele din urmă, burtosul aşezat pe un scăunel undeva la margine intră în dialog cu femeia şi-i propune o primă variantă de soluţionare a neplăcerii: „Trimite-o aici, tanti, c-o lucrăm noi, cu licenţă cu tot”. Femeia nu înţelege şi – lucru necugetat – insistă. „Haideţi, oameni buni, fiţi de înţeles. Are fata lucrare. Daţi-l niţel mai încet, că tot îl auziţi.” De data asta e nevoie de intervenţia şefului de nucleu. A nesimţitului principal. Acesta îşi aduce aminte că a mai avut de pătimit din cauza babetelor fără aderenţă la cauzele naţionale şi atacă problema din alt unghi. „Coană Nuţi, eu mă bag la mata în bucătărie? Nu mă bag. Şi-atunci, mata ce cauţi în viaţa mea? Ha? Ştii ce, las-o aşa cum a căzut. Poate ai treabă şi te reţinem.” Dezinvoltura din discursul şefului e salutată cu un nou râgâit şi câteva chicoteli mulţumite. Numai că masochismul nu-i dă pace femeii şi-o face să mai deschidă gura o dată. „Te-am rugat frumos, Sică, ce Dumnezeu” Fraza se încheie brusc, întrucât Sică şi-a pierdut bruma de răbdare şi-a luat-o la ţintă pe femeie cu sticla pe care-o ţinea în mână. Din fericire pentru amărâtă, proiectilul s-a oprit în grilaj, unde s-a făcut ţăndări. Berea ţâşnită din sticlă s-a vărsat pe pervaz, iar câteva fire de lichid au început deja să coboare pe dinăuntru, pe peretele bucătăriei de unde fusese făcut apelul la milostenie.
         Episodul are darul să-i galvanizeze pe microbişti. Aceştia râd superior, ciocnesc sticlele şi declanşează o nouă salvă de măscări versificate la adresa adversarului, chit că acesta mai are două ore până să apară de la vestiar. Atmosfera devine din ce în ce mai încărcată, iar la ora opt e electrică de-a binelea. Lumea din bloc pe care n-o interesează fotbalul n-are ieşire. Pe durata meciului se suspendă orice alte activităţi. Trupa instalată pe scaune zbiară, se agită, ameninţă, răcneşte, se ridică de pe scaune, gesticulează abrupt, înjură ca la uşa cortului, scandează, freamătă, se zborşeşte la arbitru, mugeşte indicaţii pentru antrenor, se contrează cu comentatorul, rupe fire de iarbă şi le mestecă nervos, îşi muşcă pumnii, aterizează decepţionată la loc pe scaune, îl scaldă în ocări pe fiecare jucător norvegian, tropăie nerăbdător, goleşte sticlă după sticlă, fumează cu nesaţ, imploră divinitatea cu priviri proptite în înalturi, îşi smulge părul din cap, fluieră bezmetic şi scoate un urlet prelung şi descreierat când în sfârşit românii marchează. În apartamente, ceilalţi locatari îşi pipăie buzunarele şi caută flacoanele cu calmante. Cine a vrut să urmărească un talk-show sau un concert şi-a luat gândul. Cine a avut de învăţat, aşijderea. Cine şi-a propus să se odihnească stă în capul oaselor în pat şi mai are timp să murmure o singură dorinţă: să nu fie prelungiri.
         Riturile de (pe)trecere la bloc.
         Nesimţitul se pricepe să dinamiteze prin diverse mijloace tihna blocului în care trăieşte. L-am văzut bătând covoare la şapte dimineaţa. L-am auzit perforând pereţi cu burghiul în orele de linişte. Ne-am zdruncinat sub loviturile lui de ciocan, când îşi înlocuia faianţa a doua zi de Paşte. Am participat involuntar la operaţiunea de dărâmare a pereţilor şi de lărgire a bucătăriei la câteva ceasuri după Revelion. Ne-am trezit din cauza ambreiajului maşinii sale la ora la care singurele fiinţe treze din cartier erau mierlele suite în vârful pomilor. I-am simţit claxonul curentându-ne în miez de noapte şi silindu-ne să ne apropiem pe furiş de ferestre. Am fost peţiţi de mirosul perfid şi insinuant al mititeilor puşi pe grătar de nesimţit sub geamul nostru. Am asistat la manifestările lui delirante cu ocazia unui meci urmărit pe iarbă, în faţa blocului, cu sonorul dat la maximum. Am văzut cum întâmpină rugăminţile de clemenţă decibelică şi cât de riscantă este angajarea unui dialog cu o vietate care se lasă condusă în tot ce face de impulsuri, de instincte şi de filosofia bunului plac. Am aflat deja multe despre nesimţit. Aşa că e momentul să-i sondăm o nouă dimensiune fundamentală. Altfel spus, ne putem ocupa acum de nesimţitul festiv. De cel care îşi face părtaşi vecinii – de cele mai multe ori, contrar voinţei acestora – la prilejuri memorabile din viaţa personală: ziua de naştere, nunta sau botezul.
         O petrecere la bloc este o experienţă limită pentru oricine a practicat convieţuirea în fagurele de beton. Îţi dai seama că te afli în faţa unui fenomen în care pulsează frenezia nocivă din secunda când te gândeşti la veşmintele lexicale în care se lasă drapat evenimentul. O petrecere la bloc nu e pur şi simplu o petrecere la bloc. Cuvintele care o definesc cel mai bine sunt „bairam” şi „paranghelie”. Ele sună evocator şi redeşteaptă în minte amintiri dureroase. Rănile săpate în carnea gândului de petrecerile la bloc sunt greu cicatrizabile. Povestea lor te bântuie săptămâni, luni sau chiar ani în şir. Memoria se zvârcoleşte spasmodic şi se comportă aproape nedemn în faţa presiunii. Nici un om aşezat nu aude sintagma „petrecere la bloc” fără să simtă vârful unui stilet gâdilându-l ameninţător între omoplaţi.
         Ţinuta pentru acest tip de eveniment nu impune un stil şi nu obligă la acomodări forţate. Cu o excepţie. Dacă organizatorul şi participanţii la chef sunt tineri, e de datoria lor să se prezinte încălţaţi cu ghete sau bocanci. În felul ăsta, în clipa când începe dansul, vecinii de deasupra şi de dedesubt se văd racordaţi instantaneu la dezlănţuire. Petrecerile tinereşti au loc de obicei când părinţii gazdei lipsesc de acasă. Fie sunt în concediu, fie au plecat de bunăvoie, colindaţi de amintirea bairamului precedent, pentru ca măcar de data asta să evite depresia. Pe ritmurile unei muzici percutante până la anihilare, băieţi şi fete strânşi sub steagul dezinhibiţiei totale ameninţă structura de rezistenţă a blocului. După trei minute, ai sentimentul că o divizie de Panzere ţi se îndreaptă iminent spre pereţii sufrageriei. După alte cinci, retrăieşti cutremurul din 1977. La capătul primei ore, simţi o solidaritate retroactivă cu victimele seismului de la Kobe. Lustra din tavan pendulează năucă deasupra mesei. Parchetul are un scârţâit de rău augur. Zidurile se curbează îngrijorător. Un aer de calamitate iminentă pune stăpânire pe vecini. Pisicile de apartament zgârie uşa şifonierului şi caută disperate refugiul. Bichonul abia venit de la plimbare latră ca posedat şi se scapă în mijlocul covorului, incapabil să reziste şocului. Papagalul forţează evadarea din colivie, izbindu-se cu capul de gratii şi emiţând ţipete stridente. Placidele broaşte ţestoase cu sediul în dormitor se înghesuie cu totul sub carapace. Vecinii se sufocă de indignare, de spaimă sau de ambele. Din pereţi ţâşneşte o babilonie metalică fără răspuns. Eşti în toiul asediului condus de Rammstein, în plină ofensivă Napalm Death, în miezul sfidării orchestrate de Anthrax, Sepultura, Urge Overkill, Concrete Blonde, Screaming Trees, Nash Kato, Meat Puppets sau alte uzine ale infernului. Bocancii izbesc furibund în podea. Virajele psihedelice ale musafirilor se fac auzite prin pereţii niciodată suficient de groşi. Răcnetele crapă tencuiala. Ai impresia inconfortabilă că plouă cu sânge şi ninge cu bucăţi de creier uman. Mintea nevinovaţilor din apartamentele învecinate e terciuită nemilos, dar nimeni nu schiţează vreo urmă de protest. Ar fi complet inutil. Participanţii la bairam n-ar auzi nici dacă li s-ar sparge uşa de la intrare cu un berbec.
         Lucrurile se schimbă întru câtva când ziua de naştere se serbează în prezenţa părinţilor, iar copilul încă n-a ieşit din adolescenţă. Explicaţia e la mintea cocoşului. Tatăl n-a mai ales să plece de fiindcă ştie că muzica pe care-o ascultă suavul lui fiu e aceeaşi cu muzica lui. Şi care-ar putea fi muzica asta? Bob Dylan? Puah. Moody Blues? Pfui. Jefferson Airplane? Piei, satană. Suntem la chef, nu la cenaclu şi nici la priveghi. Numitorul comun care leagă generaţiile pe portativ stă ascuns în pletora de manelişti nelipsiţi de la nici o petrecere care se respectă. Arătările cantonate în prizonieratul nostalgic al pop-rock-ului sunt demne de milă. Sigur, nu pot fi călcate cu maşina, fiindcă asta nu e o faptă creştinească. Dar o lecţie de modernitate tot merită de la inginerii de sistem ai nevrozei blocative.
         Pentru aceşti oameni, rigorile calendarului sau ale săptămânii de lucru sunt un moft expediabil în doi timpi şi trei mişcări. Dacă ziua de naştere a odraslei cade într-o joi, tot atunci are loc şi paranghelia. E o prostie să aştepţi până-n weekend, când rişti ca jumătate dintre invitaţi să plece la pescuit pe baltă, la ţară sau la munte. Cum? A doua zi lumea merge la serviciu? Şi? Ce, n-o lăsăm noi? Să meargă sănătoasă, cu stângul pe tobă şi faţa la producţie. A, e muzica prea tare? Păi e petrecere, tată. Ce-aţi vrea, surdină? Mergeţi frumuşel la farmacie, luaţi-vă nişte dopuri din alea de treişcinci de mii şi băgaţi-vi-le în urechi.
         În general, scenariul nu suferă modificări majore de la un bairam la altul. Colegii sărbătoritului vin câte doi sau câte trei, sună la uşă şi aşteaptă cuminţi, cu câte o sticlă în mână. Câteodată le deschide capul de familie, alteori soţia. În clipa când uşa se dă de perete, dinăuntru se aude o lălăială văicăreaţă, însoţită de larma patetică a unui acordeon pe care se plimbă nişte degete experte şi de indispensabilii başi care dau de obicei ritmul şi măsura tânguielii. Musafirii intră în apartament, uşa se închide, iar zgomotul se estompează. Îl auzi doar dacă ciuleşti urechea. Răsufli uşurat, mulţumeşti proniei şi îţi spui că, în fond, fiecare om are dreptul să se distreze. Sedus de perspectiva unei nopţi fără distonocalm, nu-ţi dă prin cap că deocamdată gazdele nu exploatează la maximum calităţile radiocasetofonului cu CD fiindcă încă nu s-a strâns toată lumea.
         La un moment dat, vecinul care se uită nebănuitor la un film de cinematecă tresare îngrozit. Ceva duduie înspăimântător la câţiva paşi de el. Sunt başii care vestesc începerea distracţiei. Trupa e completă la apel şi nebunia poate începe. După câteva secunde de vibraţii care îţi zbârlesc părul de pe braţe, cineva, un bărbat cu un glas străbătut de un tremolo venit din fundul gâtlejului, îşi plânge deziluzia. Ai crede că puseul melancolic se consumă în tăcere, departe de lume. Ei bine, nu. Fiindcă decepţionatul nu e fitecine, ci Florin Peşte. Cât despre vorbele lui, acestea se revarsă prin pereţi, te atacă, te cotropesc, te supun şi te obligă să participi la apăsătorul necaz în dragoste. Lumea îmi spunea de tine / Că vrei să profiţi de mine, /Eu ca prostul te iubeam, / Nici o vorbă nu credeam.
         E clipa când vecinul smuls din miezul filmului îşi pune două întrebări deopotrivă de justificate. Unu: ce vină are el pentru suferinţa altuia? Doi: ce rost are să-ţi ornezi petrecerea de ziua de naştere cu melodii atât de triste? Îndatoritor, cetăţeanul se grăbeşte să discute cele două aspecte cu vecinul al cărui copil a instituit vacarmul pe scară. Mai ştii, dacă-l prinde bine dispus, poate dă muzica mai încet. Însă această abordare e falsă ca o bancnotă de trei dolari. La a cincea bătaie în uşă, nesimţitul parental deschide asudat, cu un pahar în mână, pradă surescitării şi proptindu-şi ochii injectaţi asupra nepoftitului. Acesta simte deodată că dialogul pe care urmează să-l iniţieze n-o să aibă curtoazia şi fluiditatea pe care mizase iniţial.
         — Bună seara, domnu' Nae.
         — 'ai noroc.
         — Ştiţi
         — Ce vrei, bă?
         — Poate daţi muzica niţeluş mai încet —
         — E ziua la fi-meu. Valea.
         — Da, dar e unu noaptea, eu mâine mă —
         — Zgâmboi, tre' să-ţi desenez? Stânga-mprejur.
         —. duc la serviciu, am o lucrare —
         — Băi cârmâz, eşti nervos cu nervii? E ziua la fi-meu şi-i fac bairam. Nu-ţi place, du-te la hotel. Ce vrei, să-i trimit acasă pe toţi, ca să tragi tu pe dreapta?
         — Îmi pare rău, domnu' Nae, ziceam că ne-nţelegem ca-ntre oameni. Daţi muzica mai —
         — BĂĂÂĂĂI, VREI SĂ-ŢI VOPSESC MOTORU'? MARŞ DRACU' LA TINE-N CASĂ, CĂ MĂ PUN CU BĂTUTA PĂ TINE!
         Zdrang! Uşa metalică se-nchide brusc, salvându-l pe cetăţean de la scatoalca promisă. Înfrânt în bunele sale intenţii, bietul om se întoarce în apartament, pune mâna pe telefon şi cheamă poliţia de proximitate, într-un târziu, la celălalt capăt al firului răspunde o voce blazată iremediabil.
         — Mdea.
         Cetăţeanul e lăsat să-şi explice motivul apelului, fără ca interlocutorul să intervină cu vreo întrebare. Abia când se interesează în cât timp o să descindă echipajul care o să-i pună la punct vecinii, îşi dă seama că a consumat impulsuri de pomană. Căci vocea rosteşte solomonic şi răspicat:
         — E ziua la copil, domnu'. Omu' e-n casa lui. Lăsaţi, că n-a murit nimeni dintr-un chefuleţ.
         Între timp, chefuleţul virează decis spre orgie. Din pereţi nu se mai aud doar lamentări sfâşietoare, ci şi nişte zgomote care sugerează că nu toată lumea e la fel de nefericită în dragoste. Paradoxal, cu cât manelistul suferă mai intens, cu atât fericirea petrecăreţilor e mai colorată. Se chiuie cu aplomb, se tropăie vehement, se scot ţipete care anunţă împliniri erotice fulminante. Fetele mobilizate la paranghelie îşi fac auzite vocile într-o corală care acompaniază acum plonjonul introspectiv al lui Cătălin Arabu. Dragoste cu năbădăi /Aşa cum este la noi /Eu pe unde-am mai trecut / Îţi jur că n-am mai văzut. Cetăţeanul umilit de veselia vecinilor se uită la ceas. A trecut de două noaptea. Peste cinci ore ar trebui să se trezească, iar el n-are idee dacă o să apuce să închidă ochii.
         O pereche de căşti ar face minuni, însă de unde să le scoată? La fiecare petrecere de pe scară îşi promite să se doteze corespunzător şi de fiecare dată uită. Şi oricum, i-ar fi destul de greu să doarmă cu urechile acoperite de căşti. Unde mai pui că în felul ăsta n-ar auzi, ce-i drept, nici muzica, dar nici deşteptătorul.
         Alături, sărbătoarea nesimţirii este în toi. Spirala zgomotelor urcă necontenit, fără să i se poată ghici punctul terminus. Nefericitul vecin e pus la curent cu tribulaţiile amoroase ale lui Sorin Copilul de Aur, preluate cu behăituri descreierate de plenul invitatilor. De ce mă săruţi aşa? / Oricum astăzi vei pleca, /Nu vreau, nu vreau mila ta, /Ştiu că ai pe-altcineva. Plină ochi, scrumiera de pe măsuţa de cafea a vecinului zornăie stins, mărturisindu-şi solidaritatea involuntară cu suferinţa iubăreţului sedus şi abandonat. În colţul din stânga sus al sufrageriei a apărut o crăpătură diagonală, care coboară până deasupra televizorului. Probabil că e acolo de ani buni, însă vecinul nu-şi poate reprima impresia că a fost provocată de muzica petrecăreţilor. Vacarmul atinge dimensiuni uzinale. Nici la sectoarele calde din combinatele siderurgice nu găseşti o asemenea hărmălaie. Pe la ora trei, vecinul năpăstuit cochetează pe rând cu ideea emigrării, a sinuciderii sau a plecării într-o direcţie necunoscută cu un tren de noapte. N-au decât să-i taie ziua la serviciu. Mare brânză. Singurul lucru care-l opreşte să se urnească spre gară e conştiinţa inutilităţii gestului. Petreceri de genul ăsta vor mai fi, cu siguranţă. Din câte ştie omul nostru, peste trei zile vecinii de deasupra or să prezideze peste o rupere de turtă care o să se soldeze cu o furtună sonoră de acelaşi nivel. Şi-atunci, à quoi bon avoir quitte Balta Albă?
         Nimeni nu se poate lăuda că a perceput toate sensurile vieţii la bloc dacă n-a trecut prin experienţa nunţii din parcare. Aici nesimţitul se înhamă la un generos efort de autodepăşire. Simpla paranghelie e un eveniment cu impact totuşi redus – câteva apartamente, cel mult o scară. Nunta în parcare se desfăşoară pe coordonate radical diferite. La ea participă – vrea, nu vrea – tot cvartalul. Nimeni nu poate face abstracţie de această formă de efuziune matrimonială. Sustragerea e imposibilă, sugestia absurdă, iar intervenţia directă nu doar inutilă, ci şi primejdioasă.
         Din capul locului, pentru ca festivitatea să curgă fără incidente, măsura elementară e golirea parcării de elementele nedorite. Exact, de maşini. E o gravă nesăbuinţă să-i atragi atenţia nesimţitului organizator, amfitrion, socru mare sau cum i-o mai fi spunând că rostul parcării este tocmai acela de-a adăposti maşini. Omul e vechi printre semeni şi nu acceptă lecţii de bună purtare de la un bumbălău care habar n-are cum îl cheamă cu buletinul în mână. La o adică, el ştie să umble la argumente în care se împletesc logica de cartier şi camaraderia părintească. „Hai, dom'le, de câte ori se mărită fata? O dată, nu? Păi şi ce atâta tevatură? Ce, mata n-ai fată? Şi? Unde i-ai făcut nunta, la Operă?” N-are rost să-i spui nesimţitului că fiica ta are opt ani sau că pur şi simplu n-ai copii. Îţi baţi gura de pomană. Într-un moment atât de important pentru cimentarea relaţiilor de cuplu, opoziţia ta stârneşte râsete compătimitoare sau, dacă insişti, accese de furie vulcanică.
         Golirea parcării stă sub semnul unui memorabil efort fizic. Nesimţitul încearcă să fie prevenitor şi începe prin a le pune în vedere proprietarilor de autovehicule că trebuie să elibereze locul. Cine nu se conformează îşi asumă riscuri. Până la urmă, parcarea tot se goleşte. Dacă nu prin bună înţelegere, cu forţa. Nesimţitul apelează la serviciile eficiente ale câtorva dintre cei care se vor strânge îmbrăcaţi festiv la orele după-amiezii, spre a petrece sub geamurile şi balcoanele locatarilor perplecşi. Aceştia seamănă cu un comando specializat în incursiunile punitive. Robuşti, tunşi perie, asudaţi, cu nişte tricouri negre mulându-li-se pe bicepşi, ei se ocupă pe rând de fiecare maşină, împingând-o sau luând-o pe sus, de la caz la caz.
         În trei ceasuri locul arată ca în palmă. Autovehiculele sunt depuse fără menajamente în parcarea de alături, unde blochează maşinile parcate regulamentar. Cine are proasta inspiraţie să coboare din bloc după câteva ore şi să se urce la volan constată că nu are cum să iasă. Chiar în spatele Loganului său a răsărit de nicăieri un Matiz. În prelungirea acestuia din urmă se găseşte un Opel care nu era acolo de dimineaţă. Plimbăreţul studiază variantele de acţiune şi constată că oferta e slabă. Poate să cheme un taxi, să renunţe cu o înjurătură, să înţepe unul dintre cauciucurile corpului străin care-i împiedică ieşirea sau să traseze o linie frântă cu vârful cheii pe aripa metalizată. Statistic, şaptezeci la sută dintre cei aflaţi în această situaţie optează pentru a treia sau a patra variantă.
         Câteva zeci de metri mai încolo, în parcarea golită, amenajările continuă. O parte din nuntaşi îşi fac apariţia din subsolul blocului şi încep să aranjeze mese şi banchete din lemn, cu o dexteritate care semnalează că nu sunt la prima operaţiune de acest tip. Femei costumate de casă aduc farfurii, tacâmuri, pahare, şerveţele şi alte elemente de recuzită. Se aştern feţe de masă înflorate, se plasează perniţe moi pentru şezuturile mesenilor mai sensibili, se numără locurile la masă, pentru evitarea situaţiilor jenante. Nesimţitul supraveghează totul cu aerul unui inspector exigent, iar la un moment dat observă că lucrurile merg bine, însă nu impecabil. Lipseşte ceva. După un efort cerebral de câteva clipe, bărbatul identifică problema. Nu e muzică. Nu se aude nimic. Bine, e trei după-masa, dar nu contează. Cum poţi să ceri voie bună şi randament, dacă nu pui la dispoziţie fondul sonor care trebuie să rotunjească înaltul prilej?
         Nesimţitul îşi cheamă mugit nevasta la geam şi-i ordonă să coboare fulgerător cu un casetofon şi câteva casete. „Cum? Staţia? Păi cu ea cu tot, facem proba pentru diseară.” Cu ajutorul a doi zgâmboi care transportă fiecare câte o boxă, plus o măţăraie de prelungitoare, soţia îndeplineşte prompt dispoziţia conjugală şi nu peste multă vreme urechile locatarilor care îşi văd de ale lor în apartamente îndură năvala fonică a lui Nicolae Guţă, secondat de o anume Claudia, cu care întreţine un scurt dialog muzical despre cererea şi oferta în ale sexului. Dai o mie de parai / Dacă-ţi place să mă ai, pretinde Claudia, înzestrată cu abilităţi sindicale în arta negocierii. Dau şi-o sută, dau şi-o mie / Numai ţeapă să nu fie, acceptă culant Guţă, mulţumit că agenda poate fi acoperită într-un timp atât de scurt. La geamuri apar deja primele capete curioase. Aha, e rost de nuntă. Bun, măcar ştim cum stăm.
         Cum însă buletinul meteo nu exclude „înnorările accentuate şi precipitaţiile sub formă de averse”, organizatorii devin precauţi. Nu după multă vreme, în mijlocul parcării se înalţă un cort de toată frumuseţea. Construcţia seamănă frapant cu un adăpost pentru sinistraţi, dar nesimţitul a aflat – nu de azi, de ieri – că scopul scuză mijloacele. Culoarea mai degrabă mohorâtă a pânzei de cort contrastează cu manifestările euforice pe care urmează să le ascundă privirilor. O parte dintre martori mustăcesc în spatele geamurilor. „Dacă tot nu dormim la noapte, măcar să vedem şi noi cum dansează mireasa.”
         Ei bine, da, trăim într-o lume imperfectă. Însă una în care legea compensaţiei funcţionează fără încetare. Fericita pereche, socrii, naşii şi nuntaşii sunt feriţi de privirile locatarilor, dar au grijă să recupereze în plan auditiv acest neajuns vizual. Publicul de la ferestre nu vede tortul de nuntă, dar aude mai clar decât i-ar plăcea întreaga coloană sonoră a evenimentului. Strigarea darului, sârba pe asfalt, hora la bordură şi celelalte elemente ale coregrafiei de cartier se desfăşoară acoperit, însă percuţia lor se simte în cercevele pe o rază de minimum o sută de metri. În fiecare locuinţă din cvartal pătrund în forţă, într-un alai manelist inconfundabil, Liviu Puştiu (Ce suflet ai în tine / De crezi că tu faci bine / Că pleci de lângă mine, /De ce îmi juri iubire / Fără să ţii la mine?), Costi Ioniţă (Pe pământ tu cât trăieşti, /Linişte n-ai să găseşti, /Duşmani am cu kilogramu' / Şi prietenii cu gramu' ), Adi Minune (Jumătatea vieţii mele, /Stai ascunsă printre stele, /De-aş putea s-ajung la tine, / Dar eşti departe de mine), Sorin Copilul de Aur (Vagabondu' vieţii mele / Îmi faci decât zile grele / Şi orice mi-ai face tu / Eu n-am să iubesc altu'), Bursuc, Peşte, Salam, Arabu, Vijelie, Cercel şi toţi arhitecţii insurgenţei lăcrămoase a iubitului care îşi vede aşteptările înşelate şi iubita răpită de rivalul cu bani mai mulţi, ghiuluri mai mari şi un BMW mai încăpător. Ca să fie masa bogată, în meniul muzical al nunţii îşi face loc şi o manea al cărei compozitor, Jean de la Craiova, îşi manifestă interesul, preocuparea şi optimismul faţă de condiţia medicală a preşedintelui ţării. Stima noastră şi mândria, / Bine c-a trecut hernia, / Te aşteaptă România, Te aşteaptă-ntreg poporul / Ca să ne conduci vaporul. Nuntaşii aplaudă cu însufleţire, semn că preşedintele e popular la toate nivelurile, de la Marriott în Ferentari şi din Giuleşti în Dorobanţi.
         Casa scărilor.
         Ar fi o nedreptate impardonabilă să insistăm pe componenta festivă a nesimţirii la bloc şi să trecem astfel nepăsători pe lângă una dintre cele mai vii manifestări ale spiritului gregar. Nunta are loc o dată în viaţa fiecăruia (cu excepţia excepţiilor), botezul e unic, ziua de naştere se serbează anual. Sunt întâmplări izolate, fără un ritm anume. Stilistica lor zgomotoasă confirmă – rar, însă apăsat – una dintre trăsăturile definitorii ale nesimţitului: indiferenţa dezinvoltă cu care îţi impune programul lui, forţa de a-ţi modifica ritmurile fireşti, capacitatea perversă de-a te smulge din liniştea propriilor tabieturi şi de-a te face părtaş la lucruri cu care nu îţi propui să ai vreo legătură. Am stabilit deja că nesimţitul este o vietate invazivă, impermeabilă la sugestii. Că dă tonul şi face muzica. Aşa stând lucrurile, să admitem totuşi că teritoriul unde se manifestă el nu e doar apartamentul din care le toacă nervii vecinilor prin muzica dată la maximum sau parcarea pe care o transformă în restaurant. Atlet al vieţii „la comun”, nesimţitul ştie la fel de bine să-şi stabilească teatrul de operaţiuni în spaţii despre care omul obişnuit crede că ar trebui să aibă alte întrebuinţări. De pildă, în casa scărilor.
         Acesta e locul în care nesimţirea se îmbracă de obicei în straie femeieşti. Unul dintre reflexele verificate ale gospodinelor de la bloc este instalarea ritualică în casa scărilor, pe intervale de timp care pot ţine de la o oră la opt sau chiar la zece. Nota bene, împlinirea acestei coagulări blocative are loc de obicei între aprilie şi octombrie. Spaţiul dintre cele patru uşi devine atunci replica peste timp a agorei, un loc în care se schimbă idei, reţete sau replici casnice. Care este esenţa acestui comerţ locvace şi anarhic nu e greu de ghicit. Casa scărilor are o rezonanţă excelentă, ceea ce aduce în apartamentele tuturor mesajele pronunţate de areopagul menajer. Femeile strânse acolo, cu fundul pe trepte sau pe banchete înguste, au darul de-a vorbi tare, răspicat, fără secrete. Nu le interesează că nu te interesează ceea ce spun. Au făcut ciorba, au decongelat cotletele şi au măturat prin apartamente, aşa că nimic nu poate fi mai stimulativ decât o bârfă între „cumetre”, „coane” sau „mămăici”. Iar dacă patroana spirituală a acestei forme de cenaclu este soţia administratorului, cu atât mai bine.
         O găselniţă interesantă în context este aşa-numita politică a uşilor deschise. Transparente şi mândre nevoie mare că ţin casa pahar, cumetrele renunţă la bariere şi dau de perete uşile de la intrare. Dar motivul nu se leagă de concursul de curăţenie. Dacă te uiţi bine, manevra e lesne de explicat. În primul rând, fiecare gospodină vrea să evacueze cât mai repede mirosul de mâncare gătită care tocmai i-a inundat bucătăria. Şi ce metodă mai simplă decât asigurarea culoarului de zbor al aromelor spre ultimele etaje ale scării? A, locatarilor de sus nu le place? Ghinion. De ce nu şi-au cumpărat apartament la parter? În al doilea rând, îndeosebi vara, cuptorul încins degajă o căldură de care gospodina modernă se fereşte cel mai bine asigurând ventilaţia prin deschiderea uşii. Se creează astfel un curent binefăcător, care răcoreşte frunţile perlate de sudoare ale vestalelor care oficiază în numeroasele temple gastronomice din cartier. În acelaşi timp, odată cu aerul cald, din bucătării se revarsă şi altceva. Fie ştirile de prânz răcnite de un radio cu baterii şi paraziţi, fie muzica populară care însoţeşte vesel prepararea iahniei sau a chiftelelor, fie duduitul maşinii de spălat care se aude de undeva din fundul apartamentului. Cotizaţia fonică a fiecărui apartament de pe palier e variabilă, dar se achită fără restanţe.
         Pentru ca extazul să fie deplin, cel puţin două dintre cele patru nesimţite cantonate în casa scărilor sunt tari de ureche. Logic, ele au impresia că nu sunt auzite şi atunci înlocuiesc rostirea ponderată cu strigăte de clăcaş la horă. Emisiile lor trec prin pereţi şi prin uşile rămase închise ale celorlalţi vecini şi umplu întregul bloc. Convorbirile capătă un iz marţial, o belicozitate ameninţătoare şi hipnotică. Nu vrei să auzi nimic din ce se spune acolo, dar ceva te atrage ca un magnet şi te face să te apropii pe vârfuri de uşă. Abia când ai ajuns la graniţa propriului apartament constaţi că mersul tău furiş n-a avut nici un rost: cvartetul de guralive n-ar auzi nici dacă s-ar declanşa alarma antiaeriană.
         Dacă într-o primă fază casa scărilor e folosită pe post de salon de conversaţie, cu timpul rosturile ei se diversifică. Totul e să ai spirit de iniţiativă şi curajul de-a face prima mutare. Să luăm, bunăoară, tranşatul cărnii pe măsuţa de pe palier. Iată o activitate care se desfăşoară tot mai des în văzul lumii. La ora actuală, doar aguridele surpate de o pudoare clinică sau pur şi simplu neatente la exemplul vecinelor cu idei îşi mai permit constrângeri locative pentru ciopârţirea unei carcase de porc. Celelalte operează la vedere şi – mai ales – la auzire. Carnea cu os se aşază cu mişcări îndemânatice pe masa cu pricina, iar apoi porţionarea decurge măsurat şi grijuliu. În casa scărilor răsună lovituri surde, bufnituri fioroase şi în general zgomote mai apropiate de dărâmarea unui perete decât de tăierea unor bucăţi de carne pentru friptură. Uneori măsuţa din casa scărilor se preschimbă în proteză logistică pentru baterea şi frăgezirea şniţelelor. Nesimţita scoate din dulap ciocanul-toporişcă, pune pieptul de pui sau pulpa de porc pe lemnul umed al mesei şi declanşează ofensiva. Cine deschide uşa la alt etaj şi-i aruncă priviri ofuscate gospodinei este întâmpinat cu ocheade sfidător-ostile. „Fă-mi ceva, dacă poţi. Să te văd.”
         Un alt lucru peste care nu se poate trece este că nici o discuţie în acest spaţiu, oricât de spumoasă, nu e întreagă fără aditivii tradiţionali: o ţigară, o pungă de seminţe, ba chiar o ţuiculiţă din sticla ocrotită cu sfinţenie de raziile soţului întors de la muncă. După două ore de dezbateri şi de decojire frenetică a bomboanelor agricole, sub picioarele nesimţitelor se aşterne un covor gri cu intarsii de mucuri, care scârţâie crocant sub pas. Covorul rămâne acolo şi după ce locomotivele trenului conjugal se retrag în depouri, fiindcă ordinea pe scară e treaba femeii de serviciu. Pardon, de servici. Păi altfel de ce-o plătim? Să pună mâna pe mătură, dacă nu i-a plăcut cartea. În plus, doar n-o să-i cerem lu' madam administrator („adimistrator”, în limbajul blocului) să-şi înlăture urmele propriei mizerii. O fi democraţie, dar până la un punct.
         Antrenul creşte spectaculos din clipa când în casa scărilor se instalează partenerii de viaţă ai nesimţitelor. Clădite pe afinităţi inebranlabile, cuplurile de pe palier savurează împreună plăcerea statului pe scară. Bărbaţii joacă un rol bine definit, de la care n-au voie să abdice. Unul dintre ei aduce vinul, al doilea contribuie cu sifoanele, al treilea prepară şpriţul, iar al patrulea livrează muzica. Nelipsita muzică. Pentru o şuetă intimă şi cordială, eticheta nu obligă la manele. E bună şi muzica de pahar. Dar nu de orice tip, ci din aceea difuzată fără întrerupere de Etno TV, Taraf TV sau alte citadele lăutăreşti. Ce poate fi mai frumos decât să spargi seminţe, să le povesteşti un episod din „Lacrimi de iubire” vecinelor care oricum de-abia aşteaptă să-ţi ofere varianta lor, să dai pe gât şpriţ după şpriţ şi să îngâni refrene ale perdiţiei etilice, alături de pieptul păros şi fruntea năduşită ale celui de care te-ai legat la bine şi la rău?
         Un caz care merită cu siguranţă câteva rânduri este metamorfozarea casei scărilor în sufragerie sau în sală de mese. Asta se întâmplă de obicei în două situaţii: când gazda n-are chef ca musafirii să-i scape mâncare pe covor şi se hotărăşte să-i ţină afară, sau când într-unul dintre apartamente are loc un parastas cu prea mulţi invitaţi, dintre care ultimii sosiţi rămân pe hol. Cine urcă atunci la etajul cu pricina are tristul privilegiu al slalomului printre mese, scaune şi sticle. Într-o parte, nişte oameni îmbrăcaţi în culori închise îndeasă în ei mâncăruri aduse de la bucătărie de o gospodină cu basma neagră pe cap, în partea cealaltă lumea benchetuieşte volubil, fără oprelişti.
         Nu e nevoie de mai mult de un ceas pentru o contaminare deplină. Veselia detaşamentului de meseni ocazionali se împrăştie şi asupra celor veniţi la parastas. Un aer de chermeză se ridică deasupra meselor pe care, în semn de solidaritate, oaspeţii le lipesc una de alta. Chiar şi bucatele încep un balet al rocadelor, ca într-o mare familie regăsită. Se bea, se suspină, se râde şi se plânge la comun. Cine vine de afară, e străin de bloc şi vrea să străbată acest defileu cu versanţi din pilaf, grătar, colivă şi sarmale ca să ajungă la etajul de deasupra nu ştie dacă trebuie să spună „poftă bună” sau „Dumnezeu să-l ierte”. Intrusul se decide pentru un mormăit ambiguu, însoţit de o înclinare uşoară a capului, după care urcă petrecut de privirile înceţoşate ale celorlalţi.
         Fapt interesant, atracţia pentru casa scărilor se transmite din generaţie în generaţie. Când reprezentantele vârstei a treia stau prin case şi aspiră nesăţios crimele şi violurile din ştirile de la ora 5, locul lor e luat de femei între treizeci şi cinci şi cincizeci de ani, seduse de perspectiva unui colocviu amical pe teme de interes imediat: ce gresie şi-a pus Tanţa de la trei, de câte ori a divorţat Nela de la parter, cât de rău îi stă tunsă lui Mimi de la opt, cât mai costă kilu' de merluciu la Cora, ce hram poartă cheliosul care vine din ce în ce mai des în vizită la Puşica de la şase şi aşa mai departe. Ştafeta trece apoi în mâna noului val, reprezentat de un stol de pupeze gălăgioase, între zece şi treisprezece ani, care transformă casa scărilor în loc de joacă, birou pentru făcut temele, cabină telefonică, loc al prezentărilor de modă şi spaţiu pentru interminabile probe de limbuţie stridentă. Afară sunt douăzeci de grade, parcul e peste drum, totul invită la o gură de aer curat, dar viitoarele ţaţe rămân încăpăţânate pe loc, gata să-şi apere teritoriul preluat de la înaintaşi. Nu contează că zumzăiala şi chicotelile lor îi deranjează pe ceilalţi – în primul rând pe cei fără copii, care se simt nedreptăţiţi, cu atât mai mult cu cât ştiu că n-au avut nici un aport la sporul demografic al scării. După ce fetele gureşe sunt somate de părinţi să vină înăuntru, în urma lor rămân bucăţele de sticksuri zdrobite, ambalaje de ciocolată, sticle goale de suc şi nelipsitele coji de seminţe. Căci un lucru e sigur: cu tradiţiile de la bloc nu te joci.
         Sigur, faţetele nesimţirii „la comun” sunt multe şi diverse. De exemplu, noaptea târziu, când lumea doarme, sub geamurile întunecate poposeşte fără un calendar anume o trupă de vorbăreţi tineri, care încing discuţii în contradictoriu până când luminile încep să se aprindă, iar capetele să se iţească enervate pe fereastră. Pe de altă parte, simpla deschidere a cutiei poştale are ca urmare un gest desprins tot din codul proastelor maniere. Nesimţitul scormoneşte înăuntru şi dacă descoperă o scrisoare sau un aviz le vâră în buzunar. Dacă dă numai peste pliante şi fluturaşi, le scoate din cutie cu un aer agasat şi le azvârle pe jos. Ar putea să le arunce ori la coş (dacă urcă în apartament), ori în tomberon (în cazul în care pleacă de-acasă). Ei bine, nu. Nesimţitul le lasă să-i cadă din mână, dând impresia că are atâtea pe cap, încât nu se poate mobiliza pentru câteva secunde de bună-cuviinţă. Dar parcă nici o acoladă nu îmbracă mai bine ritualurile nesimţirii la bloc decât unul dintre sporturile extreme ale ultimilor ani: furtul de plante. Vorbim, de fapt, de o competiţie interscări în care mici echipe de cercetaşi specializaţi în furtişaguri şi găinării de cvartal şterpelesc, la ore mici din noapte, ghivece cu ficuşi, crăciuniţe, muşcate, palmieri pitici şi în general orice poate fi mutat prin forţa braţelor dintr-o scară în alta. Simplul fapt că unele ghivece sunt ancorate prin sisteme complicate de balustrade şi că ingeniozitatea hoţilor surclasează toate măsurile de precauţie ale proprietarilor arată că distanţa dintre nesimţire şi sminteală este uneori îngrijorător de mică.
         Forme ale nesimţirii curente.
         Alonja pretutindenară a nesimţitului nu mai e un secret pentru nimeni. Pe trotuar sau pe stradă, acasă sau la serviciu, în tren sau în autobuz, la televizor sau la petreceri, în magazin sau la restaurant, la volan sau la iarbă verde, la meci sau la înmormântare, nesimţitul nu ratează prilejul să polueze aerul şi să scandalizeze asistenţa. Zgomotul, excesele şi o sfântă nepăsare pentru cei din jur îi marchează invariabil comportamentul. Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic. Nesimţitul paralizează eforturile de reformă şi impune domnia propriilor criterii. Paşii lui fermi prin viaţa celorlalţi denotă încredere, stimă de sine şi conştiinţa infailibilităţii. Nesimţitul ştie ca nimeni altul să facă abstracţie de critici, să le închidă gura nemulţumiţilor şi să transforme spaţiul în care se află într-o arenă unde învingătorul e cunoscut înaintea luptei. Cu propriile arme nu poate fi înfrânt, pe celelalte le desconsideră trufaş. Un îndelungat exerciţiu al nepăsării îi ştampilează fiecare contact cu semenii.
         Viaţa mondenă a nesimţitului.
         În lumea tot mai cosmopolită în care trăim, nesimţitul participă la toate evenimentele mondene pe care şi le poate îngrămădi în agendă. Ceea ce-l aduce acolo nu e curiozitatea sau interesul, ci dorinţa de a fi văzut, remarcat şi băgat în seamă. Sigur, el nu poate fi tentat oricum. Ca să-l merite, ceilalţi trebuie să ofere ceva. Un fursec, un pişcot, o grisină, un pahar de vin sau o cupă de şampanie. Evenimentul sec e un nonsens şi trebuie expediat rapid, fără păreri de rău. Cine organizează un vernisaj sau o lansare de carte fără să se preocupe de catering nu e vrednic de atenţie. Nesimţitul se păcăleşte foarte rar cu asemenea lucruri. Eventual o dată sau de două ori la început, după care un al nu ştiu câtelea simţ îi arată unde are rost să se ivească şi unde nu.
         De obicei, la acest gen de întâmplare nesimţitul nu vine singur. Indiferent dacă are invitaţie – şi indiferent dacă invitaţia e valabilă pentru una sau două persoane —, el apare însoţit. Şi fiindcă timpul nu creşte în copaci, nesimţitul nu îşi ia niciodată o marjă politicoasă – să zicem, măcar cinci minute înainte de începerea evenimentului. Doar neghiobii care se plictisesc acasă fac asemenea concesii pe timpul lor. Vrei să fii un nesimţit adevărat? Atunci, dacă lansarea sau vernisajul au fost anunţate pentru ora cinci, vino la cinci şi douăzeci. Ai grijă şi fă în aşa fel încât amănuntul să nu le scape celorlalţi. Profită de liniştea în care publicul îl ascultă pe primul vorbitor şi trânteşte uşa librăriei sau a sălii de expoziţie. În mod sigur, trei-patru persoane or să se uite în urmă şi-or să te vadă. Doar am stabilit deja că miza reală a prezenţei tale este efectul public. Noel Coward a spus cândva că „la televizor trebuie să apari, nu să te uiţi”. Şi-atunci, de ce să nu extrapolezi?
         Odată ajuns la locul faptei, caută din priviri zona în care se află trataţia. Ocupă o poziţie convenabilă şi instalează-te în imediata apropiere a platourilor. Dacă ţi se pare că vorbăria durează cam mult (şi de obicei ţi se pare), nu te sfii. Serveşte-te liniştit. Măcar acum ai de unde alege. Mai încolo, după ce se termină discursurile, se buluceşte toată lumea şi, Doamne fereşte, rămâi pe dinafară. Dacă amica pe care ai târât-o după tine are un puseu de jenă, nu te lăsa impresionat. Taie-i macaroana ferm şi ghideaz-o cum numai tu ştii prin meandrele situaţiilor de acest tip. „Pune, fă, mâna şi basculează, că după aia nu mai pupi. Ce, crezi că stăm aici pân-apune soarele? Avem treabă şi la Cărtureşti, e şi-acolo o chestie de-asta mai târziu.” Nu uita că mobilizările de acest tip trebuie făcute în gura mare. Şoaptele nu-şi au rostul în democraţie. Păi cum adică, nici acum n-ai voie să vorbeşti? De-aia ai murit în decembrie, la revoluţie? Ei, drăcia dracului.
         După ce ţi-ai pus cât de cât burta la cale, după ce-ai râgâit mulţumit de paharul cu Pepsi pe care l-ai dat peste cap şi după ce ai văzut că primul vorbitor tot n-a obosit, e momentul să treci la discuţii sincere cu persoana care te însoţeşte. Fii volubil şi critic deopotrivă. „Ia uite la naşparliu' ăla, ce costum şi-a tras. Zici că-i cioclu, să moară Stalin.” O să vezi că prietena o să-ţi surâdă afectuos. A ras două cupe de şampanie, aşa că nimic nu i se mai pare deplasat. Cu puţin curaj, o să înceapă şi ea să emită judecăţi critice, acoperindu-l cu tot mai mult succes pe vorbitor. „Fii atent la gagica aia, aia din stânga, s-a fardat cu bidineaua. Habar n-are de make-up, să fiu a dreac. Mai uită-te şi tu la teveu, paţachino, şi ia lecţii.” Dialogul curge firesc, netulburat nici de zumzetul vorbitorilor, nici de ţâţâielile dezaprobatoare ale invitaţilor din faţa ta, pe care doar o imensă milă te opreşte să-i iei la palme.
         Ce te faci însă când ajungi la eveniment şi constaţi că locurile din zona platourilor au fost deja ocupate? Simplu. Te apropii jovial, iei un minipateu, îl molfăi cu voluptate şi începi să vorbeşti cu gura plină. E imposibil să nu împroşti în limite rezonabile. Stratagema dă roade în majoritatea cazurilor, aşa că nimeni n-o să se atingă de farfuria asupra căreia ţi-ai exersat zelul oratoric. Cât despre tine, nu fi copil. Nu ţine cont de mutrele dezgustate ale celorlalţi şi de semnele pe care şi le fac între ei. Important e că ai pus gheara pe pradă. Scopul scuză mijloacele, chiar dacă mijloacele nu au nici o scuză. Ba chiar poţi să mai faci o mişcare care să-ţi certifice succesul. Ia farfuria cu totul, mută-te undeva la margine şi pune-te pe înfulecat. Nici un organizator de evenimente n-o să aibă curajul să-ţi impute manevra. Vorbitorul spune lucruri atât de frumoase, iar primele rânduri ale asistenţei sunt atât de vrăjite, încât destrămarea transei hipnotice ar fi o blasfemie.
         Fireşte, există oricând şi varianta luatului pentru acasă. Însă în cazul ăsta trebuie să vii dotat cum se cuvine. Dacă eşti prevăzător, n-ai de ce să-ţi faci griji. În timp ce omul de la microfon vorbeşte, fascinat de melodicitatea propriei voci şi de natura sublimă a ideilor puse în circulaţie, scoate din buzunar o pungă boţită de nailon şi treci la treabă. Trei buşeuri de aici, cinci fondante de dincolo, câteva sandvişuri de pe farfuria asta, doi pumni de alune de pe farfurioara cealaltă, nişte pişcoturi de pe tava lunguiaţă, zece-cincisprezece măsline (nu stăm să numărăm) pescuite din bolul plasat în mijlocul mesei şi gata. Simplu, elegant şi eficient. Pentru o prăpădită de lansare e de-ajuns. Mai ales că nu este singurul eveniment la care iei parte în ziua în curs.
         Dacă în toiul lansării se întâmplă să-ţi sune mobilul, nu intra în panică. Răspunde netulburat şi vezi ce pofteşte interlocutorul. S-ar putea să fie ceva important. Şi chiar dacă nu e, care-i problema? Evident că nu ţi-ai închis telefonul şi nici nu l-ai dat pe mut. (Ar fi şi culmea.) Pe de altă parte, nimeni n-are pretenţia să ieşi din librărie şi să vorbeşti afară. Nu-i păcat să deranjezi atâta lume până la uşă? Unde mai pui că după aceea trebuie să te întorci. Alte eforturi, alt deranj. Şi dacă telefonul mai sună o dată, ce faci? O iei de la capăt? Păi frumos îţi sade? Nu, mai bine rămâi pe loc şi angajezi un dialog lămuritor cu celălalt. „Da, moşule, ce faci? Io? Pe-aici, prin centru. Am intrat la ăştia, la cărţi. Ce? Da, bă, vorbeşte-un papagal. Nu pot, bă, că are microfon. Păi nu ştiu, mai am o cioacă peste-o oră. Nu, n-am cum. Decât mâine pot să vin. Hai că mai te sun eu. Hai sănătate. Hai vorbim. Hai te-am pupat. Hai pa pa pa.”
         Dar librăria sau sala de expoziţii nu e singurul loc unde întâlnim această categorie de nesimţit. Nici conferinţele sau simpozioanele simandicoase nu sunt scutite de prezenţa lui. În sala de protocol a unei bănci sau în holul unui hotel de cinci stele poţi să asişti la acelaşi spectacol. Doamne îmbrăcate de firmă şi domni la patru ace slalomează gracil printre mesele cu gustări, gata să disloce concurenţa prin mişcări îndelung exersate din cot sau din şold. În forfota deplină, poşetele se deschid şi fac loc printre flecuşteţele dinăuntru, alături de farduri, cheia de la maşină şi medicamentele de control al tensiunii, unei ciocolatele, câtorva napolitane sau unui şniţel învelit în şerveţel. Uneori nici solniţa nu-i de lepădat, mai ales că i-ar sta foarte bine în oliviera descompletată de acasă. Câte-un participant inventiv se plictiseşte uneori de viermuiala browniană din jurul platourilor, aşa că întinde o mână peste umărul celui din faţă, saltă dezinvolt o farfurie, navighează cu ea spre o fereastră deschisă, o aşază pe pervaz, îşi aprinde o ţigară şi suflă fumul peste conţinutul farfuriei, tocmai ca să le taie cheful amatorilor.
         Cel puţin la fel de interesantă este reacţia nesimţitului cazat la hotel cu prilejul aceleiaşi conferinţe şi informat că micul dejun este inclus în preţul care oricum nu cade în grija lui, ci a organizatorilor. Invitaţia nu trebuie ratată cu nici un chip, mai ales că nesimţitul a aflat că e vorba de un mic dejun suedez. În traducere, înghiţi cât poţi să duci şi mai iei şi în cameră. Dacă orele de servire a mesei sunt între şapte şi nouă dimineaţa, la şapte fără cinci nesimţitul e deja la uşa restaurantului. El baleiază atent oferta şi se decide fără ezitare. N-are importanţă că la bucătărie ospătarii şuşotesc ironic. Treaba lor. La fel de puţin contează că după acest tur de forţă matinal nesimţitul riscă să i se facă rău şi să rateze prima parte a lucrărilor. Cu atât mai bine. Rămâne în cameră şi se uită la televizor. Acum, însă, e vremea să treacă la acţiune. Nesimţitul îşi pune vârtos în farfurie mult peste cât ar putea să mănânce. Doar e gratis. După ce îşi duce recolta la masă, se întoarce la locul crimei şi, profitând că e încă singur în local, îşi asigură şi aprovizionarea la pachet.
         Cine intră după el în restaurant şi îşi aruncă ochii asupra platourilor are impresia că bufetul tocmai a scăpat dintr-o tornadă sau că a fost ţinta unei invazii recente a termitelor. Estetica bucatelor a fost pulverizată. Nesimţitul a făcut prăpăd cu lingura, spumiera sau furculiţa. Nici o farfurie nu mai păstrează aspectul iniţial. Peste tot se văd urme de săpături înfrigurate, căci nesimţitul nu se mulţumeşte să ia dintr-o margine de platou, ci înfige tacâmul în mijloc, spre a culege şi ridichea decorativă, măslina cu gogoşar, ceapa prăjită sau rondelele de morcov dispuse simetric. Nu e deloc de mirare că, la eliberarea camerei de hotel, omul nostru dispare fără să achite cele douăzeci de telefoane date la prieteni, la firme sau la nevastă, precum şi consumaţia din minibarul pustiit fără remuşcări. Tânăra de la recepţie se sfieşte să-i pună întrebări jenante şi pe bună dreptate. Nesimţitul e director general şi poartă costume de peste o mie de euro. A fost invitat aici prin amabilitatea USAID, a UNESCO sau a Fondului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Cum să-l bănuieşti de asemenea găinării?
         La restaurant.
         Un alt loc în care nesimţirea e la ea acasă este restaurantul. Cel de sine stătător, nu cel situat la parterul hotelului. La fel ca la lansarea de carte sau la vernisaj, nesimţitul răsare în acest spaţiu cu un alt scop decât cel tradiţional. Restaurantul îi asigură decorul necesar manifestării unor aspecte specifice ale personalităţii. Potolirea foamei e unul dintre ultimele lucruri pentru care un nesimţit ar intra pe uşa unui local. Doar limitaţii şi nesătuii se duc la cârciumă ca să mănânce şi să bea. Adevărata miză a prezenţei în local este epatarea. A celor din jur, dar în primul rând a partenerei.
         Pentru ca ritualul seducţiei să nu aibă nici cea mai mică fisură, nesimţitul respectă cu stricteţe tot ceea ce a văzut la televizor sau la alţi nesimţiţi mai rutinaţi. Încă din secunda când intră în local, el se îngrijeşte de impactul asupra celorlalţi. Lumea de la mese trebuie să conştientizeze vecinătatea înaltă a nesimţitului. Dacă se respectă, acesta se aşază la masă înaintea partenerei, cu un aer de plictis suveran. E un tip ocupat, cu gândurile risipite concomitent în multe direcţii, iar eticheta i se pare o tâmpenie fără margini. Cum adică, să-şi ajute prietena să se aşeze? Da' ce, singură nu poate? E schiloadă? Stă în cărucior? E coca mică? Nu poate să-şi lipească fundul de scaun fără asistenţă tehnică? Poftim situaţie. E plin pământul de ciudaţi.
         Nesimţitul tânăr îşi e dator sieşi cu o probă de consecvenţă vestimentară. Dacă înainte de intrarea în restaurant avea şapca pe cap, aşa trebuie să rămână şi la masă. În primul rând, birtul nu-i biserică, să te descoperi când îi calci pragul. În al doilea, şapca face parte din identitatea omului. Ce facem acum, i-o ştirbim de dragul unui moft? Nu-i normal. După cum este aberant să-i pretinzi nesimţitului să renunţe la ochelarii de soare pe durata mesei. Ei trebuie să-i stea în continuare pe nas, chiar dacă înăuntru e umbră şi răcoare. Ochelarii de soare purtaţi în local nu sunt doar un capriciu al mârlanului de tip nou, ci îi dau ocazia să studieze clientela de la celelalte mese fără să-şi dea nimeni seama încotro se uită. Poate că o filează pe bruneta din colţ, care ascultă confidenţele unui ins puriu şi plin de bani. Poate că s-a oprit asupra roşcatei de sub instalaţia de aer condiţionat, căreia îi cercetează decolteul cu priviri lacome. Sau poate că pur şi simplu se uită în gol. Doar am spus că avem de-a face cu un om ocupat. Cine ştie la ce afaceri complicate s-o fi gândind chiar în clipa aceea?
         Dacă acceptăm ideea că nesimţitul excelează în arta de-a fi bădăran, atunci nu avem voie să trecem peste două dintre accesoriile obligatorii pentru toţi reprezentanţii categoriei: cheile de la maşină şi telefonul mobil. Ambele trebuie scoase repede din buzunare şi aşezate pe masă. Între tacâmuri şi pahare. Nu există carte de vizită mai expresivă pentru nesimţit decât aceste obiecte mici, dar atât de importante. Ele semnalează tuturor, începând cu partenera căzută deja într-o admiraţie fără graniţe şi sfârşind cu chelnerul care ia comanda, că respiră acelaşi aer cu o persoană cu statut. Unii caraghioşi îşi ţin cheile ascunse în fundul buzunarului sau chiar – o enormitate fără margini – îşi închid mobilul cât timp mănâncă. Asta e, vorba unui politician în plină ascensiune, „sfidător la cer”. Nu-i poţi cere unui impetuos în ale nesimţirii să se convertească brusc la discreţie. E ca şi cum ai aştepta derapaje frivole din partea unui ayatollah sau alegeri libere într-o ţară condusă de o juntă militară. Mai mult, în clipa când dă semne de viaţă, mobilul trebuie lăsat să sune de trei-patru ori înainte ca nesimţitul să răspundă. E cazul să vadă şi tolomacii din jur că soneria de apel nu e un simplu zbârnâit, ci un fragment din Boccherini, Sarasate sau Brahms. Nu de alta, dar ca să ştim cum stăm la capitolul cultură generală.
         Ar fi nedrept să nu ne oprim şi la atitudinea nesimţitului faţă de persoana pe care a scos-o (deşi mai corect ar fi „a remorcat-o”) în oraş. Din capul locului, nu avem de-a face cu o propunere căreia partenera îi consimte, ci cu o somaţie fără variante de răspuns. Ceea ce aude tânăra astfel răsfăţată nu este „Vrei să mergem undeva să mâncăm?”, nici măcar „Auzi, ţie nu-ţi e foame, că eu aş cam hali”, ci „Gata, curu-n maşină şi la crăpelniţă. Hai, mai nervos, că n-am timp”. Şi la restaurant, ca de altfel peste tot pe unde se afişează în compania nesimţitului, făptura care-l însoţeşte face figură de anexă. Rostul ei rămâne pur decorativ. Şi-a păstrat câteva drepturi fundamentale – să clipească, să respire, ba chiar să comande un grătar şi-o salată —, dar în rest trăieşte şi funcţionează prin procură. Este un obiect vorbitor de plan secund, o arătare docilă şi dependentă, un breloc cu breton, un trofeu cu sâni. Nimic n-o îndreptăţeşte să aştepte de la cel cu care împarte masa altceva decât o neglijare totală. O ignorare masivă. Locul ei este undeva în decor, alături de alte elemente de recuzită. Şi asta fiindcă nesimţitul are grijă să se scoată pe sine în prim-plan, penalizând cu vorba, iar uneori cu fapta eventualele gesturi de frondă ale persoanei de alături. „Caută mereu prim-planul. încearcă să fii contaminant.” În caz că aţi uitat, acesta este punctul şapte din decalogul nesimţitului.
         Dialogul eroului nostru cu ospătarul are particularităţi bine conturate. Din capul locului, el trebuie purtat cu voce tare. Cât mai tare. Să audă toată lumea cum comandă el cocteil de batog şi langustine cu sos remoulade. Ce, e ruşine? Nu e. Nesimţitul se bucură când vede capetele altor meseni întorcându-se spre el cu expresii dintre cele mai diverse. Unii îl privesc intrigaţi, alţii se abţin cu greu să râdă, alţii îşi dau ochii peste cap excedaţi. N-au decât. Au impresia că dacă vorbesc cu prune-n gură şi-şi murmură comenzile la urechea ospătarilor sunt mai interesanţi. Vai şi-amar de ei. Sunt nişte acrituri triste, care habar n-au cum se trăieşte în ziua de azi. Comanda trebuie făcută decis, răspicat, la limita răstelii. Fapt foarte important, ea n-are voie să includă două cuvinte primejdioase, din fondul interzis al limbii: „vă rog”. Doar o formă gravă de paralizie a minţii poate duce la asemenea abateri. Cum să-l rogi pe ospătar? De ce e pus acolo, nu ca să te servească? Păi atunci ce rost are rugămintea? Mai mult, „băiatu”' (alintat cu acest apelativ chiar şi atunci când are peste cincizeci de ani) primeşte un salariu pentru că-ţi aduce mâncarea, iar tu plăteşti consumaţia. Eşti client, fir-ar să fie. Nu cârlig de rufe, nici glugă de coceni. De când îi roagă clienţii pe ospătari? A, dacă mâncarea era pe gratis, mai treacă-meargă. Dar aşa
         Şi tot referitor la rugăminte, nesimţitul e perfect conştient că ea se practică doar de jos în sus. De pildă, el, Sile, poate să-l sune pe Moalfă din Baicului şi să-l roage să-l mai păsuiască două-trei zile cu datoria. („Hai, bă, te rog io, vineri ai mălaiu', să moară ce-am mai scump.”) La restaurant însă, mai normal ar fi să te roage ospătarul să te laşi servit decât să-l rogi tu pe el să-ţi aducă o cafea. Nesimţitul îşi dă seama că lumea din jur are criterii fanteziste şi fără urmă de simţ practic, ceea ce-l ambiţionează în direcţia unei reforme din mers. Reforma cu pricina presupune totodată renunţarea imediată la un alt cuvânt infamant: „mulţumesc”. Aici sclifoseala frizează deja patologicul. „Mulţumesc” în sus, „mulţumesc” în jos, toată ziua bună ziua „mulţumesc”. Vorba americanilor la Pearl Harbor, this will have to stop7.
         Pe de altă parte, comenzile oţărâte ale nesimţitului în mijlocul localului, găunoşenia fiecărui gest şi atitudinea de ins urzicat încă din clipa venirii pe lume nu se potrivesc deloc cu formulele de genul „mulţumesc” şi „vă rog”. Rectific, „te rog”. Căci o altă constantă a nesimţitului ieşit la restaurant cu perechea este tutuirea necondiţionată a personalului. Iar asta nu e o dovadă de familiaritate, ci de situare pe un palier superior. Nesimţitul tutuieşte fără să i se permită în general, dar cu atât mai mult în localuri, când vrea să arate că între el şi ospătari se întinde o distanţă insondabilă. „Adu' şi mie un coniac” sună incomparabil mai bine decât „Vă rog să-mi aduceţi un coniac”. Dacă-l prinzi în toane bune, nesimţitul va adăuga comenzii un „mânca-ţi-aş” ataşant, semn că încă nu are reproşuri majore faţă de felul cum a fost servit.
         Lucrurile se schimbă dacă nesimţitul are de-a face cu o ospătăriţă. Iar dacă nefericita e tânără, atrăgătoare şi îmbrăcată cu o fustă scurtă, stilistica lui coteşte decis spre repertoriul cazon.
         Asta înseamnă aluzia deocheată, ciupitul de fund şi ochii înfipţi în decolteu. „Vezi că mi-a căzut batista, ridică-mi-o şi mie”, ordonă nesimţitul când constată că ospătăriţa nu poartă sutien şi are o înzestrare pectorală generoasă. Terorizată de eventualitatea reclamaţiei în caz de nesupunere, fata se apleacă stângaci, străduindu-se să nu dezvăluie chiar tot. Nesimţitul o inspectează cu un rânjet lubric şi conchide în gura mare: „Ce pepeni ai, de crescătorie, să fiu al dracu'„. Totul se petrece sub ochii partenerei / prietenei / soţiei care se chinuie de pomană să ignore episodul. Şi poate că nici nu-i prudent să-l ignore, fiindcă de multe ori nesimţitul aşteaptă acolade pentru abordarea îndrăzneaţă, fără prejudecăţi, a ospătăriţei.
         Cum însă ieşitul la restaurant presupune în cele din urmă consumarea mâncării comandate, la un moment dat nesimţitul renunţă la măgării şi se concentrează asupra bucatelor. Spectacolul seamănă binişor cu furajarea unui animal domestic. Masculul hotărât să doboare recordul mondial în materie devine centrul de emisie al unor sunete greu clasificabile. La urechile vecinilor de la celelalte mese ajunge un potpuriu de sorbituri, spârcâieli, pleoscăituri, icnete, molfăieli şi leorpăieli care culminează cu o râgâială scurtă şi definitivă ca un foc de armă. Câţiva curioşi îşi asumă riscul şi se întorc. Retina lor se lipeşte de un ins lăbărţat deasupra farfuriei, cu coatele sprijinite temeinic de masă şi aflat în plin efort de golire în trei minute a unei farfurii de care oamenii normali se ocupă în cincisprezece-douăzeci. Fenomenul se repetă între aceiaşi parametri la felul doi, când prietena încă n-a terminat ciorba.
         După ce spală vesela, strângând cu bucăţele de pâine ultimele urme de sos, nesimţitul decide să ridice ancora. Îşi priveşte compătimitor jumătatea, care încă n-a ajuns la nivelul de performanţă aşteptat, şi cere nota cu un muget grăbit. Lasă un bacşiş mai mare decât s-ar cuveni şi nu uită să-i dea instrucţiuni de folosire ospătarului. „Ţine, tată, să ai de-un meniu la MacDonald's. Să trăieşti.” În timp ce ospătarul se retrage de la masă, partenera nesimţitului mai înghite câţiva dumicaţi şi dă gata o treime din salată. I-ar plăcea să termine de mâncat, mai ales că-i e cam foame, dar n-are noroc. „Gata, hopa sus, că ne-apucă Revelionu'„, o îndeamnă nesimţitul, ridicându-se exemplificator. Fata îl urmează supusă, căci la el sunt pâinea, cuţitul, cheia de la maşină şi carnetul de cecuri.
         La teatru, la film, la operă
         Conectat la farmecul vieţii citadine, nesimţitul nu poate lipsi dintr-o sală de spectacol. La teatru sau la film, la Operă sau la Ateneu, prezenţa lui a devenit o certitudine de nezguduit. E imposibil să intri într-un asemenea spaţiu fără să descoperi, mai devreme sau mai târziu, că nici aici nu eşti în siguranţă. „Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.” Aşa sună, dacă ţineţi minte, punctul trei din decalogul nesimţitului. Iar omul nostru are destule minusuri, însă manifestă un respect de-a dreptul mistic pentru cele zece porunci care-i definesc personalitatea şi caracterul.
         Ce trebuie să faci ca să fii un nesimţit autentic în sala de spectacol? Întâi de toate, să întârzii ca mireasa la oglindă. Puţine lucruri sunt mai greu de suportat pentru nesimţit decât punctualitatea. Aceasta este politeţea regilor, cu o vorbă a lui Ludovic al XIV-lea. Numai că nesimţitul nostru are alibiul traiului în plină republică şi priveşte cu dezgust şi neîncredere vorbele fine ale trecutului. El e ancorat în prezent şi trăieşte după norme proprii. Nicăieri în Constituţie nu există vreun paragraf care să te oblige pe tine, cetăţean al României de azi, să intri din timp în sală. Mai ales că ai făcut-o o dată şi-ai pierdut un sfert de oră până să se ridice afurisita aia de cortină. Pe lângă asta, nesimţirea şi politeţea sunt incompatibile. Aşa cum nu pot încăpea două săbii în aceeaşi teacă, tot aşa nu-i poţi cere mârlanului să fie curtenitor.
         Intrarea nesimţitului în sală după începerea spectacolului – teoretic interzisă, practic la ordinea zilei – se soldează cu un mic exerciţiu de înviorare pentru ghinioniştii care au bilete pe acelaşi rând. Eroul ridică zece oameni ca să ajungă la locul lui, iar pe trei dintre ei îi calcă apăsat pe picior. Cine aşteaptă scuze nu ştie cu cine are de-a face. Nesimţitul nu îşi cere iertare din principiu. Nu fiindcă n-ar avea conştiinţa propriilor greşeli, ci fiindcă sfidarea celorlalţi face parte din planul de contaminare. După câteva secunde de orbecăială, el constată că biletul se află în partea cealaltă a sălii. Se întoarce, are grijă ca de data asta să calce pe altcineva, dă ocol câtorva rânduri de scaune şi repetă operaţiunea.
         Dat fiind efortul depus, nesimţitul ştie că merită o mică recompensă. Se caută relaxat prin buzunare, de unde scoate una dintre cele cincisprezece bombonele cu fructe fără de care nu pleacă niciodată de-acasă. Desfacerea ambalajului e întru câtva anevoioasă, însă asta nu-l demobilizează pe nesimţit. După o foşneală care durează cam o jumătate de minut, bomboana este eliberată din lipicioasa ei captivitate şi introdusă delicat în gură. Ce se întâmplă cu ambalajul? Este aruncat pe jos, eventual împins cu vârful pantofului sub scaunul vecinei. Câţiva dintre scrobiţii din faţa lui s-au întors între timp spre el, săgetându-l cu priviri dojenitoare. Nesimţitul zâmbeşte şmecher şi le face cu ochiul. „Ce-i, nene, vreţi şi voi? N-are tata, că v-ar da.”
         La câteva minute după începerea spectacolului, în mijlocul publicului care soarbe scena din ochi, nesimţitul e deja edificat: ceea ce vede nu-i pe placul lui. Nu îşi dă seama ce anume îl contrariază şi de fapt n-are importanţă. Cert este că aştepta o cu totul altă desfăşurare de forţe. Când şi-a cumpărat bilet, i s-a părut că titlul – Aşteptându-l pe Godot – anunţa lucruri interesante. Când colo, iată-l condamnat la o plictiseală feroce. Doi inşi se plimbă de la un capăt la altul al scenei şi vorbesc de-ale lor. Tăceri lungi, priviri albe, minute întregi de nemişcare. Din când în când mai apare un ciudat, dar nici ăla nu-i mai breaz. Alteori indivizii pleacă de pe scenă şi te lasă în faţa unui decor second-hand, încropit probabil din resturi uitate prin magazie. Culmea e că pentru aşa ceva mai trebuie să dai şi bani. Artişti, cică. Viziune. Aiurea, o batjocură în toată regula. Nesimţitul îşi aduce aminte că a citit undeva o caracterizare tranşantă a piesei: „O aiureală în care nu se întâmplă nimic de două ori”. Iniţial a crezut că-i o glumă, dar uite că exact aşa stau lucrurile.
         Şi fiindcă tot n-are nimic mai bun de făcut, nesimţitul scoate mobilul din buzunar şi se pune pe trimis sms-uri. Fiecare literă tastată pe display scoate un clinchet mic, care atrage atenţia celor din jur. Vecinul din dreapta emite un suspin aluziv, dar degeaba. Nesimţitul nu reacţionează. Îşi vede mai departe de mesaje, hotărât să umple cumva timpul pierdut contra cost printre snobii ăştia moşmondiţi. După trei sms-uri, o doamnă de pe diagonală se întoarce şi-i susură conspirativ: „Se uită Dinică la dumneavoastră”. Nesimţitul îşi suge măselele gânditor, cercetează cu atenţie scena, constată că femeia spune adevărul şi se decide pentru un salut apt să dinamizeze niţel atmosfera. „Hai noroc, nea Paraipane. Respect.” Rumoarea din sală îi dă de înţeles că şi-a atins scopul. Buuun. Ar fi timpul să mai păpăm o bomboană. Zis, foşnit şi păpat.
         La cinematograf, scenariul suferă modificări importante. În primul rând, nesimţitul nu vine singur, ci fie cu perechea, fie cu gaşca. În al doilea, aici folosirea telefonului mobil nu mai este privită cu aceeaşi adversitate ca la teatru, unde mândrul posesor avea parte imediat de figuri constipate şi de reproşuri şoptite. La film poţi să vorbeşti cu jumătăţile de oră. Dacă rulează un thriller sau un film istoric, hărmălaia instalaţiei quadrofonice e atât de mare, încât nu te auzi nici dacă răcneşti din toţi bojocii. În plus, sala de cinematograf pune la dispoziţie destule variante de divertisment în afara filmului propriu-zis. La mare preţ se găseşte, de exemplu, pocnirea pungilor cu floricele imediat după consumarea conţinutului. La intrarea în sală nesimţitul se aprovizionează cu suficientă muniţie pentru o proiecţie de minimum două ore. Prima etapă a activităţii lui de spectator constă în hăpăirea nervoasă a floricelelor, de preferinţă cu gura deschisă şi cu o uşoară mişcare de rotaţie a maxilarului, astfel încât la urechile celor din jur să ajungă măcar o parte din expresia sonoră a efortului. Imediat după ce observă că nu mai are nimic în pungă, nesimţitul o duce la gură, o umflă şi o face să pocnească zgomotos, printr-o pălitură scurtă cu podul palmei. Efectul e garantat. Doamnei din faţă i se năruie cocul din cauza sperieturii, iar fragila ei fată, cuibărită pe scaunul de alături, suferă primele semne de aritmie.
         Un caz aparte îl reprezintă nesimţitul care îşi aduce amica la film pentru ca aceasta să-i admire cunoştinţele şi memoria. Individul a văzut deja filmul, aşa că e la curent cu tot ce se întâmplă pe ecran. Asta îi dă prilejul s-o avertizeze cu voce tare pe fătucă şi s-o pregătească pentru întorsăturile bruşte de situaţie. „Să vezi ce carabe le trage ăsta mic la gabori. Acum, ia fii atentă. Hopaaa.” Fata aprobă încântată din cap. Al naibii Gigi, cum le ştie el pe toate. „A, uite fază mişto aicea. Vine bărbatu' la blonda aia şi-o găseşte cu altu-n pat. Cască ochii, să vezi cum le împrăştie creierii pe pereţi.” Lumea din jur ar prefera, desigur, să vadă filmul fără comentarii, dar asta înseamnă să ai pretenţii absurde. Singurele perioade când nesimţitul tace sunt cele în care încearcă să-i bage mâna pe sub fustă fetei sau să-i pipăie sânii. Eventualele ei împotriviri declanşează o mânie prost strunită. „Stai, fă, că nu te-omor. Şi e-ntuneric, nu vede nimeni.” Dacă fata are nefasta inspiraţie să pretindă că vrea să vadă ce se întâmplă în continuare, nesimţitul vine imediat cu soluţia. „Păi îţi spun eu. Băieţii sunt pe felie, moşu' şi ăla tânăr, da' la coadă boşorogu' se prinde că ălălalt vrea să-l luxeze şi-i dă el ţeapă.”
         Nesimţitul la cinematograf ştie de asemenea să-şi exercite spiritul critic, mai ales când se află în prezenţa partenerei. De dragul ei, a acceptat să meargă la Troia, chit că nu prea-i place că fata lui, cucerită cu atâtea sacrificii, se uită transportată la Brad Pitt. Timp de o oră şi jumătate, omul rezistă pe baricade şi iese din muţenie doar la scenele de luptă, când încurajează ca la fotbal pe oricine se bate cu playboy-ul ăla blond care fură inimi. Asta până când Ahile e săgetat în călcâi şi moare. E momentul în care nesimţitul îşi clamează revolta atât faţă de şubrezenia scenariului, cât şi faţă de slabele cunoştinţe de anatomie ale celui care l-a scris. Unde mai pui că şi regizorul e la fel de dobitoc. „Bă, ăştia-s nebuni? Cum s-o mierleşti, frate, că ţi-a spart unu' călcâiu'? Păi pe Ronaldinho îl lovesc ăia de cinşpe ori pe meci şi n-are nici pe naiba. Filmu' lu' peşte. Ţi-am zis, pisi, să nu intrăm la porcăria asta, da' n-ai vrut.”
         Dacă eşti un nesimţit animat de valorile spiritului de echipă, poţi să vii la film cu şapte-opt colegi. Trupa se răsfiră în toată sala, fiindcă e un cinematograf de cartier, în care nu se mai împart bilete cu locuri. Fiecare stă pe unde-apucă. Spaţierea corectă a invadatorilor asigură succesul unui joc care creşte în popularitate de la o zi la alta: sticla traseistă. E o distracţie fără reguli precise, ci doar cu un principiu elementar: iritarea spectatorilor – mulţi, puţini – care şi-au propus o vizionare tihnită, care să-i scoată pentru o sută de minute din vacarmul vieţii cotidiene. La rândul ei, recuzita jocului nu are nimic spectaculos. Ea constă de fapt într-o sticlă plină (cu vin, cu vodcă, n-are importanţă), pe care nesimţiţii şi-o pasează din spate în faţă şi dintr-o parte în alta. Şi fiindcă distanţa dintre jucători nu poate fi acoperită prin simplă alonjă, metoda optimă e împingerea sticlei pe podea de la jucătorul A la jucătorul B şi aşa mai departe. Efectul e garantat îndeosebi când filmul care rulează e unul de atmosferă, bazat pe interpretarea actorilor şi pe nuanţele vocilor lor. În miezul unui dialog murmurat între Anthony Hopkins şi James Fox, se aude brusc un duruit care dă fiori sălii. Ce să fie, tramvaiul care trece prin faţa cinematografului sau metroul care circulă pe dedesubt? Niciuna, nici alta. E doar sticla cu băutură, care circulă vijelios de la un nesimţit la altul, în hazul celorlalţi şase. „Recepţie, recepţie. Coletul e la mine. Hai noroc.” Şi de data asta reacţia sălii oscilează între furie mută şi consternare. Sub ochii spectatorilor distraşi, Rămăşiţele zilei se transformă brutal în Rămăşiţele sticlei.
         Telefonul mobil, zis şi celular, zis şi portabil.
         Formele nesimţirii curente sunt din ce în ce mai bine slujite de cuceririle tehnicii. Am pomenit deja, de câteva ori, de rolul consistent pe care-l joacă telefonul mobil în mâna, la urechea sau pe masa de la restaurant a nesimţitului. Cercetătorului american Martin Cooper nu i-a trecut niciodată prin minte că invenţia sa nu va fi doar un mijloc de comunicare nestingherită, ci şi o modalitate de potenţare a mojiciei. La ora actuală, telefonul mobil, zis şi celular, zis şi portabil, este parte integrantă a identităţii nesimţitului. Cu el la centură, nesimţitul ştie că nu e singur în asaltul întreprins asupra normelor fireşti de convieţuire. În compania unui prieten atât de mic, dar atât de statornic, nici o redută nu mai pare inexpugnabilă. „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc”, a glăsuit Arhimede. „Daţi-mi un mobil şi nimic n-o să mai fie cum a fost”, este mottoul nesimţitului.
         Mobilul este folosit când vrei şi mai ales când nu vrei. Îl auzi la Ateneu, chiar când Horia Andreescu ridică bagheta şi anunţă începerea simfoniei. Îl auzi la conferinţa de presă a lui Placido Domingo, înainte ca oaspetele să răspundă unei întrebări puse de ziarişti. Îl auzi în biserică, exact când preotul vorbeşte despre locul cu verdeaţă unde s-a mutat robul lui Dumnezeu (există, la drept vorbind, şi cazuri când el sună de sub sutana preotului, invitându-i pe hâtri să parieze pe ziua, deloc îndepărtată, când soneria de apel se va auzi din sicriu, din buzunarul defunctului). Îl auzi la meciul de Cupa Davis, taman când Andrei Pavel ridică mingea deasupra capului şi se pregăteşte să servească în ghemul decisiv al unui joc încrâncenat. Îl auzi în Parlament, când Tony Blair, invitat de onoare, le comunică aleşilor naţiei că Anglia sprijină eforturile de reformă ale României. Îl auzi la şcoală, pe banca elevului care nu şi-a revenit din mahmureală, în timp ce profesorul îl bate la cap cu nişte aiureli de logaritmi. Îl auzi în buzunarul chirurgului care tocmai a intrat în operaţie. Îl auzi în sesiunea de examen, când fie studentul, fie profesorul are de comunicat ceva ce nu suportă amânare. Îl auzi la invitatul într-o emisiune TV care nu poate fi convins să-l închidă, fiindcă aşteaptă un mesaj vital (corolarul acestei situaţii e că-l auzi câteodată chiar şi la moderator). Îl auzi la gala premiilor Uniter sau la semnarea unui protocol de colaborare cu o ţară scandinavă. Îl auzi lângă troica de la Universitate, unde oamenii s-au adunat să aprindă lumânări. Îl auzi inclusiv la consfătuirile cu ştaif pe tema rolului dăunător pe care-l are vorbitul excesiv la mobil.
         În sălile de conferinţe, în saloanele de spital, în biserici, pe arenele de tenis şi în sălile de spectacol, amfitrionii exasperaţi au început să lipească foi A4 pe care stă scrisă negru pe alb rugămintea expresă de închidere a telefoanelor mobile. Efectul e nul. E ca şi cum ai vrea să fotografiezi vântul. E ca şi cum ai implora o cascadă să se oprească. Aşa cum întreg Aliotmanul nu se putea împiedica de un ciot, tot aşa nesimţitul nu poate fi convertit la bună-cuviinţă printr-un apel jalnic şi nesărat. Cum adică, să-ţi închizi mobilul? Atunci ce rost are să-l ţii la tine? Doar aşa, ca să plăteşti un abonament degeaba? Poftim tupeu. Nu, nu. Aţi calculat greşit. Nu nesimţitul se pliază pe cutumele celorlalţi, ci invers. Cei care încă n-au asimilat această lecţie simplă şi utilă trebuie să se autoevalueze grabnic. E limpede că le scapă destule sensuri ale vieţii la început de mileniu.
         Pe stradă pur şi simplu.
         Strada şi trotuarul oferă, la rândul lor, cadrul optim de manifestare a nesimţirii. Aici nesimţitul excelează pe spaţii mici. Malacul care îşi aprinde ultima ţigară din pachet şi pe urmă aruncă pachetul pe jos vede coşul de gunoi aflat la zece metri de el, însă ştie că folosirea lui ar fi o concesie inacceptabilă. Şi totodată o trădare. Încă de când era copil şi mergea cu taică-său de mână, a văzut că receptaculele verzui de pe marginea trotuarului erau evitate sistematic. Încet-încet, şi-a format reflexul, iar acum lucrurile nu mai pot fi date înapoi. Şerveţelul de hârtie, punga de seminţe, coaja de banană, cotorul de pară, sticluţa de suc – toate aceste resturi inutile ajung pe caldarâm şi jalonează traseul nesimţitului printre semeni. Ce, Hansel şi Gretel nu aruncau firimituri în urmă? Despre ei de ce nu zice lumea nimic? De unde şi până unde această folosire injustă a dublului cântar?
         Trotuarul a devenit de mult o zonă irespirabilă. Cine se încumetă la aventuri pedestre îşi asumă riscuri majore. Deplasarea în acest spaţiu este un slalom haotic printre flegme, ambalaje şi rahaţi de câine. Nesimţitul e un virtuoz al gesturilor intime săvârşite în public. Îşi suflă nasul cu zgomot şi stropeşte trotuarul fără să se sinchisească. Se ascunde în spatele unui copac şi-şi face nevoile la lumina zilei. Îşi ronţăie voiniceşte hamburgerul şi aruncă hârtia pe jos. Scuipă guma de mestecat când nu mai are gust, sperând să nu treacă mult până ca ea să se lipească de talpa unui pieton neatent. Se debarasează de tot ce-i prisoseşte, fără ezitări sau stângăcii. Străbate lumea cu un aer suficient şi nepreocupat, îşi iese din sărite doar când încerci să-l corectezi. Cât timp îl laşi în treaba lui, nu e agresiv, însă dacă vrei să-l supui unei cât de mici reforme, se revoltă neîntârziat, uneori chiar contondent.
         Nesimţitul iubitor de animale aduce o notă aparte în acest peisaj. În cazul lui, avem de-a face cu un ins sentimental, care a văzut lumea, a luat viaţa în piept şi a ajuns să reverse asupra câinelui iubirea pe care n-o merită fiinţele bipede. Cine îl ascultă simte că a nimerit în preajma unui om dezamăgit de propria specie. În plus, omul nostru a deschis ochii pe unde a fost şi a observat nivelul de civilizaţie din alte locuri, inclusiv în ceea ce priveşte scoaterea câinelui la plimbare în spaţii publice. Abia când îl vezi în acţiune descoperi că admiraţia lui pentru Occidentul riguros e pur declarativă. Nesimţitul din această categorie elogiază simţul civic al apuseanului, dar nu se poate pune în situaţiile umilitoare pe care le acceptă acesta. De pildă, în Germania proprietarul de câine are mereu în buzunar o pungă de plastic în care adună cotizaţia excrementală a patrupedului. Pentru nesimţit, o asemenea manifestare e o formă de pierdere a minţilor. Câinele este un animal sublim, un simbol al încrederii şi devotamentului, un exemplu de prietenie dezinteresată, o statuie vie a fidelităţii, însă asta până îşi face nevoile în mijlocul trotuarului. Atunci el recade în postura cotarlei. Şi oare cât de prost trebuie să fii ca să-i strângi rahatul? Oricum, e materie biodegradabilă. Două-trei ploi zdravene şi gata, s-a făcut curat. Ce nevoie o fi de sclifoselile astea caraghioase – şi degradante pentru rasa umană, în fond – nesimţitul nu poate pricepe.
         O rudă îndepărtată a acestui specimen se apropie vijelios, în timp ce-ţi faci plimbarea de seară, şi-ţi pune în vedere să-i dispari din raza de acţiune. E nesimţitul pe bicicletă, gata să intre în tine dacă nu te fereşti. Te uiţi nedumerit în jur şi constaţi că eşti pe trotuar. Ai, adică, tot dreptul să păşeşti calm şi să te gândeşti la ce-ţi place. Însă punctul tău de vedere nu coincide cu al nesimţitului. Acesta îţi face minimul hatâr al unui claxonat nerăbdător, după care nu mai răspunde de consecinţe. Merită să-i spui că n-are ce să caute pe-acolo? Doar dacă n-ai mai fost înjurat de mult. După ce-ţi strecoară vreo două de dulce, nesimţitul încheie discuţia pe un ton şuierat şi repezit. „Mergi tu pe stradă, băi tăgârţă. Vrei să mă calce maşina?” Între aceleaşi coordonate s-ar desfăşura şi discursul nesimţitului pe role, dacă s-ar opri ca să te bage în seamă. În cazul lui, totuşi, modalitatea de circulaţie printre pietoni îi îngăduie să nu-i avertizeze pe imprudenţii care nu se lipesc de ziduri, ci să-i măture din drum cu ghionturi în plex însoţite de chiuituri victorioase.
         Trotuarul este depozitarul multor manifestări de nesimţire. Pe el calcă neveste cocârjate sub greutatea bagajelor, vegheate de capi de familie care îşi transportă grijuliu sticla de bere pentru mici şi meci. Tot pe el aterizează cojile scuipate pe bandă rulantă de amorezi care îşi rotunjesc iubirea sub binecuvântarea florii-soarelui sau a bostanului. Pe acelaşi covor asfaltic primitor aterizează mucurile aruncate direct pe geam de fumătorii care ţin prea mult la scrumiere ca să le murdărească. Şi tot aici nimeresc pieliţele azvârlite pentru maidanezi, tampaxurile însângerate, foile de varză rămase de la sarmale sau chiar pungi de gunoi cu totul (îndeosebi când plouă, fiindcă atunci nesimţitul ştie că stropii de apă n-ar face decât să-i compromită frizura gelată).
         La plajă.
         Însă cine e curios are ce să înveţe şi de pe plajă, una dintre ariile predilecte de răspândire estivală a nesimţitului. Aici schimbarea de decor îi impune nesimţitului o utilă diversificare de registru. Marea care, vorba cântecului, „ne cheamă la ea” extinde inevitabil invitaţia şi asupra personajului nostru. „Şi-n apa mării / De pe-ntregul litoral”, vorba altui cântec, se văd destule urme care atestă prezenţa nesimţitului, din iunie până în septembrie, pe nisip sau în valuri. Din puzderia de exemple mărturisitoare, câteva ies în evidenţă şi merită pomenite.
         Să zicem că ţi-ai întins cearşaful devreme, la şapte şi jumătate dimineaţa, când plaja e aproape pustie. Practicanţii de arte marţiale şi-au terminat antrenamentul şi se retrag în camere. Sub umbrele stau câţiva câini ai nimănui, pe care soarele a început deja să-i moleşească. Vânzătorii de ziare, porumb fiert, cornuri, piatră de călcâie, seminţe, sticle de nămol şi CD-uri pirat încă n-au ieşit pe traseu. Fotografii nu s-au trezit nici ei. Marea foşneşte îmbietor la câţiva metri de tine, iar vântul te mângâie din când în când cu adieri binefăcătoare. E bine. E chiar foarte bine. Te întinzi satisfăcut la soare, închizi ochii şi mulţumeşti cerului pentru ziua frumoasă de care ai parte. N-o fi asta cea mai bună dintre lumile posibile, dar tot se califică pentru un loc pe podium.
         Eşti singur cu gândurile tale. Sau cel puţin aşa crezi. Numai că la un moment dat simţi o atingere involuntară pe mâna întinsă sub cap. Îţi spui că e, probabil, unul dintre căţeii care au obiceiul să se întindă lângă turiştii singuratici şi îţi vine să zâmbeşti. În aceeaşi clipă pe faţă îţi aterizează nişte nisip împrăştiat din apropiere, iar o voce aspră trasează sarcini precise: „Mişule, întinde bă cearşafu' ca lumea. Ginuţa, scoate-ţi chiloţeii şi treci la soare. Marinuş, du-i casetofonu' lu' tati. Viviana, dă şi mie sandvişurile şi roşiile.” Te ridici, te întorci pe burtă şi descoperi o familie cu cinci membri, care s-a instalat la câţiva centimetri de tine. Te uiţi dincolo de ei şi cazi pe gânduri. O sută de metri la stânga şi la dreapta, plaja e goală. În afara ta şi a noilor veniţi, abia dacă mai vezi trei perechi răzleţite pe o suprafaţă cât două terenuri de fotbal puse cap la cap. Perspectiva asupra zilei de plajă ţi se schimbă considerabil. Forma asta de marcaj om la om te indispune la culme. Ceva se revoltă în tine şi te face să-ţi abordezi vecinii în cheie ironică. „Nu vă deranjez, nu?”, îi întrebi, cu o îngrijorare prefăcută. „A, nu, nici o problemă”, răspunde Mişu, capul familiei, care caută în geanta de plajă o casetă pe placul cvintetului.
         În contrast cu nepăsarea afabilă a lui Mişu, vrednica mamă a Ginuţei, a Vivianei şi a lui Marinuş, pe care afli că o cheamă Bela (şi care e grasă, urâtă şi cu capsa pusă), te abordează direct, dându-şi seama de sensul real al întrebării tale. „Ce-i, domnu', nu vă convine? Plaja e pentru toată lumea, să ştiţi. Nu vă place, mergeţi la Club Med.” Încerci să faci abstracţie de casetofonul din care năvăleşte neîndurător o melodie a celor de la O-Zone şi-i spui femeii că s-ar fi putut aşeza măcar la cinci metri distanţă. „Ca să nu ne călcăm pe umbră.” Însă Bela a crescut trei copii şi nu acceptă lecţii de la un nătăfleţ care a venit pe plajă ca să stea singur. „Da' ce vă facem, domnu'? Vă facem ceva? Vă luaţi de viaţa noastră aşa, hodoronc-tronc.” În semn de protest faţă de acest dialog inutil, Ginuţa, care şi-a scos chiloţeii, conform indicaţiilor, se ciuceşte cu mişcări exersate şi face o baltă absorbită lent de nisipul care începe să ardă tălpile. Ochii tăi se mută asupra acestei mostre de întoarcere rousseauistă la natură chiar în secunda când tatăl intervine pedagogic şi mustrător. „Păi se poate, Ginuţica? Aşa te-au învăţat mami şi tati? Dacă vrei pişu', du-te-n apă şi fă acolo.”
         Îţi forţezi norocul şi-i semnalezi părintelui că toaleta publică se află la treizeci de metri în spate. Dar Bela pune lucrurile la punct cu siguranţa omului care gospodăreşte banii familiei. „E zece mii intrarea, domnu'. Dacă are nevoie fiecare de două ori la closet până după-masă, înseamnă o sută de mii. Ni-i daţi dumneavoastră? Aud?” Între timp, Marinuş a terminat de mâncat o felie de pâine cu parizer şi roşie, a făcut ghem şerveţelul în care fusese învelită şi l-a vârât în nisip, ignorând suveran coşul de gunoi plasat la trei metri în stânga. Viviana încă n-a trecut la micul dejun, dar a avut grijă să se apropie de casetofon şi să-l dea la maximum. CHIPUL TĂU ŞI DRAGOSTEA DIN TEI / MI-AMINTESC DE OCHII TĂĂĂI, mugesc băieţii de la O-Zone, provocând fuga speriată a căţelului fără stăpân şi extazul participativ al Vivianei. Promisiunea unei zile tihnite s-a transformat într-o himeră. Ai vrea să pleci, dar plaja a început să se aglomereze. La cum arată acum, nu-ţi garantează nimeni că n-o să nimereşti din lac în puţ. În plus, îţi vine greu să accepţi înfrângerea. Deja îţi răsună în urechi râsetele dispreţuitoare ale familiei după ce-ţi vei fi făcut bagajul şi-o vei fi luat la picior. Aşa că rămâi pe loc, înjuri în gând şi conchizi că nesimţitul şi-a atins scopul: ţi-a năvălit în spaţiul vital şi te-a adus în situaţie de mat imparabil.
         Un alt tip de nesimţit al plajelor este cel care ţi se insinuează sub umbrelă. Fără să te întrebe de sănătate, fără să-ţi dea bună ziua, fără să-ţi ceară voie. La fel de singur ca în cazul precedent, ieşi pe plajă dimineaţa şi prinzi una dintre umbrelele mari, înfipte adânc în nisip. Regula e simplă: cine vine primul îşi asigură dreptul la umbră spre prânz, când soarele dogoreşte nemilos şi-ţi găureşte pielea. Aşa ai crezut şi tu. Drept urmare, te întinzi frumuşel pe cearşaf sau în şezlong, aşteptând să te încălzeşti suficient înainte să intri în apă. Din boxele fixate pe stâlpi răsună muzica obişnuită a vacanţelor. Din când în când, soarele se piteşte după un norişor, pentru a străluci apoi cu şi mai multă forţă. Uf, e prea cald. O jumătate de oră la umbră, cu un ziar sau o carte, ar fi bine-venită. Dar aşază-te dacă poţi. Sub umbrelă, sub umbrela ta, stau întinşi doi domni corpolenţi şi o femeie care şi-a păstrat rochia pe ea. Îi fixezi cu privirea, în ideea că la un moment dat o să te alegi cu o cât de mică explicaţie. Şi, ce-i drept, explicaţia vine, după treizeci de secunde de contemplare reciprocă. „Stăm şi noi aici.”
         Te uiţi repede în jur, ca să vezi dacă nu cumva eşti victima glumeţilor de la „Camera ascunsă”. N-ai zice. Însă partea cea mai neplăcută este că, prevăzători din fire, musafirii nechemaţi şi-au întins trei prosoape şi în zonele aflate doar pe jumătate la umbră, anticipând corect că peste o oră-două vor trebui să se deplaseze spre noua zonă protejată. „Bun, şi eu ce fac, dacă vreau să mă trag la umbră?” Îi descoşi pe nesimţiţi, cu firava nădejde că vor împături măcar un prosop. Bărbaţii dau din umeri, iar unul dintre ei, un domn fin, cu şcoli înalte, îţi serveşte o replică în franceză: C'est le cadet de mes soucis8. Îl priveşti siderat, până când femeia îmbrăcată intervine solomonic: „Păi până acum ai stat numa' la soare, mamă. Ca şopârla.” Te scarpini în cap, o iei din loc bombănind şi-ţi îneci frustrările undeva dincolo de geamandură, unde liota de copii în exerciţiul micţiunii n-are cum să ridice temperatura apei.
         Asupra petrecerilor din camerele de hotel cu pereţi subţiri nu merită insistat, fiindcă ele copiază până la suprapunere reţeta bairamurilor de-acasă, de la bloc. Se cuvine, în schimb, pusă lupa pe unul dintre obiceiurile nesimţitului cu parale şi tupeu: pătrunderea cu maşina pe plajă, până la câţiva metri de apă. Pentru o ispravă de soiul ăsta, ai nevoie, bineînţeles, de un automobil care să atragă atenţia. Nu poţi să dai buzna pe plajă la volanul unei rable delabrate, care tremură din toate cele şi ameninţă să se dezmembreze la orice manevră bruscă. Nu, ca să te poţi scălda în admiraţia prietenei (care compensează privirile chiorâşe ale oamenilor aflaţi deja la plajă) ai nevoie de ceva de soi. Un gândac argintiu de două locuri, o decapotabilă joasă, cu bord de aeronavă, un bolid care tremură nărăvaş sub picior.
         Nesimţitul coboară din maşină cu aerul plantatorului ieşit să-i inspecteze pe negrii care strâng recolta. El afişează o expresie de siguranţă de sine combinată cu sfidare. Merge agale, cu braţele în paranteză pe lângă corp, ca un halterofil medaliat, cu pasul lent şi cu un kilogram de aur spânzurându-i de gât. Toată lumea e a lui. Se uită la cei pe lângă care îşi plimbă chintalul ca la nişte viermi. Ştie că face parte dintr-o categorie la care amărâţii ăia nici nu visează. Maşina rămâne ca un eşuat de lux pe plaja tot mai plină. Dat fiind că e accesorizată după ultimele cataloage, i se declanşează alarma la fiecare apropiere a copilului care bate mingea, la amuşinările precaute ale pudelului de pe cearşaful doamnei cu parasol, la orice pală de vânt şi în general la toate modificările – mari sau mici – din peisaj. Rar trec două minute fără ca maşina să piuie enervant şi isteric.
         Incursiunea în universul nesimţirii estivale ar fi incompletă fără o scurtă referire la nesimţitul pe motoscuter. În fiecare început de zi, micile ambarcaţiuni stau cuminţi pe mal şi îşi aşteaptă muşteriii. Când le vezi la prima oră a dimineţii, nimic nu-ţi sugerează la ce performanţe pot să ajungă, mai ales dacă sunt folosite de cine trebuie. Abia după unsprezece începi să-ţi dai seama că ai de-a face cu nişte aparate pe care Comisia de la Geneva ar putea să le interzică, la un loc cu armele biologice, torturarea prizonierilor de război şi momentele vesele ale lui Romică Ţociu şi Cornel Palade.
         Sigur, oricine are bani destui poate să închirieze un motoscuter, să despice apa şi să se avânte într-o plimbare departe de forfota turiştilor care joacă volei, se bălăcesc, îşi fac nevoile sau se sărută. Pe nesimţit îl recunoşti însă în funcţie de felul cum se comportă după urcarea la bord. Individul se crede la un raliu de a cărui câştigare îi depinde viaţa. Imediat după ce achită taxa, smuceşte decis motoscuterul şi demarează în trombă, gata să facă bucăţi pe oricine cutează să-i stea în cale. Se simte mai stăpân pe situaţie decât Leonardo Di Caprio la prova Titanicului şi are grijă să ia martor toată suflarea. E drept, în unele locuri, există zone rezervate acestui tip de distracţie. Dar nu peste tot. Nesimţitul adoră ca la întoarcerea din larg să dea iama printre turiştii aflaţi în apă, să-i sperie sau să-i provoace. Iar dacă ochiul lui vigilent observă o tânără care nu pare să aibă însoţitor, să te ţii. Motoscuterul se îndreaptă direct spre ea, iar nesimţitul frânează la câţiva centimetri distanţă, rânjind arogant şi făcând să-i tremure bicepşii tatuaţi. În apă miroase a kerosen, iar din loc în loc pete uleioase marchează popasurile anterioare ale plimbăreţului.
         Cu nesimţitul la cumpărături.
         Formele de zi cu zi ale nesimţirii sunt multe şi se manifestă în cele mai diverse locuri. În magazin, de pildă, nesimţitul dă buzna în faţa ta la casă, afişând o grabă disperată. Eşti singur la tejghea şi în mod normal termini totul în treizeci de secunde. Degeaba. Nesimţitul ţi se vâră viguros în faţă şi rosteşte întretăiat: „Am bani potriviţi. Iau şi eu o sticlă de vin.” Casieriţa nu ştie ce să facă. Aşteaptă o reacţie din partea ta, însă aerul înfipt al intrusului te blochează. Dai din umeri neputincios, moment în care nesimţitul profită, întinde mâna pe raftul din apropiere şi mai culege zece articole pe care i le întinde senin casieriţei. „Şi astea. Hai, că-i zor mare.”
         Tot în magazin, se întâmplă să dai peste exponentul categoriei dincolo de tejghea. De obicei, e o femeie, fără ca asta să fie o regulă. Intri în magazinul gol şi aştepţi. Şi iar aştepţi. Şi tot aştepţi. Femeia nu se sinchiseşte. Fie citeşte ultimul capitol al unei cărţi de Sandra Brown, fie răsfoieşte tacticos Libertatea, fie îşi măsoară forţele cu nişte integrame. Ai un puseu de iritare şi tuşeşti aluziv. Degeaba. Femeia îşi vede de-ale ei. Îţi dregi glasul, doar-doar o să se întâmple ceva. Într-un târziu, după ce tusea simulată e pe punctul să se transforme într-una reală, vânzătoarea îşi ridică privirea încărcată de un plictis cosmic, te măsoară neprietenos şi te întreabă din vârful buzelor: „Doriţi ceva?” Sigur, poţi să adopţi varianta răspunsului ironic: „Nu, am intrat să admir borcanele astea de compot. Sunt minunate, nu?” Dar o faci pe riscul tău, căci vânzătoarea se aşază la loc şi murmură atât cât s-o auzi: „Vă bateţi joc de mine şi mă ţineţi din treabă”.
         Ş.a.m.d.
         Malacul care îşi scoate dobermanul la plimbare şi-i veghează defecaţia în centrul geometric al trotuarului tot nesimţit se cheamă. Amatorul de aer curat şi de natură care lasă un morman de resturi şi ambalaje în pădure după spectacolul de sunet şi lumină al grătarului manelizat intră în aceeaşi categorie. Tot aici trebuie încadrat şoferul de ambulanţă care declanşează sirena şi intră pe contrasem fiindcă l-a sunat consoarta şi l-a anunţat că peste un sfert de oră e gata ciorba. Sau ospătarul care te ridică de la masa la care te-ai aşezat şi de pe care plăcuţa cu „rezervat” lipseşte, invitându-te neceremonios să-ţi cauţi alt loc, „fiindcă aici stau clienţii”. Inserţia nesimţitului în fibra vieţii de zi cu zi are loc implacabil şi nu admite replică. Eşti condamnat să te loveşti de nesimţit în orice împrejurare. Şi când ţi-e lumea mai dragă, şi când ai da orice pentru un dram de intimitate.
         Nesimţitul V. I. P.
         Viaţa de zi cu zi şi experienţa curentă dovedesc că nesimţitul nu ocupă un areal bine delimitat. El nu are o grupă de vârstă predilectă sau o profesie anume, e de ambe sexe şi nutreşte convingeri diverse. Poate fi bărbat sau femeie, democrat sau liberal, adolescent sau bătrâior, arhitect sau tinichigiu, beţiv sau abstinent, entuziast sau blazat, slujbaş sau şomer, ortodox sau catolic, pompos sau simplu, avizat sau neştiutor, morocănos sau vesel. E la fel de greu să-l combaţi pe cât e de anevoios să-i faci portretul robot. Nesimţitul este un animal suplu şi decis, care îşi fructifică şansele şi îşi împlineşte agenda sintetizată în decalogul de la începutul cărţii. S-a spus cândva despre el că are însuşiri cameleonice. Dar oare chiar le are? Într-un singur caz, cel al traseismului politic, de care vom pomeni mai târziu. În rest, nesimţitul e mai degrabă opusul cameleonului. Amplasamentul lui face abstracţie de adaptarea naturală. Nesimţitul nu ia forma şi culoarea mediului unde încearcă (şi de obicei reuşeşte) să pătrundă, ci dimpotrivă, obligă mediul să se plieze pe toanele şi pe comportamentul lui.
         Dacă până acum ne-am ocupat de nesimţitul de rând, acum a venit momentul să vorbim despre nesimţitul V. I. P. Despre cel care se bucură de recunoaştere publică, vizibilitate, concesii şi statut. Despre nesimţitul cu ştaif, şamponat şi elegant. Dusă e vremea gospodinelor care aerisesc butoaie cu varză murată în casa scărilor sau a petrecăreţilor care verifică indicele antiseismic al blocului prin rezistenţa la manele. Duse sunt călătoriile cu autobuzul sau cu trenul alături de nespălaţi şi zurbagii. Trecut-a timpul grătarului în inima pădurii sau al vorbitului la telefonul mobil în mijlocul unui concert la Ateneu. Pe scenă avansează acum nesimţitul cu notorietate, despre care citeşti în ziar, pe care-l vezi la televizor, de care auzi la radio şi care ţi se adresează pe canale publice. Uneori el este alesul naţiei, alteori doar proiecţia unui segment de populaţie care crede că şi-a găsit modelul. Uneori are în spate încrederea masei de simpatizanţi, alteori şcoala vieţii absolvită cu brio. Uneori e politician, alteori vedetă media, iar alteori patron de club.
         Una dintre condiţiile obligatorii de afirmare a nesimţitului V. I. P. e să uite de unde-a plecat. Memoria selectivă şi amnezia oportună sunt instrumente pe care acest tip de nesimţit ştie să le folosească fără reproş. Nesimţitul V. I. P. nu priveşte înapoi şi nu se sinchiseşte de contrastul dintre propria imagine de acum câţiva ani şi cea actuală. Drumul lui în viaţă e drept, fără ocolişuri şi întrebări. Nesimţitul V. I. P. a găsit liftul care-l duce unde trebuie: oportunismul, eventual garnisit cu o doză bună de şmecherie. Este genul de om care a plecat de jos şi care ştie multe. Marea problemă este că suirea pe soclu şi autocontemplarea mândră au căscat o falie între el şi cei pe care i-a lăsat în urmă. Izolarea carieristă şi ambiţia de-a răzbi spre privilegii l-au făcut să-şi uite rosturile şi mandatul. Acum el a devenit cel mult un impostor parfumat sau un distribuitor de promisiuni neîmplinite, de favoruri ilegale şi de minciuni împachetate grijuliu.
         V. I. P.-ul sindicalist.
         O categorie care ilustrează fidel nesimţirea V. I. P. este cea a sindicaliştilor ajunşi lideri. Cei care urmează acest traseu nu se bizuie pe the simple geommetry of chance9, vorba lui Sting. Şeful de grupă sindicală înfipt în piramida confederaţiei sau ingineraşul sfios ajuns voce publică a muncitorimii îşi leapădă pielea şi îşi aleg o nouă identitate. Ei nu mai sunt lideri în atelier sau la linia de asamblare, ci aspiră la o nouă dimensiune. De aceea dezbracă iute salopeta sau halatul şi se costumează conform rigorilor publice. Iar aici apare buba. Din clipa când simte că aburul notorietăţii îi gâdilă nările, exponentul acestei categorii începe să dea semne de inadecvare. Cum? Prin distanţa pe care o pune între el şi cei pe care susţine că-i reprezintă.
         Forma clasicizată a acestei nesimţiri V. I. P. este opulenţa afişată de omul nostru la fiecare emisiune TV la care e invitat. Când îl vezi pe liderul de confederaţie în platou, ai sentimentul că ai nimerit la un rendez-vous cu un filfizon amorezat de sine, cu un playboy avut, cu un gigolo productiv şi rezistent. În plină iarnă, liderul e bronzat, ceea ce sugerează fie folosirea solarului, fie revenirea dintr-un concediu petrecut peste mări şi ţări. Tenul lui ciocolatiu contrastează cu albeaţa maladivă a moderatorului. Costumul pe care-l poartă costă cinci salarii medii pe economie, la încheietura mâinii i se odihneşte un Rolex echivalent cu prima de Crăciun a tuturor angajaţilor unei fabrici, iar acul de cravată valorează cât sporul de toxicitate al schimbului unu dintr-o exploatare minieră. Inelul cu lavalieră nu face decât să completeze ornamentica de profil. Pentru nesimţit, aceste lucruri nu înseamnă mare lucru. El trebuie să arate bine, fiindcă apare la televizor. A auzit câte ceva despre criteriul reprezentativităţii, dar e limpede că a înţeles greşit şi a reţinut ce nu trebuia.
         Dar să dăm sonorul mai tare şi să vedem care e tema dezbaterii. Moderatorul declară deschisă discuţia despre parteneriatul dintre guvern, patronat şi sindicate, aşteptând intervenţia fiecăruia dintre invitaţi. Reprezentantul guvernului se exprimă anost şi clişeizat, potrivit obiceiului. Este o figură anonimă, pe care nimeni n-o va ţine minte după încheierea emisiunii. Mesajul lui sună simplu şi familiar: am vrea să vă dăm mai mult, dar nu putem. Nu avem de unde. Apoi ia cuvântul omul patronatului. E îmbrăcat corect, dar nu ostentativ. Ştia că urma să dea peste reprezentantul „oamenilor muncii din fabrici şi uzine”, aşa că a rezistat impulsului de a se înfăţişa în toalete epatante. Discursul lui nu diferă substanţial de cel al guvernanţilor. Da, îi înţelegem pe salariaţi. Din păcate, atât putem oferi pe moment. Ştiţi, e o afacere, nu o instituţie caritabilă. Profit? Evident că vrem profit, din el acoperim cheltuielile cu munca vie. Contractul colectiv de muncă nu e bun? Păi, l-aţi semnat. Rezultatele atrag recompense, nu invers. Mă rog, e dreptul sindicatelor să declanşeze lupta industrială şi dreptul nostru să le tăiem ziua greviştilor.
         E momentul când liderul de confederaţie simte că trebuie să apuce taurul guvernamental-patronal de coarnele bugetului. O face dregându-şi niţel glasul, ca să-şi anunţe privitorii că urmează o intervenţie decisivă. După aceea se pune pe vorbit, având grijă să-şi pigmenteze discursul cu gesturi ample, edificatoare. Întâmplător sau nu, mâna care i se agită febril este tocmai aceea împodobită cu accesoriile V. I. P.-ului. Abia acum îţi dai seama că de sub manşeta călcată impecabil se iţeşte o brăţară scumpă cât un concediu social la Călimăneşti. Mai ştii, poate că sindicatele au decis să exemplifice la nivelul de sus că meseria e brăţară de aur. Dar nu, eroare. Avem de-a face doar cu un bibil trendy, nu cu o metaforă desluşită. Nesimţitul V. I. P. nu sesizează privirile intrigate ale celorlalţi invitaţi din platou. Continuă să vorbească, meşterind glumiţe la adresa guvernului şi afişându-şi ceasul care sclipeşte trufaş şi intermitent. Nu-şi dă seama că le face un teribil deserviciu de imagine oamenilor care-i plătesc salariul şi care şi-au pus nădejdile în el. Şi chiar dacă îşi dă seama, a ajuns pe un palier unde speculaţiile de soiul ăsta nu-l mai interesează.
         „Domnilor, am impresia că vorbiţi de nasturi sau de conserve, nu de oameni. Dumneavoastră aveţi idee cum ar trebui să arate coşul zilnic? Mai ştiţi cât costă o pâine sau un ou? Lumea iese-n stradă mâine-poimâine. Ţara fierbe şi dumneavoastră staţi cu mâinile-n sân sau daţi din umeri. Am vorbit cu femei singure cu doi copii, cu muncitori pe care-i paşte disponibilizarea, cu oameni care nu mai pot lucra fiindcă s-au accidentat la locul de muncă. Când aţi fost ultima dată într-o fabrică, domnilor? Mai ştiţi cum arată o hală de montaj pe dinăuntru? Dar, de fapt, aţi ştiut vreodată? Întrebaţi-mă pe mine şi vă spun. Situaţia e dramatică. Salariaţii nu se-ajung cu banii şi n-au ce să le pună pe masă copiilor. Treziţi-vă până nu e prea târziu.”
         Sindicaliştii simpli care se uită la televizor se freacă la ochi şi nu le vine să creadă. Ultima dată când l-au văzut pe viu pe liderul de confederaţie a fost acum un an, la un meci al echipei de fotbal al cărei preşedinte de onoare este. Atunci a descins într-adevăr din tribuna oficială, însă doar ca să se ducă la vestiare şi să-l porcăiască pe arbitru fiindcă nu i-a ajutat echipa să câştige. Din ziua aceea, nici o ieşire în teritoriu. Nici o întâlnire cu salariaţii. Iar dacă te duci la el, la centrală, nici nu se uită la tine. Are la uşă doi cerberi de care nu treci nici cu tancul. Şi fii atent cum a venit la emisiune. Păi aşa se-mbracă un sindicalist? Zici că-i la parada modei. Ghiulul ghiul, brăţara brăţară, Rolexul Rolex şi pun pariu că n-a luat autobuzul până la televiziune. Ehe, dacă asta-i dreptate, mai bine lipsă.
         La fel stau lucrurile când se anunţă un marş urmat de un protest în faţa guvernului. Salariaţii strânşi la acţiunea de luptă sindicală vin la locul de întâlnire cu tramvaiul, cu autobuzul sau chiar cu trenul, căci mulţi sosesc din provincie. Sunt transpiraţi, obosiţi şi fără chef. Au venit fiindcă li s-a cerut şi fiindcă încă nutresc o umbră de speranţă pentru ce va fi de-acum încolo. Se adună treptat şi-şi aşteaptă liderul. La un moment dat, acesta îşi face apariţia la bordul unei limuzine al cărei preţ de catalog urcă spre douăzeci de mii de euro. Cei aflaţi în preajmă iau notă cu mutre acre de sosirea acestui campion al bunăstării, care pe vremuri îi cumpăra ţigări maistrului, iar acum nu mai catadicseşte nici să răspundă la salut.
         Liderul parchează la câţiva metri de lumea căpiată de căldură, se desparte de confortul aerului condiţionat şi al muzicii chill-out şi se dă jos uşor indispus de faptul că trebuie să piardă patru ore din viaţă cu o simulare fără consecinţe. Mă rog, până la urmă trebuie făcută şi povestea asta. Membrii simpli au nevoie să vadă că liderul e acolo, gata de luptă. Altfel, şeful confederal riscă să-şi piardă creditul şi să fie înlocuit la proximul congres. Iar asta nu i-ar cădea deloc bine. În patru ani de activitate, s-a îngrăşat cincisprezece kilograme, a vizitat două continente, şi-a terminat vila de la marginea oraşului şi şi-a schimbat maşina de trei ori. Una peste alta, prezenţa lui în fruntea salariaţilor e un sacrificiu necesar. Cât despre sensibilizarea autorităţilor, e o glumă, fireşte. Şi oricum, omul are alte planuri. I s-a promis deja un loc de senator în viitoarea legislatură, căci mai devreme sau mai târziu valoarea ajunge să fie răsplătită.
         V. I. P.-ul politician.
         Politicianul nu are cum să lipsească din fresca nesimţirii carpatine. Conturul lui trebuie să se imprime pe toate discuţiile serioase despre identitatea naţională şi brandul de ţară. Exponentul acestei categorii îşi dispută supremaţia în popularitate cu vedetele muzicale şi cu fotbaliştii, ceea ce înseamnă că a preluat trăsături şi de la unii, şi de la ceilalţi. La fel ca ei, politicianul nesimţit pendulează constant între două tentaţii: cea de a face spectacol şi cea de a se da în spectacol. El are aceeaşi teamă de anonimat ca starletele house, dance sau tehno şi aceeaşi lipsă de simţ al măsurii ca dătătorii cu piciorul în minge. Lângă ele, nesimţitul din politică aşază dispreţul pentru lege şi indiferenţa faţă de oameni, ambele rezultate dintr-o îndelungată cultură a sfidării.
         Trişul, potlogăria, abuzul şi furtişagul sunt reperele nesimţitului politic. Nimeni nu-l poate opri să profite de poziţia dobândită în societate, de umbrela castei căreia îi aparţine şi de complicitatea solidară a confraţilor. Moneda sa de schimb e hatârul, iar deviza lui – „Fură tu, fiindcă altminteri fură alţii”. Senator sau deputat, şef de partid sau eminenţă cenuşie, extremist sau moderat, de stânga sau de dreapta, secretar de primărie sau consilier local, nesimţitul politic lucrează fără să se gândească la ziua decontului. Priorităţile lui sunt uneori penale, dar asta nu-l stânjeneşte. Plasa de protecţie nu are ochiuri lipsă, iar cine cotizează unde trebuie ştie că nu are de ce să se teamă. Excepţiile de la regulă, cei care ajung să se îmbrace în zeghe şi să vadă lumea printre zăbrele, sunt haiduci iresponsabili care nu pun preţ pe munca în echipă şi cred că pot să înşele aşteptările clanului şi vigilenţa căpeteniei.
         Nesimţitul politic a auzit că peştele de la cap se împute, însă informaţia n-a avut efect. Ihtiologia nu i-a plăcut niciodată, iar sensul figurat al cuvintelor n-a ajuns să-l mişte. Dacă peştele dezvoltă într-adevăr asemenea comportamente, nesimţitul o să aibă grijă ca la masă să-i îndepărteze capul cu furculiţa şi cuţitul şi cu asta basta. Totul trebuie discutat în termeni de saramură, plachie sau borş. Doar un inconştient se ancorează de înţelepciunea proverbelor când ţara e lovită de năpastă. Bunăoară, de inundaţii. El, politicianul, ştie că agenda îl presează şi că oamenii aşteaptă de la el măsuri şi acţiuni coordonate. Unde mai pui că puterea exemplului galvanizează nebănuit. Aşa stând lucrurile, are grijă să dea semnalul luptei cu stihiile. Sub flamura lui se vor strânge neîndoios şi alţii, iar pilda lui bună va asigura emulaţia necesară în clipele grele prin care trece comunitatea. Întâmplător, omul nostru e secretar la primăria unei comune izbite de şuvoaie. Iar situaţia în comună e disperată şi reclamă o minte ageră şi nişte mâini abile. Ceva trebuie întreprins de urgenţă. Nimic mai simplu. Nesimţitul face proba supremă a solidarităţii empatice şi fură din ajutoarele pentru sinistraţi. Ce? N-are importanţă. Conserve de fasole, pate de ficat, baxuri de apă minerală, sticle de ulei, orice. N-are importanţă calitatea şi valoarea prăzii, atâta timp cât nesimţitul a impus o atitudine şi a fondat un stil.
         Corolarul întâmplării (una decupată din realitatea imediată) este că, după ce pleacă de la serviciu, secretarul întreprinzător se dedică unei îndeletniciri care-l pune într-o cu totul altă lumină. Ce să fie, ce să fie? Apicultură? Nţ. Grădinărit? Aş. Creşterea viermilor de mătase? Da' de unde. În timpul liber, nesimţitul politic este tenor în corul bisericesc din comună. Forma asta de schizoidie adaugă doza de pitoresc fără de care tabloul n-ar fi complet. Dimineaţa omul nostru îşi cufundă braţele în bunul altuia, iar după-amiaza psalmodiază cu evlavie şi aplomb. Găinăria face loc pioşeniei. Pe Codul Penal se aşază duios cartea de rugăciuni. În cămară i se îngrămădesc cârnăciorii la conservă, în timp ce de pe buze i se ridică imnuri de slavă închinate Celui Fără de Păcat. Inundaţiile vor trece, oamenii se vor întoarce de unde au fugit, însă viaţa în comună nu va mai fi aceeaşi. Corsarul conservelor a dovedit prin forţe proprii că legea selecţiei negative – dintre trei pungaşi, să-l alegem pe cel mai mare – a funcţionat fără cusur.
         Şi promisiunile mincinoase sunt tot o formă de nesimţire politică. Retorica individuală se pune în acest caz în slujba exerciţiilor de seducţie. Vreme de trei ani şi zece luni, lumea trăieşte constant prost, bombăne, înjură şi afuriseşte. Politicianul e pus la zid – nu fără motiv. Sastiseala creşte de la o zi la alta, în raport invers cu încrederea. Omul de rând câştigă în mefienţă, dar nu şi în maturitate. Iar nesimţitul politic ştie foarte bine lucrul ăsta. Odată declanşată campania electorală, spirala promisiunilor se înalţă ameţitor. La orizont se iveşte primejdia unui alt gen de inundaţii: cele în lapte şi miere. În două luni, politicienii scot din joben soluţiile magice pe care nu le-au găsit în precedentele patruzeci şi şase. Se promite totul, începând cu creşterea pensiilor şi terminând cu un concert Metallica gratuit. Armate de specialişti sunt convocate de nicăieri spre a confirma apropiatul triumf. Alegeţi-ne şi-o să ne pupaţi mâinile. Daţi-ne voturi şi livrăm la schimb ce vă pofteşte pipota. Puneţi ştampila pe numele nostru şi n-o să vă pară rău. Alegătorul – ţăran, lăcătuş sau pensionar – e ridicat la rangul de partener înţelept pe al cărui discernământ mizează toţi.
         „Să cerşim de la cei care cerşesc”, aşa sună mottoul nesimţitului plecat la vânătoare de voturi. Forma explozivă a acestei strategii răsuflate este mita preelectorală. Inflaţia de fapte creştineşti urcă la cote ameţitoare înainte de alegeri. Pe străzi desfundate, pe uliţe fără canalizare, la poarta şcolii sau a azilului de bătrâni opresc pe nepusă masă camioanele bunăstării de moment. Din ele coboară zdrahoni cu jachete pe care stă scris numele binefăcătorului. Lumea se strânge din reflex. Se dă ceva. Şi e fără bani. Oho, ia să vedem. Şi mă rog cine e milostivul? A, domnul X? Ehe, boierul tot boier. Ce om cumsecade. Asta e pentru mine? Toată punga? Daaa? Să-i trăiască familia. Bogdaproste. Ia să vedem. Două rude de salam, o cutie de bomboane, un pachet de cafea, trei pâini, o Cola la doi litri şi ăsta ce mai e? A, un fluturaş cu autograful domnului X. Şi ce scrie pe verso? „Am toată-ncrederea în tine. Votează-mă şi va fi bine.” Ia te uită, e-n versuri. Şi e chiar pentru mine. Domnul X mă cunoaşte. Şi mai spun unii că domnii cei mari de la centru sunt cu nasu' pe sus şi nu vor s-audă de oamenii amărâţi. Cârcotaşi, ce să zici?
         Fireşte însă, marea arenă a nesimţirii politice rămâne parlamentul. Sub cupola lui, divorţul de buna-cuviinţă se petrece instituţionalizat. Aici nesimţirea îşi demonstrează caracterul transpartinic şi forţa de contaminare. Şi chiar dacă la Senat sau în Cameră au loc uneori răfuieli nedemne sau schimburi de injurii, după ce scapi de sub impresia clipei îţi dai seama că ai în faţă un mecanism cu toate roţile unse, o maşinărie performantă, un sistem greu ameliorabil. Adevărat, pe holurile parlamentului mai vezi câte-un premier care se plimbă cu bicicleta. Ei, şi? Adevărat, alteori dai peste un ziarist căruia un ministru tocmai i-a spus să aibă grijă că viaţa e scurtă, sau peste un politician expediat în misiunea de numărare a ouălor. Mă rog, tot un amănunt pasabil. Adevărat, distinşii domni se mai încaieră, dar nici ăsta nu-i un capăt de ţară. Cusurgii prin vocaţie, aşteptăm perfecţiune douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru din partea unor oameni care îşi dau toată silinţa să păstreze România eternă şi fascinantă. Când chemarea e atât de înaltă, are vreun rost să căutăm pete în soare şi noduri în papură? Nu suntem caraghioşi?
         Nesimţiţii din parlament îşi trag forţa din felul în care întâmpină perioadele spinoase din viaţa ţării. Fiecare val de scumpiri beneficiază de o ripostă tranşantă. La trei zile după creşterea accizelor, cvorumul întrunit votează fără emoţii dublarea salariilor pentru parlamentari. La şaptezeci şi două de ore după ce se anunţă creşterea riscului de ţară, înaltul for decide schimbarea parcului auto. De îndată ce statele sceptice emit obiecţii faţă de ridicarea vizelor, aleşii scot paşapoarte diplomatice pentru neveste, copii, socri şi cumnaţi. Fiecare castană a sorţii peste scăfârlia naţiei este parată inteligent şi eficace. Nimeni nu se poate plânge că parlamentul nu lucrează. Bieţii oameni trudesc pe rupte, fiindcă drumul spre progres impune acomodări în viteză. Uite, nu mai departe de săptămâna trecută s-a dat în folosinţă piscina de la ultimul etaj. Iar acum o lună s-a inaugurat restaurantul de la mezanin. Credeţi că-i uşor să lupţi pe atâtea fronturi şi să faci faţă atâtor provocări?
         Ca dovadă că activitatea parlamentară vlăguieşte, sunt tot mai dese cazurile când truditorii simt nevoia recuperării la locul de muncă. Aghioasele senatoriale ţin pagina unu a ziarelor. Alesul e surprins prăvălit în scaun, cu gura larg deschisă, capul dat pe spate şi coama leonină răsfirată pe spătar. Mâinile îi zac inerte pe lângă corp. Pieptul i se mişcă amplu, într-un ruliu şi tangaj oniric, subliniat de horcăieli decise. Senatorul visează. Nimeni nu ştie ce, dar pe buze îi înfloreşte la un moment un surâs mulţumit. După două minute, zâmbetul i se preschimbă în rictus. Pe obrazul puhav i se prelinge un firicel de transpiraţie, căci dormitul în pantaloni şi sacou provoacă un mic disconfort termic. Când se trezeşte, senatorul se ridică în scaun şi încearcă să-şi dea seama cât de mult au avansat lucrările. Strădania nu ţine mult. Înfrânt, senatorul inaugurează a doua rundă de picoteală cu conştiinţa datoriei împlinite. Azi nu prea are chef de intervenţii în plen, dar, vorba lui Scarlett, şi mâine e o zi.
         Sigur, nesimţirea îmbracă şi forme vivace în parlament. Una dintre ele este jocul de-a cartela. Dacă parlamentarul e reţinut de treburi presante (o cafea la bufet sau tragerea la sorţi din preliminarii, difuzată în direct la televizorul din restaurant), se va găsi oricând un coleg care să-l suplinească. În fond, legile care trebuie votate sunt atât de importante, încât orice absenţă poate fi percepută ca lipsă de interes. Iar dacă respectivul coleg nu are dexteritatea necesară folosirii clandestine a cartelei, soluţia poate veni din exterior, sub formă de amică, nepoată sau cunoştinţă aflată întâmplător în zonă. E mai bine să votezi pe fals decât să nu votezi deloc. Politicianul nesimţit are păreri aparte despre spiritul civic şi ţine să le vadă concretizate. Bineînţeles, există riscul ca la încheierea lucrărilor să fie interpelat de un prăpădit de ziarist căruia i se pare că a făcut descoperirea vieţii. Mă rog, e treaba şi riscul lui. Dacă neisprăvitul chiar o caută cu lumânarea, la un moment dat o s-o găsească.
         Dar nu toţi parlamentarii dorm sau beau cafele. Sub cupolă trăiesc şi spirite energice, pentru care fiecare secundă contează. E vorba de parlamentarii care fac mai multe lucruri deodată. Atenţia lor distributivă l-ar face de râs pe Napoleon. Unii votează în timp ce efectuează revista presei, ţinând mâna ridicată mult după încheierea votului, de parcă ar face semn că le curge sânge din nas. Alţii se scobesc în nas şi vorbesc la telefon. Alţii studiază proiecte de lege şi trimit e-mailuri prietenilor. Alţii îşi fac vânt cu textul unei moţiuni de cenzură şi studiază pe internet ofertele de petrecere a concediului în Bali. Alţii joacă solitaire şi se întreţin cu vecinii de scaun. Cu toţii sunt oameni dinamici, ocupaţi şi cu o grijă neostoită faţă de problemele celor care i-au trimis acolo. E o mândrie să-i priveşti.
         Printre manifestările nesimţirii parlamentare se numără, evident, şi chiulul în masă. Există zile când sala plenului se goleşte de parcă tocmai s-a anunţat găsirea unei serviete-diplomat dubioase. Teancul de legi n-are decât să aştepte zile mai prielnice. În viaţa fiecăruia vine un moment când simte nevoia să spună „Stop! Ajunge! Nu mai pot! Sunt om, nu maşină!”. Numai cine a huzurit toată viaţa poate nesocoti acest tip de presiune. Ia să ne gândim. Cunoaşteţi vreun elev care n-a chiulit niciodată de la ore? Nu, n-aveţi cum. Orice copil sănătos a avut zile când a dat cu flit şcolii. Şi-atunci de ce parlamentarul nu are voie să se desprindă periodic din tensiunile cotropitoare ale sesiunilor? Doar fiindcă l-am ales ca să fie prezent în sală, nu la mititei şi amandine? Doar fiindcă încasează un salariu de zece ori mai mare decât cel mediu pe economie? Doar fiindcă de randamentul lui atârnă coerenţa şi rigoarea legilor? Doar fiindcă beneficiază de privilegii interzise celorlalţi? Ne copilărim, zău aşa. Şi nu se face.
         Nu trebuie omise cazurile de politicieni care îmbină nesimţirea cu furtul. De data asta însă, nu mai e vorba de şterpelirea unor conserve sau de înfruptarea frauduloasă din fondurile europene. Nu e vorba nici măcar de înalţii demnitari care fac afaceri cu statul, conferind potlogăriei aura binelui comun şi a interesului general. Există şi politicieni subţiri, care fură corespunzător. Aţi ghicit, sunt virtuozii împrumutului ilicit, cariatidele raptului intelectual, atleţii preluării fără ghilimele. Într-un cuvânt, plagiatorii. Îi ştim, i-am văzut la lucru şi ne-am dat seama cât de mare e potenţialul mistificator pe care şi l-au exersat în timp. Politicianul plagiator îşi întemeiază lucrarea pe o vorbă de duh aflată de la W. R. Inge („Originalitatea este un plagiat nedescoperit”) şi transformată iute în alibi. La umbra acestor cuvinte, omul nostru copiază vârtos şi nepăsător. La fel ca orice spărgător de case sau de birouri de schimb, e convins că predecesorii în ale furtului au fost nişte cârpaci şi că doar el deţine reţeta pungăşiei nedovedibile. Iar dacă totuşi un accident nefericit îi va curma drumul spre prestigiu, va şti să împrăştie perdele de fum, iar la nevoie să invoce o cauză nobilă. „Şi mă rog de ce sunt acuzat? Că am semnat cu numele meu tratatul de chirurgie al câtorva francezi obscuri? Şi? Asta-i plagiat? Vedeţi-vă de treabă. N-am făcut decât să traduc nişte cursuri pentru studenţii mei. La ei m-am gândit. N-am pretins recunoştinţă, dar nici aşa. Unde mai pui că traducerea se plăteşte prost. Poftim? Cum adică, mă trataţi ca pe-un tâlhar? Ei bine, nu accept. Am şi eu demnitatea mea. Şi apropo, aţi auzit de Wilson Mizner? Nu? Eram sigur. Uite ce-a spus: dacă furi de la un autor, plagiezi, dacă furi de la mai mulţi, faci cercetare. Aici era vorba de trei autori, nu de unul. Aşa că lăsaţi-mă-n pace.”
         Traseistul.
         Însă poate cea mai savuroasă formă de nesimţire politică este traseismul. Drumeţiile de la un partid la altul colorează viu spectacolul naţional şi se întemeiază pe o formulă care a făcut deja ocolul României în optzeci de vile: numai boul e consecvent. Şi dacă tot am stabilit că românul e adaptabil, doar n-o să facem o excepţie tocmai cu politicienii. N-ar fi corect. Sunt şi ei de la Dumnezeu lăsaţi. Turismul politic e un sport accesibil doar oamenilor cu o flexibilitate peste medie. Nu oricine dă rezultate pe tăpşanul politicii de partid. Ca să răzbeşti, ai nevoie de câteva calităţi esenţiale.
         Prima constă în capacitatea de-a te declara dezamăgit de partidul pe care-l părăseşti cu acelaşi avânt cu care îţi anunţaseşi înrolarea. O simetrie pitorească guvernează drumul traseistului de la o formaţiune politică la opusul ei. Euforia angajamentului atinge acelaşi nivel cu dezgustul decuplării. Luna de miere cu partidul se consumă entuziast, fără să anunţe delimitări sau divergenţe. Politicianul este un soldat fidel, un mărşăluitor cuminte sub flamurile fluturânde ale partidului care l-a primit în rândurile sale. Se conformează politicii fixate la centru, îi interiorizează reperele şi le răspândeşte sârguincios în teritoriu. Întreabă rar, dar răspunde des. Nu e dubitativ, ci convins până-n pânzele albe de înţelepciunea şi buna-credinţă a decidenţilor.
         Fisura apare când partidul scade în sondaje, când traseistului i se refuză un privilegiu sau – şi mai grav – când privilegiul respectiv îi este oferit altcuiva. Dintr-odată, omul nostru se întristează. O deziluzie masivă îi întunecă orizontul. Sistemul de aşteptări i-a fost înşelat prin manevre nedemne. Personal, nu are ce să-şi reproşeze. A fost servil cu cine trebuia, a contribuit generos la ultima campanie, i-a atacat pe toţi cei care au îndrăznit să critice partidul. Şi-a urmărit tenace scopul, fie el preşedinţia unei comisii, numirea într-o funcţie bine remunerată sau amorsarea unor înlesniri pentru firmele la care este acţionar, deşi legea i-o interzice. Mai mult i-ar fi fost imposibil să facă. Însă dacă aşa răsplăteşte partidul fidelitatea, nimic nu-l opreşte pe traseist să se orienteze din mers. Timp de câteva zile, el tatonează abil alte partide, fixându-se, cum e normal asupra celor care cresc în sondaje. După o matură chibzuinţă, se retrage din partidul A şi aterizează senin în partidul B, făcând dovada unei adaptabilităţi care începe de la reglarea discursului şi se încheie cu năpârlirea ideologică.
         Dacă până acum traseistul era social-democrat, de-acum încolo o să fie liberal. Dacă până ieri el vitupera de pe poziţiile naţionalismului sălbatic, de mâine o să se înfăşoare în toga austeră a ţărănismului. Inconsecvenţă? Nici vorbă. Traseistul e gata să-ţi explice patetic că a fost victima unei erori de percepţie şi că, în fine, i s-a luat vălul de pe ochi. Or, asta nu e ipocrizie, nici fariseism, nici curvăsărie, ci pur şi simplu curajul de a-ţi recunoaşte eroarea şi de-a o lua de la capăt. Mai curat, mai uscat, protecţie şi pe margini. Capacitatea traseistului de a avea revelaţii oportune impune reevaluări energice şi piruete de patinator rutinat pe gheaţa politicii naţionale.
         Spiritul lui se îmbină în cazul ăsta cu o altă calitate de căpătâi: puterea de a-i scălda în înjurături pe cei pe care i-ai copleşit cu laude până săptămâna trecută. În principiu, acest lucru urmează unei acomodări bine dozate. Numai că, atunci când îşi propune, traseistul are memoria mai scurtă decât fitilul unei grenade. Pentru el, şpagatul comportamental nu e o acrobaţie primejdioasă, ci dovada unei nesfârşite versatilităţi. Aşa stând lucrurile, colegul de ieri devine duşmanul de azi. Bronzul fără pată de acum o lună s-a transformat într-o jigodie ordinară. Amicul care-l însoţea şi la şedinţele de partid, şi la chefurile interminabile din teritoriu a luat chipul unei fiare fără scrupule, sub a cărei aparenţă mieroasă se ascunde un pericol fără seamăn pentru ţară. Finul afin s-a preschimbat în sfârâiac caraghios. Confratele întru idei înalte a eşuat la malul nisipos al ratării.
         Pentru a-şi ilustra ataşamentul la noua structură, traseistul se cufundă în voluptatea excesului de zel. Calitatea de nou-venit îl obligă să recupereze decalajul care-l separă de colegi. Prin urmare, îmbrăţişează o retorică agresivă, în care sarcasmul gratuit, glumita de doi bani şi insulta la adresa „foştilor” se completează armonios. Traseistul reintegrat are grijă să-şi merite carnetul cu noua siglă. Prea puţin contează că, înjurându-şi tovarăşii de altădată, îşi înfierează într-un fel propriile convingeri din trecut. Traseistul trăieşte clipa şi face din acest lucru prioritatea absolută. O înregimentare tăcută nu impresionează pe nimeni. Una zgomotoasă şi ofensatoare le deschide ochii noilor colegi. „Ia te uită ce achiziţie importantă am făcut. Oho, da' ştii că le zice bine? De ce nu l-om fi transferat mai devreme?”
         Uneori, calităţile de atlet ale traseistului îl aduc în situaţia de-a trece în interval de patru ani pe la tot atâtea partide. Nici asta nu-i ridică întrebări. În fond, nu vorbeşte toată lumea despre dorinţa, ba chiar despre nevoia de schimbare? Iar dacă el simte această nevoie o dată pe an, de ce să fie acuzat? Doar cine n-a trecut prin politică şi n-a văzut cum se iscălesc târgurile politice mai are naivitatea să arunce reproşuri şi să formuleze critici. E uşor să stai pe margine şi să arăţi cu degetul. Dar ia să-i vedem pe toţi cârcotaşii ăştia cum s-ar comporta dacă ar intra şi ei în vârtej.
         Iar traseistul a descoperit între timp scurtăturile care-i asigură îndeplinirea obiectivului. El ştie că tergiversările sunt inutile, iar mustrările de conştiinţă ridicole. Poţi foarte bine să fii antisemit în 2003 şi filosemit în 2004. Poţi să mături pe jos cu ideea de proprietate primăvara şi s-o elogiezi stentorial toamna. Poţi să te solidarizezi cu ungurii astăzi şi să-i afuriseşti mâine. Poţi să invoci protecţia socială dimineaţa şi concurenţa liberă seara. Traseistul e capabil de o navetă interminabilă între partide şi de un slalom abil printre idei şi doctrine. Niciuna dintre ele nu-l confiscă definitiv; toate îi folosesc doar ca instrumente de legitimare vremelnică într-o ierarhie. Liberalul socialist, democratul conservator şi celelalte struţocămile din menajeria politică sunt maeştri în arta tocmelii, arhitecţi ai compromisului şi fachiri ai răzgândirii conjuncturale. Cine-i vede la lucru râde cu un ochi, plânge cu celălalt şi clatină resemnat din cap.
         Cu nesimţitul la televizor.
         Dar sigiliul de V. I. P. nu-l marchează doar pe nesimţitul politic. O categorie vrednică de atenţie îi include pe teleaşti, fie ei realizatori de emisiuni, moderatori sau simboluri ale diverselor posturi de televiziune. În cazul lor, nesimţirea e consecinţa firească a statutului. Fiecare dintre componenţii castei afişează o superioritate găunoasă şi se comportă după un cod al proastelor maniere însuşit cu aplicaţie. Excepţiile de la regulă sunt de obicei desconsiderate şi suscită comentarii acide din partea breslei. „Uite-l şi pe ăsta. Face televiziune de cinci ani şi tot n-a învăţat să-şi tutuiască invitaţii. Pe cine crede că prosteşte cu fiţele astea?”
         Un bun prilej de sondare a nesimţirii televizive îl oferă calitatea de invitat la o emisiune care se înregistrează azi spre a fi difuzată peste două săptămâni. V. I. P.-ul care o concepe – să zicem, o tânără apetisantă, cu ochi frumoşi şi un decolteu mai adânc ca un panseu pascalian – stabileşte o listă de musafiri cu care vrea să stea de vorbă. Ocupată până peste cap, duduia deleagă sarcina invitării uneia dintre asistente, având grijă să-i susure la ureche: „Să nu întârzie vreunul, că-ţi mănânc ficaţii”. Asistenta primeşte o listă de persoane pe care le convoacă în numele V. I. P.-ului (sau, dacă preferaţi, V. I. P.-ei). Avertismentul primit o sperie atât de tare, încât fata alege soluţia siguranţei depline. Chiar dacă emisiunea are trei module şi la fiecare modul există doi invitaţi, ea îi cheamă pe toţi şase la aceeaşi oră. În principiu, filmările pentru primul modul încep la patru, dar, ca să se evite pocinoagele, invitaţia e făcută pentru ora două. Din punctul de vedere al asistentei, misiunea a fost îndeplinită.
         Din păcate pentru el, invitatul e punctual, aşa că la două fix deschide poarta televiziunii. După ce e legitimat ca un călător surprins fără bilet, omul e condus într-o cămăruţă unde i se sugerează să aştepte. În încăpere se găseşte o măsuţă pe care se află un termos gol şi o farfurie pe care cinci alune stinghere aşteaptă să fie ciugulite. Într-un colţ, la televizorul lăsat să meargă de dimineaţă invitatul poate vedea una dintre ediţiile trecute ale emisiunii la care a fost chemat să participe. Probabil ca să se familiarizeze cu stilul gazdei şi cu decorul emisiunii. După câteva minute, musafirul se lămureşte şi vrea să comute pe un alt canal. Zdrahonul care l-a condus în cameră observă tentativa de răzvrătire şi o curmă cu un gest scurt al degetului. Dar ce să vezi? Invitatul e căpos. Nu mai vrea pe postul ăla şi pace. Ar prefera să vadă ştirile. Silit de împrejurări, malacul îi face într-un târziu hatârul comunicării verbale şi-l informează fără precauţii: „Nu-i voie să schimbaţi. Politica firmei.” Resemnat, musafirul aşteaptă până la ofilire să fie băgat în seamă de cei care l-au chemat în studio, întrebându-se în gând dacă această formă de dispreţ mat face parte tot din politica firmei.
         După câteva vreme, el constată că nu e singur în cameră. A sosit şi restul distribuţiei. Încet-încet, dialogul care se înfiripă duce la concluzii triste pentru patru dintre cei şase oaspeţi, care află consternaţi că au de aşteptat mai mult decât ar fi crezut. Unul dintre ei încearcă să-i ceară explicaţii asistentei, dar ia-o de unde nu-i. Un altul, mai curajos şi mai irascibil, îi cere socoteală zdrahonului care veghează lângă uşă. „Domnule, e prea de tot. Am fost chemaţi pentru ora două şi-am aflat că filmăm la patru jumate. Nu se poate aşa ceva.” Namila îl priveşte cu o nedumerire sinceră: „E vreo grabă? Serviţi un pateu, o cafeluţă. Dacă nu mai e, pun să se-aducă.” „Daţi-o naibii de cafeluţă, vă bateţi joc de timpul meu. Una şi cu una fac două. Dacă-ntr-un sfert de oră nu intru la filmare, plec şi n-aveţi decât să faceţi emisiunea cum oţi şti.” Zdrahonul surâde împăciuitor. „Ehe, nu-i frumos s-o supăraţi pe donşoara Lili. Şi oricum, buletinul dumneavoastră e la noi. Îl luaţi după filmare.”
         Pe ecran, „donşoara Lili” îşi pune la bătaie tot farmecul pentru reuşita emisiunii. Întâmplător, se discută despre bunele maniere şi despre inaderenţa noii generaţii la rigorile etichetei şi ale politeţii elementare. Încă de la primele schimburi de fraze, îţi dai seama că e ceva în neregulă. Ciuleşti urechea şi te edifici imediat: realizatoarea, o persoană sub treizeci de ani şi aflată în raporturi de caldă familiaritate cu oricine îi calcă în platou, tutuieşte jovial pe toată lumea. În stânga ei se găseşte un profesor universitar cu părul alb, în dreapta autoarea unei cărţi despre politeţea publică. Niciunul nu pare genul de om cu care realizatoarea să-şi fi petrecut concedii, revelioane sau zile de naştere. Şi totuşi, tânăra nu renunţă la tutuire. I s-a spus că acesta e cârligul cel mai sigur la public. I s-a mai spus că, dacă e protocolară şi hipermanierată, rămâne fără public. Iar dacă nu i s-au spus lucrurile astea, le-a dedus singură. Rezultatul este instituirea bătutului obligatoriu pe burtă, a trasului de şireturi până se rup. Însă la o privire mai atentă, nu-i o onoare să fii tutuit de un V. I. P. al televiziunii? Dacă nu te chema el în emisiune, mai ştia cineva de tine? Vezi? N-are rost să fii mărginit şi să priveşti lumea cu ochelari de cal. V. I. P.-ui te tutuieşte, dar tot el te saltă în ochiul public. Fii sincer cu tine însuţi: nu merită?
         Tutuirea în platou a unor oameni pe care amfitrionul îi vede pentru prima oară e unul dintre reperele de neclătinat ale emisiunilor TV. Şi într-o dezbatere, şi la o emisiune-concurs, scenariul e acelaşi. Sigur, poţi să-l întrebi pe împricinat de ce adoptă această abordare, iar el îţi va răspunde după cum urmează: a) şi-n America e la fel (evident, omul uită că în engleză you înseamnă şi „tu”, şi „dumneavoastră”, dar nu contează); b) dacă spun „Nae” în loc de „domnule Dragomirescu” sau „domnule profesor” câştig timp şi, cum timpul costă bani, înseamnă că mă mai aleg şi cu niscai parale; c) da' tu cine eşti, bă, să judeci, ai făcut televiziune şi nu ştiu eu? d) nu-ţi place, uită-te la altceva. Nesimţirea V. I. P.-ului e incompletă fără acest amestec de condescendenţă, miştocăreală şi arţag.
         Nesimţitul moderator.
         Unul dintre spectacolele de urmărit neapărat este cel al nesimţitului moderator TV. Cât de oximoronică este această formulă afli din primele minute ale emisiunii, când constaţi că moderatorul nu e doar lipsit de moderaţie, ci şi nemoderabil. În locul unui om care ştie să asculte, dai peste un limbut intratabil. Acesta se hrăneşte din convingerea că rostul invitatului nu e de-a vorbi, ci de a-l asculta cuminţel pe cel care l-a chemat la emisiune. Musafirului i se rezervă în aceste condiţii rolul de martor care asistă neputincios la verbiajul moderatorului, la logoreea lui izvorâtă dintr-o irepresibilă dorinţă de-a se pune în lumină şi de-a epata.
         Invitatul se aşază pe scaun şi aşteaptă calm să fie întrebat şi să răspundă. Ar fi preferat să nu participe la emisiune, însă buna creştere şi tema atractivă a discuţiei l-au convins să răspundă prezent. Totuşi, moderatorul le ştie pe-ale lui. El se lansează într-un discurs introductiv care durează vreo zece minute, după care catadicseşte în fine să adreseze prima întrebare. Invitatul trage aer în piept, îşi drege glasul, deschide gura şi, când să vorbească, e amânat printr-o intervenţie hotărâtă: „Aflăm răspunsul după publicitate”. Cum reclama e sufletul comerţului – şi fiindcă oricum i se taie sunetul —, omul acceptă docil. Îşi adună gândurile, străduindu-se să nu uite ce avea de spus după ce se va fi terminat calupul publicitar. Numai că la reintrarea în emisie cel care vorbeşte e tot moderatorul. A considerat că se poate şi fără răspunsul invitatului, aşa că trece la următoarea chestiune, pe care o prefaţează printr-un nou puseu de gureşenie. Musafirul se scufundă treptat în scaun, cu un aer abstras şi posac. Începe să-şi dea seama că a greşit răspunzând invitaţiei.
         Impresia i se confirmă când îşi dă seama că a trecut mai bine de o jumătate de oră, iar el abia a apucat să spună doar „Nu neapărat, însă”, „Daţi-mi voie să încep cu o precizare” şi „Din punctul meu de vedere”. La un moment dat a fost cât pe-aci să termine o frază, dar intervenţia de ultim moment a moderatorului i-a răpit şi această plăcere. În consecinţă, aşteaptă încordat următoarea pauză publicitară, ca să aibă o mică explicaţie cu volubilul amfitrion. Şi pauza vine. E vremea detergenţilor, a iaurturilor, a telefoanelor mobile şi a mărcilor de bere sau de coniac. Profitând de răgaz, invitatul se interesează sfios care e menirea lui în emisiune. „Dar ce s-a întâmplat?” întreabă intrigat moderatorul. „Dacă tot m-aţi chemat aici, poate vă interesează şi ce am de spus”, îngăimă oaspetele. Gazda îşi ia un aer opărit în faţa acestei fronde incipiente. „Dom'le, stai puţin. Eu sunt moderator, eu fac emisiunea. Ai vorbit şi matale şi-o să mai vorbeşti, dar cu măsură. Ar fi şi culmea, la mine-n emisiune să vorbească altu' mai mult. Matale cum te-ai simţi să-ţi intru-n casă şi să-ţi spun unde să-ţi pui hainele şi ce să găteşti? E normal? Păi vezi? Emisiunea mea e casa mea. Te-am chemat, te supui regulilor. Nu-ţi convine, altădată nu mai pupi.”
         Un mugur pe această ramură a nesimţirii V. I. P. este moderatorul care dă impresia că-şi apreciază invitaţii, dar îi întrerupe ori de câte ori îi vine bine. El are un modus operandi altoit pe o vorbă a lui Mark Twain: „Nu pot să-i sufăr pe oamenii care continuă să vorbească în timp ce-i întrerup”. Intervenţiile lui n-au nici o noimă, dar vor să creeze în rândul privitorilor impresia că omul e „în chestiune”, că ştie despre ce e vorba în frază. În realitate, obiceiul de a fractura discursul interlocutorului are o explicaţie mult mai simplă. Moderatorul trebuie să-şi justifice într-un fel prezenţa în platou. Dacă stă şi tace, şefii vor crede că nu e bun de nimic şi-l vor scoate din grilă. Aşa că rămâne într-o pândă perpetuă şi, de îndată ce vede că musafirul a ajuns în punctul-cheie al argumentaţiei, se repede asupra lui şi-l obligă să se oprească. Invitaţii reacţionează de la caz la caz. Unii se simt de parcă ar fi puşi să facă box cu umbra. Alţii îşi pierd firul şi încep să divagheze. În fine, curajoşii ripostează scurt: „M-aţi întrebat ceva. Atunci faceţi bine şi ascultaţi-mă.” Efectul acestei puneri la punct durează cât o cursă olimpică de o sută de metri plat. La primul prilej, moderatorul se bagă din nou în vorbă şi bucla nesimţirii se închide.
         Deloc neglijabile sunt emisiunile în care realizatorii sau moderatorii se răfuiesc cu persoane care nu sunt de faţă şi cu care au avut divergenţe în trecutul apropiat. Procedeul nu e elegant, ba e abject de-a binelea. Însă dacă vrei câştig de cauză, n-are rost să-ţi alegi mijloacele. Importantă e victoria, nicidecum felul cum o obţii. Realizatorul a fost informat că X sau Y i-a reproşat public un exces, un derapaj sau o gafă. Condiţia lui de V. I. P. îl sileşte să nu lase nepenalizate atenţionările de acest tip. Căci aici nu e vorba de răzbunare, ci de restabilirea raportului corect între nesimţitul V. I. P. şi contestatar. Soluţiile sunt două la număr: ori îl urechezi pe îndrăzneţ când ştii că nu e în ţară şi nu-ţi poate răspunde, ori profiţi de primul prilej şi-l iei la scărmănat în public, având însă grijă să transmiţi instrucţiuni precise echipei cu care lucrezi. „Băi, fiţi atenţi, dacă vrea boul ăla să intre în direct, îi tăiaţi macaroana. Să nu vă prind că-mi daţi legătura. N-am ce să discut cu el.”
         Nesimţitul răsfăţat în mass-media.
         Dar insigna de V. I. P. nu stă doar la reverul ariviştilor sindicali, al politicienilor sau al realizatorilor de televiziune. Şi nu doar ei pot să ilustreze nesimţirea cu panaş. Lumea greşeşte când crede că apogeul nesimţirii V. I. P. a fost atins de înaltul demnitar care a răspuns ironiilor legate de orientările lui homosexuale printr-un îndemn plastic şi viforos: „Cei care cred aşa ceva să-şi trimită nevestele la mine, ca să se convingă”. Lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Tranziţia carpatină a impus treptat o nouă formă de persoană publică, de răsfăţat al media, de client obsesiv al ştirilor în prime-time şi al primei pagini de gazetă. Este vorba de patronii bolnavi de putere sau de afaceriştii dornici de expunere. Vehiculele preferate ale acestor Evereşti ai nesimţirii sunt fotbalul şi politica. În jurul lor zumzăie un alai de ţuţeri devotaţi, cavaleri de oroare cu bicepsul cât craniul, heralzi ai delirului şi cântăreţi în strună gata să-şi închirieze conştiinţa pentru un post călduţ sau un cont bine alimentat. Preocuparea lor de bază este să-l asigure ritmic pe marele om de rostul lui providenţial, de vorba lui care dizolvă răul şi de fapta lui care e temeiul lumii perfecte.
         Nesimţitul V. I. P. din categoria amintită ştie că mulţimea vrea circ dimineaţa, la prânz şi seara şi e gata să-l ofere, cu sau fără pâine. Priviţi-i cu detaşare. Este animalul perfect al tranziţiei: isteric, apucat, insultător, gata să dea bani cu o mână şi să învârtă cuţitul cu cealaltă, convins că are fir scurt cu divinitatea şi că e singurul sănătos într-o lume virusată, sălbatic în duelurile pseudopolitice şi chefliu fără perdea la nunţile interlope, orbit de propria dimensiune şi fascinat de pildele biblice, ţinând statuia Sfântului Gheorghe pe casa de bani sau pe televizorul cu plasmă, ridicând biserici şi înjurând de dumnezei, mâncând telemea acasă şi somon fume la restaurant, disponibil la orice oră din zi şi din noapte pentru scandal şi balamuc, afectuos cu nevasta şi greţos cu femeile care nu i se închină în altarul politicii, lăcrimând când e săgetat de amintiri personale, dar imbatabil la pusul poalelor în cap, sentimental pe ritmuri de manele şi inflexibil când debitează enormităţi, de neoprit în marşul lui împotriva normalităţii, sfidător în faţa legii şi permeabil la indicaţiile de sus, obişnuit să comande fripturi şi năzuind să comande oştiri de războinici aleşi după chip şi asemănare, scăpat din corsetul oricăror norme de comportament, bun de gură şi belaliu, ilogic şi generos, incapabil să trăiască fără perfuzii TV, îmbrăcat de la firme străine şi propovăduind deşănţat românismul, momit de ispite voievodale şi crâncen în jurămintele de răzbunare, şmecher în afaceri şi infantil în gândire, şef de cuib, echipă şi partid, abonat la revelaţii şi deopotrivă la erezii, instalat în foişorul trufiei, autoipostaziat în urs, luptător şi preşedinte de ţară, curajos în spatele bodyguarzilor, nerăbdător să scoată sabia, dar neputând să ţină pixul.
         V. I. P.-ul astfel descris dezvoltă comportamente patologice pe care anturajul începe prin a le admira şi sfârşeşte prin a le reproduce. Dacă el rezolvă disputele cu pumnul sau sudalma, ceilalţi se simt obligaţi să-i calce pe urme. Frisonul emulativ e la el acasă. După ce nesimţitul-şef bate un ziarist, adjunctul lui îşi repede pumnul în falca unui suporter. Dacă stăpânul prealuminat descoperă o uneltire mârşavă a rivalilor, mâna lui dreaptă dezgroapă trei. Dacă El, Supremul atacă fără discriminare, haita se repede ca la un semn. Avem aici nesimţirea care aruncă în aer totul, începând cu Vechiul Testament şi terminând cu ANAF-ul. Dinamita plasată de nesimţitul V. I. P. sub şezutul individual şi în ţesutul social şterge în cazul de faţă contururile lumii fireşti şi condamnă la sminteală.
         Este interesant să-i studiezi pe reprezentanţii acestei categorii în clipa când cineva – de obicei, un ziarist – le pune o întrebare incomodă. Pojghiţa de civilitate se crapă şi lasă să se vadă nesimţirea violentă, neprelucrată. Unul dintre cei descusuţi se congestionează, începe să se bâlbâie şi până la urmă varsă o tonă de mizerii în capul curiosului imprudent. Altul îl priveşte cu ochi şerpeşti şi-l scuipă în faţă. Altul îl drăcuie scurt, rezervându-i acelaşi tratament şi operatorului care filmează. Altul ameninţă că sună la conducerea ziarului şi cere măsuri punitive urgente. Altul încearcă să confişte fie microfonul, fie camera video, fie pe ambele. În fine, altul urcă la volan şi simulează că vrea să-l calce cu maşina pe temerar. Nesimţitul nu se mai fereşte şi nu mai acceptă să joace roluri de ochii lumii. Se comportă după cum îi vine, fără să se gândească la ce va spune lumea. Oricum nu l-a interesat niciodată – poate doar atunci când a apărut la televizor ca să facă politică, propagandă sau prozeliţi.
         Categoria nesimţiţilor V. I. P. e spaţioasă şi primitoare. Criteriile de admitere se ştiu, iar valabilitatea lor a fost testată în timp. Cine vrea să adere trebuie să întrunească un set de însuşiri la îndemână: să fie convins că i se permite totul şi nu i se refuză nimic; să pretindă respect şi să ofere în schimb mojicie; să aşeze între el şi omul de pe stradă o distanţă de neacoperit; să aibă conştiinţa propriului statut şi să abuzeze de ea ori de câte ori are prilejul; să fie generos când se ştie filmat şi zgârie-brânză în rest; să se supună doar regulilor tagmei. E greu? Nu din cale-afară. Nesimţitul V. I. P. are alonja notorietăţii, dar nu se pricepe s-o valorifice întotdeauna. Probabil că acesta este de fapt punctul lui vulnerabil: neputinţa de-a sesiza momentul când un avantaj aparent se transformă în handicap decisiv.
         Epilog.
         M-am trezit buimac, în zgomotul unui pickhammer insistent. Visam că nimerisem pe masa de operaţie a unui chirurg avangardist, care profita de mine ca să experimenteze ultima invenţie în materie de timpanoplastie. Am simţit un sfredel în urechi, am înjurat neputincios şi am deschis ochii. Visul s-a risipit, dar impresia că eram supus unei torturi umilitoare a rămas. Mi-am dat seama totodată că dormisem mult mai puţin decât îmi propusesem. M-am uitat la ceas şi am văzut că era şase şi jumătate dimineaţa. M-am dat jos din pat cu mişcări de păpuşă dezaxată şi mi-am aruncat ochii pe geam. Trei bărbaţi găureau asfaltul cu aerul că împlinesc un ritual păgân. Mare nesimţire, mi-am spus cu năduf şi am intrat în baie. Pe la jumătatea duşului, apa s-a oprit brusc. Am rămas cu săpunul pe mine, neştiind ce să cred. Două minute mai târziu, pe când filosofam pe tema actelor ratate, gresia şi faianţa au început să zornăie ameninţător. Ceva dezagreabil şi drastic se petrecea dedesubt. Un burghiu a prins să foreze un perete, semn că vecinii de jos tocmai votau schimbarea. Şi probabil că era mult de votat, dat fiind că demaraseră procedura la 6.50.
         Am ieşit pe uşa blocului şi după doi paşi m-am simţit atacat de nişte musculiţe ciudate. Mi-am trecut mâinile prin păr, încercând să văd despre ce era vorba, şi apoi mi-am ridicat privirile. La etajul doi, coana Miţa tocmai împăturea mulţumită faţa de masă pe care mi-o scuturase în cap. Noua formă de mătreaţă pe care o contractasem prin amabilitatea ei m-a făcut să clatin din cap – pe jumătate de nervi, pe jumătate ca să-mi scutur măcar o parte din recolta de firimituri.
         Am ajuns în staţia de autobuz la timp ca şoferul autobuzului să-mi închidă uşa în nas şi să mă oblige la zece minute de aşteptare exasperată. Într-un târziu, următorul autobuz s-a urnit de la capătul liniei şi a tras la bordură. M-am aşezat pe un scaun, am deschis geamul din dreptul meu, am scos o carte din geantă şi am dat să citesc. Din spate, o mână păroasă mi-a închis geamul cu o mişcare care nu admitea replică. Mi-am amintit că autobuzul e o incintă pe placul anaerobilor şi mi-am plecat ochii în carte. Din jur simţeam cum mă înconjoară izuri care mai de care mai îndrăzneţe. Am apucat să citesc o frază, după care din difuzorul de deasupra mea Nicolae Guţă a prins să se văicărească sfâşietor: Iubirea ta, dragostea mea, / Mi-a otrăvit inimioara, / Mi-ai pus sare peste rană, /Iubirea ta e-o vorbă goală „.
         Am coborât întristat şi am luat un taxi, ca să ajung la timp la emisiunea TV la care fusesem invitat încă de acum două săptămâni. M-am grăbit degeaba, fiindcă, odată sosit la locul faptei, am fost pus pe stand-by de o doamnă care m-a condus într-o cămăruţă de unde a venit să mă salte după două ore ca să mă introducă în platou. Deja întârziasem la o întâlnire importantă. La editură am ajuns pe la unu şi jumătate în loc de unsprezece. Am scos discheta din geantă şi am predat-o secretariatului de redacţie, mulţumit că nu întârziasem mai mult de o săptămână peste termenul fixat.
         Când m-am întors acasă, am urcat pe o mochetă din coji de seminţe care mi-au pocnit sub pantofi până la etajul doi, unde trei scuipătoare umane se opriseră pe băncuţă, pentru o tacla tihnită. Un etaj mai sus, mi-am cerut scuze vecinilor care întinseseră masa pe palier. Mi s-a părut că văd în ochii lor o undă de silă din cauză că îndrăznisem să le tulbur cina în casa scărilor. Am descuiat uşa apartamentului şi am verificat dacă se dăduse drumul la apă. Da, aveam apă, dar nu doar la robinet, ci şi de la vecinul de deasupra, care plecase la serviciu lăsând robinetul deschis şi îmi muiase tavanul.
         Spre seară, după ce administratorul mi-a comunicat că incidentele astea se rezolvă prin bună înţelegere între părţi – „suntem oameni, domnu', nu animale” —, am încercat să văd un film, însă fără succes. Din peretele alăturat mi-a năvălit în sufragerie o hoardă de decibeli călare pe nişte başi fără grad de comparaţie. Am ieşit şi am ciocănit la uşa vecinului de lângă mine. Evident că nu mi-a răspuns. La ce hărmălaie se auzea din apartament, n-ar fi avut cum să mă audă. Iar soneria nu mergea oricum.
         Acum e două noaptea. Lumea s-a culcat, cu excepţia vecinei de dedesubt, care urmăreşte cu sufletul la gură spovedania unui criminal în serie la OTV. Sonorul e dat la maximum, aşa încât am în permanenţă impresia că ucigaşul se află la mine în debara şi-mi vorbeşte de acolo.
         Ceva îmi spune că mâine n-o să fiu bun de nimic. Iar din câte ştiu, peste două zile „e nuntă în cartier”. Fata acordeonistului de la unu se mărită. Culmea e că o cheamă Gioconda.
         RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) este scriitor, traducător şi gazetar. Absolvă cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, secţia engleză-franceză. Lucrează pe rând ca profesor de engleză, bibliotecar şi documentarist. În 1993 se angajează ca redactor de carte la Editura Olimp. După un an ajunge la Elit, iar după un altul la RAO. În 2003 se transferă la Humanitas, unde lucrează şi în momentul de faţă ca editor. A publicat două romane (Efemeriada şi Balul fantomelor), un volum de povestiri despre Bucureşti (Bazar bizar) şi unul de eseuri despre necinstea în sport (Fanionul roşu). În 2005 primeşte premiul naţional Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului (Fanionul roşu). Este traducător şi coautor a două lucrări de referinţă din literatura sportivă (Enciclopedia Larousse a fotbalului şi Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004). A tradus aproape şaizeci de cărţi din autori englezi, americani, canadieni şi francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, Kazuo Ishiguro, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, Francois Mauriac, Scott Turow, John Grisham, Des MacHale, Nick Hornby etc). A colaborat la ProSport şi Observator cultural. În prezent deţine câte o rubrică la Idei în dialog, Cuvântul, Evenimentul zilei şi Gazeta sporturilor. Publică ocazional în România literară, Lettre Internationale, Dilema veche, Orizont, Tomis, Banatul etc.


                                                                   SFÂRŞIT


         1În accepţiunea (astrologică) de „casă”.
         2 Termenul apoftegmă, aici, îmi aparţine.
         3 Acest organ auricular este trouvaille-ul lui Nichita Danilov.
         4 Bre”-ul colocvial (incompatibil, altminteri, cu un „decalog”) e o iniţiativă a mea, de ordin comic.
         5 Supravieţuieşte cine se adaptează
         6 Fă ce pofteşti
         7 Asta nu mai poate să dureze
         8 Numai grija asta n-o aveam
         9 Geometria simplă a hazardului

No comments:

Post a Comment

sau trimite comentariul tau la scanave@yahoo.com