Recordurilor lumii antice

Fw: Cele mai bizare recorduri ale lumii antice

petrescu adrian

To M.Olaru

Today at 11:34 AM

Cele mai bizare recorduri ale lumii antice

Performanţele extreme şi curiozităţile au fascinat umanitatea încă din zorii ei. Evident, Antichitatea nu face nici ea excepţie de la această regulă iar cea mai bună dovadă în acest sens o reprezintă cele 7 minuni ale lumii.

Acestea sunt, însă, cele mai cunoscute. Pe lângă piramide, Colosul din Rhodos sau Farul din Alexandria, lumea antică se mai dădea în vânt şi după statistici, recorduri şi informaţii mai puţin obişnuite, iar cei care să le aducă în atenţia publicului nu erau nici ei puţini. De la cel mai mare schelet uman la cele mai desfrânate femei, de la cel mai potent bărbat până la cel mai rău vecin, şi de la cele mai ciudate armuri până la cei mai mari beţivi din Antichitate, ei bine, acestea erau subiecte de care nu se sfiau să scrie nici chiar cei mai mari învăţaţi ai acelor vremuri...

Despre oameni

   - Cei mai înalţi oameni - Conform învăţatului latin Aulus Gellius (125-180 d.Hr.), limită până la care un om se poate înălţa este cea de şapte picioare (2,07 metri). Cu toate acestea, Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.), în a sa Istorie Naturală, pomeneşte cazul unui arab pe nume Gabarra care a fost adus în faţa împăratului Claudiu ca o curiozitate extremă. Sclavul măsură nu mai puţin de 2,89 metri înălţime. Acelaşi Pliniu susţine, însă, că nu Gabarra era recordmanul absolut ci un cuplu roman, Pusio şi Secundilla, ambii cu o înălţime de 3,02 metri. Istoricul menţionează chiar şi locul în care au fost îngropaţi cei doi, anume grădinile vilei lui Salustius.
   -  Cei mai scunzi oameni - Tot Pliniu cel Bătrân aminteşte şi de cel mai scund om despre care ar fi existat menţiuni scrise în Antichitate. Este vorba de piticul Conopis, sclavul preferat al Iuliei, nepoata împăratului Octavian Augustus. Conform mărturiilor ilustrului istoric roman, Conopis nu ar fi depăşit înălţimea de 70 de centimetri. El este, însă, contrazis de Suetonius, un alt autor celebru al Antichităţii, care afirma că Lycius, un cavalerist roman din vremea aceluiaşi Augustus, avea o maximă înălţime de 60 de centimetri.

   - Cel mai puternic om - Gladiatorul Athanatos (Nemuritorul) putea candida cu succes, în opinia lui Pliniu cel Bătrân, la titlul de cel mai puternic om din lume. Istoricul susţine că luptătorul apărea echipat cu o platoşă de plumb ce cântarea nu mai puţin de 163 de kilograme, şi asta în condiţiile în care greutatea maximă pe care un legionar roman trebuia să o care era de doar 35-40 de kilograme. Şi totuşi, un centurion din garda personală a împăratului Augustus, Vinnius Valens, se spune că era atât de puternic încât putea ridica de la pământ o căruţă plină cu amfore de vin şi că putea opri un car de curse aflat în plină viteză. De altfel, isprăvile sale herculeene i-au fost notate în detaliu pe piatra funerară din Roma, chiar la dorinţa acestuia.

   - Cei mai longevivi oameni - Mare amator de curiozităţi, Pliniu cel Bătrân nu uită să menţioneze şi recordurile absolute legate de vârsta pe care o poate atinge un om. El susţine că la Roma exista un anume Marcus Aponius, un bărbat cu venerabila vârstă de 140 de ani. Totuşi, un recensământ din anii 70 d.Hr. Arată că în peninsulă italică trăiau 4 bărbaţi cu această vârstă şi tot atâţia de câte 137 de ani. Un caz cert, deşi mai puţin spectaculos decât Marcus Aponius, este cel al oratorului Gorgias din Sicilia, omul care a atins vârsta de 108 ani, o performanţă incredibilă pentru acele vremuri. 

  - Cei mai virili bărbaţi - Dacă Aristotel susţinea convins că un bărbat poate procrea doar până la vârsta de 70 de ani, în timp ce o femeie poate da naştere doar până la 50 de ani, Pliniu cel Bătrân îl contrazice, menţionând cazul cenzorului Cato, fericitul tată al unui băiat pe care l-a conceput la vârsta de 80 de ani. Şi cu toate acestea, regele Masinissa al Libiei (240 - 148 i.Hr) deţine un record de invidiat de toţi bărbaţii din lumea romană, acolo unde virilitatea era aproape un cult, el devenind tată la incredibila vârstă de 88 de ani.

Despre sex, dragoste şi vicii

   - Cea mai lungă partidă de sex - Îi aparţine Messalinei, soţia împăratului Claudius. Conform lui Dio Cassius (155 - 229 d.Hr.), aceasta ar fi provocat-o la un duel nonconformist pe cea mai cunoscută prostituată din Roma, câştigătoare urmând a fi desemnată cea mai rezistentă din punct de vedere sexual. Prostituata a abandonat după 24 de ore, Messalina rezistând cu o oră mai mult. În tot acest timp, împărăteasa a fost satisfăcută de nu mai puţin de 25 de bărbaţi. Tot Messalina deţine şi recordul pentru cea mai desfrânată femeie a Antichităţii, nicio altă pretendentă la acest trist titlu nereuşind mai multe infamii decât ea, ne asigură acelaşi Dio Cassius.
    - Cel mai rezistent bărbat din punct de vedere sexual - O variantă masculină a desfrânatei Messalina o reprezenta împăratul Commodus. Acesta era deosebit de apreciat şi lăudat pe străzile Romei pentru faptul că nu era seară în care să nu se retragă în dormitorul său însoţit de 300 de concubine alese pe sprânceană dintre prostituate şi femei libere, laolaltă. Ca şi cum nu era de ajuns, împăratul cumpărase şi 300 de sclavi homosexuali.
    - Cei mai mari beţivi ai Antichităţii - Locuitorii Bizanţului îşi creaseră o faimă atât de mare de băutori înveteraţi, încât în toată lumea antică umbla vorba că aceştia locuiesc mai mult în bodegi decât în propriile case, acestea din urmă fiind închiriate călătorilor şi negustorilor. Istoricul Aelian (175-235d.Hr.) susţine chiar că în timpul unui asediu, generalul Leonides a fost nevoit să ordone crearea unor bodegi mobile pe metereze, astfel încât soldaţii săi să nu mai dezerteze pentru a-şi umple burţile cu vin în oraş.

   - Cea mai lungă perioadă de virginitate - Iulius Cezar menţiona în a sa De Bello Gallico că triburile germanice aveau un obicei cel puţin ciudat pentru un roman obişnuit cu moravurile Cetăţii Eterne. Astfel, era considerată o mare ruşine pentru un bărbat să cunoască femeia înaintea vârstei de 20 de ani. De altfel, cei care reuşeau să îşi păstreze castitatea cât mai mult se bucurau de mare stimă în rândul conaţionalilor lor. Se credea că această practică îi făcea pe bărbaţi mai puternici, mai înalţi şi mai buni luptători.
    - Cei mai răi vecini ai lumii antice - Tot Iulius Cezar susţine că germanicii, prin natura lor războinică, erau cei mai răi vecini pe care cineva îi putea avea. Idealul unui asemenea barbar era să trăiască singur într-o pădure, conform scrierilor dictatorului roman. Aceasta însemna că reuşise să îşi izgonească toţi vecinii din jur.

Despre război

   - Cel mai de succes gladiator - Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) susţine că doar împăratul Commodus (în medalion - Emperor Commodus as Hercules) putea deţine un astfel de record. Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule şi renumit pentru faptul că nu pregeta să coboare în arenă alături de gladiatori, Commodus a ieşit învingător de 735 de ori din tot atâtea înfruntări. În medie, un gladiator îşi găsea sfârşitul după aproximativ 10 confruntări. Cu toate acestea, pe piatra funerară a unui gladiator pe nume Flamma se indică faptul că războinicul a participat la 33 de lupte, a învins în 21 dintre ele, a pierdut 8 şi a fost graţiat de 4 ori.
    - Cel mai înalt turn de asalt - În timpul asediul asupra cetăţii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldaţilor şi inginerilor săi să ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodată. Uriaşa maşinărie de război avea, în momentul finalizării construcţiei, o înălţime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 - 21 i.Hr.). Acelaşi istoric susţine că platforma ultimului dintre cele nouă nivele avea o suprafaţă de 82 de metri pătraţi, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile să arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme. Faptele sunt confirmate şi de scriitorul, inginerul şi arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma că turnul nu a ajuns niciodată să îşi îndeplinească scopul, şi asta pentru că, datorită greutăţii sale enorme, el s-ar fi scufundat în dejecţiile aruncate de locuitorii cetăţii Rhodos în calea sa. Într-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicată o ofrandă în cinstea zeului Helios. 

   - Cea mai ciudată armură - Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins că sarmaţii de la nordul Dunării aveau cele mai ciudate armuri create vreodată. Dacă este să îi dăm crezare învăţatului elen, sarmaţii îşi confecţionau armurile din copite de cai. Acesteau erau spălate, despicate şi modelate, astfel încât să semene cu solzii unui şarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos şi erau la fel de eficiente ca şi cele greceşti din bronz sau fier, putând opri o sabie, o suliţă sau o săgeată.

   - Cea mai neconvenţională armă - Pe când asediau cetatea grecească Ambrakia, în anul 189 i.Hr., romanii s-au văzut puşi în faţa primului gaz de luptă, o armă cel puţin neconvenţională pentru acele timpuri. Incapabili să se apropie de ziduri prin intermediul maşinăriilor lor de război, romanii au săpat tuneluri prin care să iasă în spatele zidurilor inamice. Planul lor a fost, însă, dejucat iar grecii au plasat în tunelul roman un cazan ciuruit plin cu cărbuni aprinşi şi pene. Fumul gros şi înecăcios a fost suficient ca să îi determine pe romani să renunţe la planul lor. Mărturia aparţine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr). 

   - Cea mai slabă cavalerie - Renumiţi pentru modul lor de viaţă desfrânat, lasciv şi luxos, locuitorii oraşului Sybaris (în medalion moneda Sybaris) au dat chiar naştere termenului de sibarit (persoană care trăieşte în lux şi desfrâu). Astfel, una dintre plăcerile acestor oameni era aceea de a-şi vedea caii dansând la banchete, o plăcere care se transformase într-un veritabil obicei. Tradiţia s-a dovedit, însă, fatală în momentul unei bătălii cu armata cetăţii rivale, Croton. Întâmplarea cu iz de anecdotă este susţinută atât de istoricul latin Aelian, cât şi de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.). Cunoscând obiceiul sibariţilor de a-şi învăţa caii să danseze, sute de soldaţi din Croton au venit pe câmpul de luptă înarmaţi... cu instrumente muzicale. Atunci când hărmălaia muzicanţilor improvizaţi a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au început să îşi execute tumbele şi piruetele binecunoscute, fiind incapabile să execute un atac. Victoria în acea zi a revenit, evident, soldaţilor din Croton.

   - Cea mai stupidă înfrângere - În timpul invaziei celţilor în Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisă de o întâmplare cel puţin neobişnuită. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirmă că într-o noapte fatidică, în apropiere de Delfi, celţii au fost cuprinşi de nebunia lui Pan (de aici şi termenul de panică), crezând că sunt atacaţi de eleni. Nici vorbă de aşa ceva, dar celţii s-au retras în grabă lăsând în urmă 10.000 de morţi. Se pare că în retragerea lor pripită, atacatorii şi-au ucis inclusiv tovarăşii mai lenţi de picior, totul pentru a grăbi marşul supravieţuitorilor.

Despre mistere

   - Cel mai misterios exponat - Amiralul cartaginez Hanno a efectuat în secolul al VI-lea i.Hr. o călătorie de-a lungul coastei apusene a Africii. Conform spuselor sale, preluate de istoricul Pliniu cel Bătrân (medalion stânga), Hanno şi marinarii săi au observat grupuri de oameni neobişnuiţi pe ţărmul Continentului Negru. Femeile aveau trupul complet acoperit cu păr, în timp ce bărbaţii erau atât de puternici şi de agili încât nu a putut fi prins niciunul. În schimb, două femei au fost ucise şi jupuite, iar pielea lor a fost expusă ca o curiozitate într-un templu din Cartagina. Se pare totuşi ca Hanno reuşise să captureze două... gorile, animale complet necunoscute în bazinul mediteranean.
    - Cea mai mare fosilă umană - Acelaşi Pliniu cel Bătrân afirmă în Istoria Naturală că, în timpul unui cutremur devastator care a lovit Creta, un întreg perete de munte s-a năruit complet. Catastrofa a dezvăluit cretanilor rămăşiţele misterioase ale unui individ de proporţii uriaşe. Măsurătorile au arătat că oasele aparţineau unui bărbat cu o înălţime de 20,4 metri.
    - Cel mai mare dinte - Un caz asemănător este menţionat şi de către Phlegon din Tralles (sec II d.Hr.), cel care susţine că, în timpul domniei lui Tiberius, la curtea acestuia din insula Capri a fost adus un dinte uman uriaş, de 30 de centimetri lungime, dinte dezvelit în urma unui cutremur ce avusese loc în Asia Mică. Mai mult, cei care i-au adus dintele împăratului, susţineau că se află în posesia unui schelet colosal. Tiberius nu a acceptat, însă, ca acesta să fie transportat, mulţumindu-se cu o copie a craniului în mărime naturală. Tiberius şi-a motivat alegerea prin respectul cuvenit celor trecuţi în nefiinţă, fie ei uriaşi sau oameni normali.
   - Cea mai mare sepie capturată vreodată - Cu o meticulozitate specifică doar marilor istorici şi naturalişti, Pliniu cel Bătrân menţionează un caz cel puţin ciudat petrecut în sudul peninsulei Iberice, în oraşul Crateia, în jurul anului 150 i.Hr. Istoricul susţine că o sepie de dimensiuni colosale îşi făcuse un obicei din a pătrunde în bazinele artificiale ale localnicilor şi de a se înfrupta cu peştele acestora. Atunci când a fost prinsă şi ucisă, ea a fost adusă în faţa generalului roman Lucullus, care şi-a notat în detaliu dimensiunile acesteia. Astfel, sepia uriaşă avea un cap echivalent cu 15 amfore, aproximativ 390 de litri, iar tentaculele sale se întindeau fiecare pe lungimea de 9 metri. Resturile bestiei cântăreau nu mai puţin de 230 de kilograme, în timp ce ventuzele sale erau echivalentul unor cupe cu capacitatea de 10 litri.
    - Cel mai violent peste - Claudius Aelianus - "Aelian" (175-235 d.Hr.) menţionează existenţa unui peşte de dimensiuni uriaşe, înarmat cu dinţi tăioşi, mult mai mare decât un rechin, care se dădea în vânt după carnea umană şi care obişnuia să răstoarne fără mari probleme ambarcaţiunile pescarilor. Acelaşi Aelian susţine că monstrul putea crea valuri uriaşe în momentul în care izbea apa cu coada şi că astfel arunca oamenii de pe stânci. Se pare că monstrul descris de Claudius Aelianus nu era altceva decât un caşalot.

Sursa: Cartea recordurilor lumii antice - Allan&Cecilia Klynne
Editura Hous of Guides, 2007