Romania moderna
În urmă cu câteva zile am primit de la o prietenă un mail
care m-a pus pe gânduri. Şi la muncă.
Pe gânduri, deoarece conţinutul mesajului poate fi o
intoxicare de presă provocată de structuri specializate pentru a vedea ce
reacţii stârneşte şi cum pot fi exploatate.
La muncă, deoarece de o bună bucată de timp vroiam să
întocmesc o argumentare pentru o concluzie care de multă vreme mă “bântuie”: România
modernă – de la
Unirea Principatelor şi până la cea de azi – este rezultatul tratatelor de pace. Pe cale de
consecinţă, România va dispărea tot în urma unui(unor) tratat(e).
Ştiu că voi scandaliza multă lume. Mai ales pe cei care
spun (cu argumente de netăgăduit) că ei şi înaintaşii lor s-au sacrificat
pentru ţară şi neam.
Dar în lumea de azi, când “demitizarea istoriei” (mai ales a istoriei românilor) este nu
numai trendy, ci şi foarte lucrativă, sper ca eseul meu să pună la
dispoziţia cât mai multor români argumente că nu pot fi duşi de nas, şi nici
mânaţi ca o turmă (sindrom mioritic) spre “ţarcurile” Noii Ordini.
Iată de la ce am pornit:
Timbru emis de Poşta Franceză în 2011
Poşta Franceză a emis un timbru cu harta României
şi cu provinciile răpite de Stalin.
Cum arată harta ţării noastre pe noile timbre emise
de Poşta Franceză.
Republica
Moldova, Bucovina de Nord și
Basarabia de Sud sunt încorporate
în teritoriul României, aşa cum se prezenta acesta la 1 Decembrie 1918),
potrivit unor timbre emise de Poşta Franceză
IMPACTNEWS : Franţa a decis "să dea înapoi" României teritoriile pierdute.
Franţa rescrie harta Europei.
Republica Moldova, Bucovina de
Nord şi Basarabia de Sud sunt încorporate în teritoriul României (aşa cum se
prezenta acesta la 1 Decembrie 1918), potrivit unor timbre emise de Poşta
Franceză, scrie Timpul.
"Nu este vorba despre o
ficţiune geopolitică, ci despre o imagine tipărită pe sute de mii de timbre
emise de Poşta Franceză, răspândite în toată lumea, odata cu corespondenţele
plecate din Hexagon către cele patru puncte cardinale, dar şi în albumele
colecţionarilor de mărci poştale.
Timbrul, tipărit în cadrul unei
colecţii intitulate generic, «Lumea 2011», fixează cu fidelitate maximă hărţile
tuturor celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, reproducând fără
greşeala hotarele ţărilor, cu excepţia României, care figurează cu conturul
consacrat în perioada interbelică. Adică atunci când frontierele patriei
încadrau şi provinciile ulterior răpite de imperiul sovietic.
Textul din partea stângă
superioară nu lasă loc de îndoieli şi explică: «Uniunea Europeană, 27 de state
membre de la 1 ianuarie 2007»", scrie publicaţia din Republica Moldova.( http://www.timpul.md/)
"Să ştie Poşta Franceză,
una dintre cele mai respectabile instituţii de stat ale Franţei - ţara care
este unul dintre polii de greutate ai Uniunii Europene - ceva în plus faţă de
ce ştim noi?
Să fie vorba
despre o eroare - dar una frumoasa, să recunoaştem - a unor funcţionari
publici, sau de o premoniţie istorica a verilor de gintă latină ?", se
întreabă Timpul.
***
Am
încercat să văd de unde provine ştirea.
Şi
dacă nu am reuşit să o descopăr pe http://www.timpul.md/, am reuşit să o
găsesc pe adresa http://www.bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=31&article=8594, cu data de apariţie
31 martie 2013, iar mai târziu pe http://www.cotidianul.ro/posta-franceza-a-emis-un-timbru-cu-harta-romaniei-si-cu-provinciile-rapite-de-stalin-216189/ în 20 iunie
2013, preluat şi de alte publicaţii on line.
Nereuşind să descopăr mai multe, m-am
pus pe lucru şi iată ce am realizat:
(Precizare necesară:
neavând pretenţia unei lucrări academice, am căutat să folosesc cele mai la
îndemână surse de documentare accesibile cât mai uşor oricui, şi care mi s-au
părut mie mai sistematizate.)
*
unirii Principatelor
Dunărene, în conformitate
cu hotărârile Congresului
de la Paris din 1856.
Datorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția
de la 1848 din Principatele
Române nu
a reușit să transpună în viața politică și de stat ideile și principiile
constituționale
prevăzute în programele lor. Tările Române au fost
nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858. Astfel,
printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în considerare
voința poporului român manifestată prin revoluțiile Divanurilor ad-hoc, s-au stabilit norme fundamentale
referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor.
Pe baza Convenției de la Paris,
care reprezintă de fapt o Constituţie venită din afară, se transpunea pentru
prima dată în practica noastră constituțională principiul separaţiei puterilor, ele urmând să fie
exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele
lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală de la Focșani.
Vezi şi
*
Tratatul de la Berlin (1 iunie -1 iulie 1878) a fost
tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a
revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența
obținută prin aceasta de Imperiul
Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în
urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența
Franța, Imperiul
Otoman, Italia și Rusia, iar cel care a dat dovadă
de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea
hotărârilor a fost cancelarul german Otto von
Bismarck.
Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toți
participanții să ia în considerare aportul României pe plan militar, la
câștigarea Războiului de Independență al României din 1877-1878 care consfințea independența
României. Deși se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, Rusia a
luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparținuseră României: Județul Cahul, Județul Ismail și Județul Bolgrad astăzi parte componentă a
Ucrainei din anul 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Prevederi teritoriale:
Muntenegru, România și Serbia deveneau state suverane, egale în drepturi cu celelalte
state independente. Ca state ce se bucurau de independență deplină, ele puteau
să-și înfăptuiască nestingherite politica externă și internă (Articolul XLIII);
condiția pentru această recunoaștere era ca aceste țări să acorde cetățenie
tuturor locuitorilor, indiferent de religie;
Principatul autonom Bulgaria era simțitor micșorat în raport cu Tratatul de la San Stefano. Se
constituia provincia autonomă Rumelia Orientală, condusă de un
guvernator creștin, numit de Sublima Poartă;
Teritoriul organizat de România sub forma județelor Cahul, Bolgrad și Ismail era încorporat din nou Rusiei țariste;
*
Romania Mare şi sistemul Tratatelor de la Versailles:
- sistemul de la
Versailles
este ansamblul păcilor încheiate după
Primul Război Mondial.
-
prima pace este cea cu Germania. Pentru România, acest sistem este important pentru
că prin pacea încheiată, Marile Puteri recunosc unireaTransilvaniei şi
Bucovinei cu România.
- URSS nu a fost invitată la pace, deci nu apar prevederi
cu privire la Basarabia.
-1920 - prin Tratatul de la Londra, Marile Puteri (
Anglia, Franţa, Japonia, Italia) au recunoscut unirea Basarabiei cu România. Acest
sistem e esenţial pentrut că certifică printr-un act de jure (de
drept) apariţia României Mari.
-
politica externă între 1920-1939:
România trebuia să fie in raporturi bune cu ţările care garantau acest sistem (Anglia şi Franţa) pentru că garanţiile anglo-franceze
asigurau existenţa statului România Mare.
-
prin relaţiile bilaterale şi cele din cadrul Societăţii Naţiunilor, România a
militat pentru respectarea principiilor prevăzute de Tratatul de
la Versailles.
- politica
externă între 1920-1939: România
trebuia să fie in raporturi bune cu ţările care garantau acest sistem (Anglia şi Franţa) pentru că garanţiile anglo-franceze
asigurau existenţa statului România Mare.
-
prin relaţiile bilaterale şi cele din cadrul Societăţii Naţiunilor, România
militează pentru respectarea principiilor prevăzute de Tratatul de
la Versailles.
- pentru existenta statului român
întregit, aveau importanţă şi relaţiile cu vecinii, dar acestea nu erau unele
prea bune.
- România avea alianţe cu Polonia, Cehoslovacia şi
Iugoslavia, cu care avea graniţe directe atunci.
- cu
URSS, Ucraina, Ungaria, Bulgaria - România avea relaţii
ostile pentru că acestea nu erau de acord cu existenţa României Mari.
- în
timpul lui Lenin, URSS rupe relaţiile cu România şi nu recunoaşte
pierderea Basarabiei.
- România depune eforturi şi poartă tratative la Viena, Copenhaga, Riga, dar URSS
recunoaşte doar DE FACTO, nu DE JURE existenţa graniţelor pe Nistru.
- Ungaria, care a trebuit să semneze pacea de la Trianon, nu respectă
prevederile acesteia.
- Bulgaria nu
recunoaşte pierderea Cadrilaterului în 1913.
-
Franta şi Anglia încurajeaza constituirea unor
alianţe regionale in Europa de Est, astfel:
- în1921 se
înfiinteaza “Mica Antanta” - formată
din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia;
- în 1934 -
Alianţa Balcanică - România,
Iugoslavia, Grecia şi Turcia - Bulgaria refuza să intre pt. că e stat revizionist.
- după ascensiunea fascismului în
Germania(1933), acţiunile statelor revizioniste s-au intensificat şi astfel situaţia României devine una precară pt. că era
înconjurată de state revizioniste.
Deşi România promovează în continuare prietenia cu Anglia şi Franţa, garanţiile oferite de
acestea se dovedesc a nu fi trainice în 1938.
- 1938 – Anglia şi Franţa alături de Musollini şi Hitler semneaza Acordul
de la Munchen,
prin care Anglia şi Franta constrângeau Cehoslovacia să cedeze Germaniei tot
Apusul Cehoslovaciei - astfel, un stat ca Cehoslovacia, care îşi baza existenţa
pe sistemul de la
Versailles a fost spintecat şi garanţiile anglo-franceze nu
mai prezintă nici o siguranţă.
- 1938 în noiembrie, Carol II face o
vizita în Occident ca să constate dacă România se mai poate baza pe Anglia şi Franţa, dar rezultatele sunt descurajatoare.
- Hitler îl someaza pe Carol să îi aducă
la putere pe legionari, dar acesta este împotrivă şi ucide 13 lideri legionari.
Ca urmare raporturile cu Germania devin
tensionate.
- relaţiile cu vecinii sunt şi mai
tensionate când fascismul culmineaza prin Acordul Ribbentrop-Molotov (în
condiţii de pace), când doi dictatori îşi împart Răsăritul Europei.
- izbucnirea celui de-al Doilea război Mondial în
septembrie 1939 dovedeşte încă o dată că Anglia şi Franţa nu sunt capabile să
isi sprijine aliaţii. Polonia e cotropită iar Anglia
şi Franţa nu fac nimic în afară
de o declaraţie de război.
- România iese astfel din Liga Naţiunilor şi se
orientează spre Germania, cu care încheie un acord comercial, iar apoi îi
include pe legionari în Guvern.
- în
aceste condiţii, sistemul Tratatelor de la Versailles
s-a prăbuşit.
Sfârşitul
războiului avea să ne găsească în
următoarea situaţie:
Pentru
a înţelege mai bine situaţia în care se afla România şi – mai ales – cum s-a
ajuns la ea, am căutat un articol al reputatului istoric prof. univ.dr. IOAN
SCURTU, articol care mi s-a părut
suficient de cuprinzător pentru înţelegerea problemei (dar şi destul de concis
despre o perioadă istorică de 20 de ani, perioadă care în istoriografia
românească e reflectată în zeci de mii de pagini).
BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO – SOVIETICE (1918-1947)
Basarabia a ocupat un loc extrem de important în
politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice.
Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în
noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii
tratatelor de pace. Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de
18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român – realizat prin Unirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – era un fapt împlinit. Problema
esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale.
Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost
pozitiv pentru România. Prin Tratatul
de la Versailles,
din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ
respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii. La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en
Laye, Tratatul de pace cu Austria,
care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi
discuţii, s-a încheiat Tratatul cu
Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma
unirea Transilvaniei cu România.
În privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ
de faptul cǎ guvernul bolşevic nu era
recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost
invitaţi la Conferinţa
pǎcii. La
Paris
şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist,
dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea
Conferinţei de pace, deoarece Rusia – care participase la rǎzboi din iulie 1914
pânǎ în octombrie 1917 – nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele
încheiate.
Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie
contradictorie în timpul rǎzboiului. Din august 1916, România şi Rusia
erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la
luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918,
guvernul bolşevic a decis întreruperea
relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ
noului regim instaurat la
Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor
Poporului al Republicii Sovietice FederativeRuse din acea zi menţiona:
“1. Toate
relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ.Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor
române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.
2. Tezaurul
României, aflat în pǎstrare la
Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ.
Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va
preda în mâinile poporului român”
Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de
evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat
rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul bolşevic se afla
în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România,
iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor.
Pe de altǎ parte,
guvernele României apreciau cǎ între cele douǎ state nu exista o stare de
rǎzboi şi au refuzat sǎ dea curs solicitǎrilor Franţei de a interveni cu armata
în sprijinul opoziţiei alb-gardiste, pentru a rǎsturna regimul bolşevic.
Principala lor preocupare era recunoaşterea de cǎtre Rusia a actului Unirii
Basarabiei cu România din 27 martie 1918. De asemenea, apreciau cǎ tezaurul
evacuat la Moscova
– pe baza unui acord între cele douǎ state, girat de Franţa - era un bun
asupra cǎruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit
integral României.
În februarie 1920, când
regimul bolşevic se afla în dificultate, ministrul de Externe sovietic,
Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al
României, iniţierea unor “tratative
pentru reglementarea pe cale paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare şi
pentru a statornici între ele raporturi paşnice, utile şi profitabile pentru
ambele pǎrţi”, apreciind cǎ “diferendele
dintre cele douǎ ţǎri pot fi aplanate pe calea negocierilor paşnice, iar toate
chestiunile teritoriale rezolvate prin bunǎ înţelegere”. Premierul
român a fost de acord, astfel cǎ au început negocieri la Copenhaga între Dumitru
N. Ciotori, împuternicitul guvernului de la Bucureşti, şi
diplomatul sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.
Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu
guvernul bolşevic, iar la 3 martie 1920
Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut legitimitatea unirii
Basarabiei cu România. Ca urmare, contactele de la Copenhaga s-au
întrerupt.
La 13 octombrie 1920 guvernul sovietic a propus
din nou guvernului român organizarea unor negocieri directe pentru
reglementarea relaţiilor dintre cele douǎ state, precizând cǎ “interesele celor douǎ ţǎri pot fi
satisfǎcute în modul cel mai avantajos pentru cele douǎ ţǎri contractante, dacǎ
nici o influenţǎ din afarǎ nu va complica sau frâna realizarea acestei
dorinţe comune”.
Peste câteva zile, la 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu
România.
În preambulul tratatului se
preciza:
“Considerând cǎ în interesul pǎcii
generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în Basarabia o
suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze
minoritǎţilor de rasǎ, religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ;
Considerând
cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea
Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ;
Considerând
cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu
România;
Considerând,
în sfârşit, cǎ România din propria ei voinţǎ doreşte sǎ dea garanţii
sigure de libertate şi dreptate, fǎrǎ deosebire de rasǎ, de religie sau limbǎ,
conform Tratatului semnat laParisla 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din
vechiul Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate.
Au hotǎrât sǎ încheie tratatul de faţǎ”.
Dupǎ aceastǎ argumentare
urma decizia:
“ Art. 1. Înaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea României asupra teritoriului
Basarabiei, cuprins între frontiera actualǎ a României, Marea Neagră, cursul
Nistrului de la gura sa pânǎ la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre
Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.
Se preciza cǎ “Înaltele Pǎrţile Contractante vor invita Rusia sǎ adere la Tratatul de faţǎ, de
îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de ele”
La 1
noiembrie 1920 guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor
semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ:
“Aflând cǎ
între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la
alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale
Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot
recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎcutǎ fǎrǎ
participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de
tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne”.
Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie (
1922), Franţa (1924) şi Italia (1927), nu şi de Japonia, interesatǎ în
promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea Sovieticǎ.
Oficialitǎţile române
considerau, pe drept cuvânt, cǎ prin tratatele de pace semnate în 1919-1920 au
fost confirmate pe plan internaţional actele de Unire din 1918.
România a devenit membru
fondator al Societǎţii (Ligii) Naţiunilor, care-şi propunea sǎ evite
declanşarea unor noi conflicte militare. In Statutul (Pactul) Societǎţii
Naţiunilor se prevedea cǎ statele membre vor rezolva pe cale paşnicǎ,
prin tratative, divergenţele dintre ele.
În spiritul Pactului
Societǎţii Naţiunilor, România a încheiat, în 1921, tratate de
alianţǎ cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei
state constituind Mica Înţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia. În
1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au creat Înţelegerea Balcanicǎ.
Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial
stabilit prin tratatele de pace.
Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ
relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ se întemeieze pe recunoaşterea de cǎtre
liderii de la Kremlin
a apartenenţei Basarabiei la
România, hotǎrâtǎ de Sfatul Ţǎrii la 27 martie 1918 şi
confirmatǎ prin Tratatul de la
Paris din octombrie 1920.
La rândul lor, sovieticii
declarau cǎ Basarabia a fost ocupatǎ de armata regalǎ românǎ, Sfatul Ţǎrii era
un organism alcǎtuit din burghezi şi chiaburi, care nu reprezentau populaţia
Basarabiei, iar Tratatul de la
Paris era lipsit de valoare juridicǎ.
Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în România,
ca şi în multe alte ţǎri europene, a dominat o stare de spirit optimistǎ,
considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ, iar pericolul unui nou
rǎzboi era eliminat. Oficialii români apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎptuit un act
care nu putea fi pus sub semnul întrebǎrii, cǎ dreptatea lor este “eternǎ”.
Dominaţi de acest spirit, ei nu au desfǎşurat o
consistentǎ propagandǎ externǎ, pentru a convinge guvernanţii şi opinia publicǎ
internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire şi de faptul cǎ noile
provincii s-au intergrat firesc în cadrul statului naţional român. În opinia
lor, fǎceau propagandǎ, pentru care risipeau importante fonduri şi energii,
doar cei care nu aveau dreptate, iar şansele lor de succes erau nule.
Adeseori, în disputele politice interne liderii partidelor
politice din Basarabia îi acuzau pe “rǎgǎţeni” cǎ nu ar proteja
populaţia din teritoriile unite în 1918, iar unele abuzuri şi ilegalitǎţi
ale autoritǎţilor – caracteristice unei societǎţi cu o democraţie neconsolidatǎ
şi care aveau loc pe întreg cuprinsul ţǎrii – erau puse pe seama
politicii guvernului de la
Bucureşti. Nu odatǎ, confruntǎrile politice interne se
prelungeau şi în strǎinǎtate, fapt ce crea o imagine negativǎ asupra României.
Pe de altǎ parte, statele
vecine care aveau revendicǎri teritoriale pe seama României (Uniunea Sovieticǎ,
Ungaria şi Bulgaria) au desfǎşurat o susţinutǎ propagandǎ externǎ,
promovându-şi propriile interese.
Guvernul sovietic, pe lângǎ
propria-i propagandǎ, s-a folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ, constituitǎ
în martie 1919, pentru discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva
burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului.
România era consideratǎ un
stat imperialist, care la sfârşitul rǎzboiului mondial a ocupat teritorii
strǎine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de toate partidele comuniste,
astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea Basarabiei şi
unirea ei cu la
Uniunea Sovieticǎ, Partidul Comunist din Ungaria revendica
Transilvania pentru ţara sa, iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea
retrocedarea Dobrogei cǎtre statul din sudul Dunǎrii.
În decembrie 1923,
Internaţionala a III-a a impus Partidului Comunist din România sǎ militeze
pentru “autodeterminarea pânǎ la despǎrţirea de statul român” a Basarabiei,
Dobrogei şi Transilvaniei.
Vizate de Internaţionala
Comunistǎ erau,
alǎturi de România, şi Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, state
“imperialiste”, asupra cǎrora Uniunea Sovieticǎ avea revendicǎri teritoriale.
Pe acest fond politic
tensionat au avut loc unele contacte oficiale româno-sovietice. În zilele de 27
martie – 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţǎ la Viena, la care delegaţia
românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte unirea Basarabiei
cu România, în timp ce delegaţia sovieticǎ a precizat cǎ nu accepta acel act,
cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii sǎ se pronunţe dacǎ
doresc sǎ rǎmânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu Uniunea Sovieticǎ
sau sǎ constituie un stat independent.
În fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei
Sfatului Ţǎrii din 27 martie 1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920.
Astfel, conferinţa a eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de
fond privind relaţiile româno-sovietice.
Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea
sovieticǎ a decis sǎ treacǎ la înfiinţarea unei entitǎţi statale pe malul stâng
al Nistrului, care sǎ devinǎ un centru de promovare a obiectivelor sale
teritoriale şi politice faţǎ de România.
Transnistria
nu a constituit niciodatǎ, de-a lungul istoriei, o entitate statalǎ, iar
puterea sovieticǎ s-a instalat definitiv în acest teritoriu abia în
februarie 1923.
Încǎ din februarie 1924 s-a
constituit un “comitet de iniţiativǎ”, care a elaborat Memoriul cu
privire la necesitatea creǎrii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. În
acest document se afirma: “Republica Moldoveneascǎ ar putea juca acelaşi rol de
factor politico-propagandistic pe care îl joacǎ republica Belorusǎ faţǎ de
Polonia şi cea a Kareliei faţǎ de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia
populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldoveneascǎ
a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasǎ necesitatea de a crea
o anume republicǎ socialistǎ şi nu o regiune autonomǎ în componenţa URSS.
Unirea teritoriilor de pe ambele pǎrţi ale Nistrului ar servi drept breşǎ
strategicǎ a URSS faţǎ de Balcani (prin Dobrogea) şi faţǎ de Europa Centralǎ
(prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar folosi drept cap de pod în
scopuri militare şi politice”.
La 29 iulie 1924 a fost adoptatǎ Hotǎrârea Biroului Politic al Comitetului
Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice cu privire la
crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în cadrul
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precizându-se cǎ acest act era
necesar din motive politice.
Pe aceastǎ bazǎ, la 19
septembrie, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist
(bolşevic) din Ucraina a decis constituirea RASSM. Graniţa de apus a noii
republici era cea a URSS, care nu recunoştea unirea Basarabiei cu România,
subînţelegându-se cǎ ar fi pe râul Prut.
A urmat Decizia Comitetului Executiv Central al
Ucrainei din 12 octombrie 1924 cu privire la formarea RASSM, în care se afirma
cǎ exista un popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului, cea mai mare
parte a acestuia “fiind aruncatǎ cu forţa sub puterea burgheziei române care a
cotropit Basarabia”. Evident, se
avea în vedere eliberarea acestuia şi integrarea sa în noul stat moldovenesc.
Odatǎ cu crearea RASSM
propaganda sovieticǎ şi-a stabilit ca obiectiv strategic asumat plenar
refacerea unitǎţii poporului moldovenesc. In acest scop au acţionat guvernul
sovietic prin structurile sale, Internaţionala a III-a Comunistǎ, Federaţia
Comunistǎ Balcanicǎ, precum şi Partidul Comunist din România, care era o secţie
(filialǎ) a Internaţionalei respective.
Potrivit statisticilor
sovietice, RASSM avea o populaţie de 572.339 locuitori, cu o structurǎ etnicǎ
complexǎ: ucraineni – 50,5%, moldoveni – 34,3%, ruşi – 5,5%,
evrei – 4,8%, alte naţionalitǎţi – 4,7%.
Capitala Republicii a fost
slabilitǎ în oraşul Balta, iar din 1929 la Tiraspol.
RASSM a fost organizatǎ dupǎ modelul sovietic, în
care rolul decisiv îl avea Partidul Comunist bolşevic. De la început,
conducerea acesteia era asiguratǎ de Comitetul Moldovenesc Regional de Partid,
format din 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei şi 2 moldoveni. Pe
întreaga perioadǎ de existenţa a RASSM în organele de conducere pe linie de
partid, la nivel central şi local, ponderea cea mai mare au avut-o ruşii şi
ucrainenii.
În aprilie 1925 a fost adoptatǎ Constituţia RASSM, care
prevedea cǎ puterea legislativǎ era exercitatǎ de Congresul Sovietelor de
deputaţi ai muncitorilor şi ţǎranilor, iar puterea executivǎ de Comitetul
Executiv Central. Din 1938 organul legislativ s-a numit Sovietul Suprem,
iar cel executiv Consiliul Comisarilor Poporului.
În RSSAM au fost create noi
structuri economice şi sociale. S-au înfiinţat colhozuri (gospodǎrii colective)
în care ţǎrănimea a trebuit sǎ se înscrie. Cei care se opuneau erau arestaţi
sau deportaţi. Fabricile, atâtea câte existau, au fost naţionalizate, patronii,
socotiţi exploatatori şi reacţionari, fiind arestaţi sau devenind
proletari. S-au înfiinţat unele noi întreprinderi, fapt ce a condus la sporirea
numǎrului de muncitori industriali. Pentru promovarea noii culturi, socialiste
şi comuniste, precum şi pentru munca de propagandǎ politicǎ în RASSM au fost
aduşi intelectuali ruşi şi ucraineni.
Conducerea sovieticǎ a
urmǎrit izolarea locuitorilor din Transnistria faţǎ de cei din România şi
cu deosebire din Basarabia, inventând o limbǎ nouǎ, moldoveneascǎ. În actul de constituire a
RASSM se menţiona cǎ în acest stat existau trei limbi: moldoveneascǎ,
ucraineanǎ şi rusǎ. În 1924 a
fost introdusǎ grafia rusǎ (chirilicǎ), iar în 1925 s-a întocmit o gramaticǎ a
limbii moldoveneşti, care folosea cuvinte româneşti arhaice, amestecate cu
cuvinte inventate sau traduse din limba rusǎ.
Tentativa de a crea o limbǎ moldoveneascǎ,
distinctǎ de limba românǎ, era determinatǎ de motive politice, neavând nici un
fundament ştiinţific. Acest fapt a fost sesizat chiar de Ion Dic-Dicescu, cel
care semnase Memoriul privind înfiinţarea RASSM. El scria
în 1925: “Noi am constatat cǎ limba moldoveneascǎ este totodatǎ şi limba
românǎ, iar limba românǎ este şi limba moldoveneascǎ prelucratǎ ştiinţific şi
literar. Limba românǎ este limba scriitorilor moldoveni”. Dicesu propunea
şi soluţia: “Noi trebuie sǎ utilizǎm acest tezaur, deoarece suntem moştenitorii
lui. Noi nu avem nici timp şi
nici forţǎ pentru a <crea> o nouǎ limbǎ şi literaturǎ. Noi trebuie sǎ ne
însuşim cultura româneascǎ şi s-o sovietizǎm, sǎ-i insuflǎm spirit comunist,
sovietic şi revoluţionar”
Liderii sovietici nu au fost consecvenţi în
privinţa grafiei şi a alfabetului. La începutul anilor ‘3o au decis ca
republicile şi regiunile autonome din Asia Mijlocie şi Caucazul de Nord, care
foloseau alfabetul arab, sǎ treacǎ la grafia latinǎ. S-a emis chiar teoria potrivit cǎreia
alfabetul latin era “adevǎratul alfabet al revoluţiei din octombrie 1917”. În acest context şi în
RASSM s-a decis, în februarie 1932, revenirea la grafia latinǎ, argumentându-se cǎ “pǎstrând unitatea
scrisului muncitorilor moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului,
vom întǎri influenţa revoluţionarizatoare a RASSM asupra maselor asuprite din
Basarabia”.
Dar, peste numai şase ani, în februarie 1938, s-a
revenit la grafia rusǎ, considerându-se cǎ prin folosirea alfabetului latin se
ajungea la “românizarea limbii moldoveneşti”, fapt ce avea consecinţe grave
asupra consolidǎrii RASSM.
În contextul marii terori staliniste din anii
1937-1938, mulţi activişti de partid şi de stat, precum şi intelectuali din
RASSM, acuzaţi de naţionalism, au fost declaraţi “duşmani ai poporului”,
arestaţi şi chiar lichidaţi.
Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ RASSM a fost o
creaţie artificialǎ, menitǎ sǎ sprijine propaganda sovieticǎ vizând
destabilizarea României şi expansiunea teritorialǎ a URSS.
La 20 iulie 1924, Comitetul Executiv al
Internaţionalei Comuniste a cerut partidelor comuniste din Polonia, Lituania,
Estonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia sǎ ia în considerare un
eventual conflict cu România.
Dupǎ pregǎtiri intense, la 11 septembrie, grupuri
înarmate au trecut Nistrul, atacând mai multe localitǎţi din Basarabia. La 15
septembrie, în localitatea Tatar Bunar
a fost proclamatǎ Republica Sovieticǎ Moldoveneascǎ, în componenţa Uniunii
Sovietice. Armata românǎ a reuşit sǎ restabileascǎ ordinea în Tatar Bunar şi a
capturat comandourilor respective.
Dupǎ 1924, conducerea sovieticǎ a schimbat
tactica în privinţa politicii externe. Dorind sǎ arate cǎ promoveazǎ o politicǎ
paşnicǎ, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat la Paris
la
27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau sǎ
rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnicǎ, eliminând rǎzboiul din
viaţa internaţionalǎ. Mai
mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice sǎ
semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.
România, ca şi celelalte
state invitate, a dat curs acestei invitaţii şi a semnat, în ziua de 9
februarie 1929, Protocolul de la
Moscova.
Devenit ministru de Externe
al României în octombrie 1932, Nicolae Titulescu a apreciat cǎ în discuţiile cu
oficialii sovietici nu trebuia ridicatǎ problema Basarabiei, întrucât aceasta
era un teritoriu românesc a cǎrei apartenenţǎ la România nu avea nevoie de
consinţǎmântul Kremlinului. La rândul sǎu, Maksim Litvinov, ministrul de Externe
sovietic, a acceptat sǎ nu ridice problema Basarabiei în relaţiile cu România.
La 3 februarie 1933, a fost semnatǎ la Londra, atât de România,
cât şi de Uniunea Sovieticǎ, Convenţia pentru definirea agresorului şi a
agresiunii. La propunerea lui Titulescu s-a precizat cǎ “prin
teritoriu trebuie sǎ se înţeleagǎ teritoriul asupra cǎruia un stat îşi exercitǎ
în fapt autoritatea”. În opinia diplomatului român, prin acest
document, Uniunea Sovieticǎ recunoştea apartenenţa Basarabiei la România.
În ziua de 22 ianuarie 1934,
la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Inţelegeri au convenit
sǎ stabileascǎ relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticǎ.
La 9 iunie 1934, printr-un schimb de
scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat
stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovieticǎ. In
document se menţiona: “Guvernele ţǎrilor noastre îşi garanteazǎ mutual plinul
şi întregul respect al suveranitǎţii fiecǎruia din statele noastre şi abţinerea
de la orice imixtiune, directǎ sau indirectǎ, în afacerile interne şi în
dezvoltarea fiecǎreia dintre ele”.
Nicolae Titulescu – care se bucura de un mare
prestigiu internaţional, îndeplinise în 1930 şi 1931 funcţia de preşedinte al
Adunǎrii Generale a Ligii Naţiunilor – s-a declarat un prieten sincer al
Uniunii Sovietice, exprimându-şi dorinţa unei colaborǎri fructuoase între
România şi marele sǎu vecin de la
Rǎsǎrit. Ministrul român a pledat pentru primirea
Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor, eveniment ce a avut loc la 15 septembrie
1934.
La rândul sǎu, guvernul sovietic, ca semn
de bunǎvoinţǎ, a restituit României, în mai 1935, o parte din tezaurul
depus la Moscova
în timpul primului rǎzboi mondial. De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir,
care au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.
În condiţiile în care
statele revizioniste deveneau tot mai agresive, Titulescu şi Litvinov au
militat pentru un sistem de securitate colectivǎ în Europa, prin semnarea unor
tratate care sǎ garanteze menţinerea pǎcii pe continent. In acest spirit,
ministrul de Externe român s-a implicat în perfectarea tratatelor de asistenţǎ
mutualǎ între Franţa şi Uniunea Sovieticǎ (2 mai 1935) şi între Cehoslovacia şi
Uniunea Sovieticǎ (16 mai 1935).
La 15 iulie 1935, N.
Titulescu a primit din partea guvernului prezidat de Gheorghe Tǎtǎrescu şi a
regelui Carol al II-lea mandatul de a negocia şi semna un pact de asistenţǎ
mutualǎ cu Uniunea Sovieticǎ.
Contextul s-a dovedit a fi cu totul nefavorabil.
Viaţa internaţionalǎ se deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor
revizioniste şi a politicii de cedare în faţa agresorului promovate de
guvernele Franţei şi Marii Britanii. La 3 octombrie 1935, Italia a invadat Abisinia (Etiopia),
iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona demilitarizatǎ a Renaniei.
Guvernele de la Paris
şi Londra s-au mǎrginit la unele declaraţii publice, fǎrǎ a acţiona efectiv
pentru respectarea Statutului Societǎţii Naţiunilor şi a tratatelor semnate de
ele. În iulie 1936 a
izbucnit rǎzboiul civil din Spania, în care s-au implicat Germania şi Italia de
partea “rebelului” Franco, şi Internaţionala Comunistǎ de partea guvernului
republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au adpotat politica de
neintervenţie.
Liga Naţiunilor se dovedea
neputincioasǎ, iar politica de securitate colectivǎ era ineficientǎ.
În acest context, unii
oameni politici români – între care Gheorghe I. Brǎtianu, Octavian Goga,
Corneliu Zelea Codreanu - cereau ca politica externǎ sǎ se adapteze
noilor realitǎţi şi priveau cu suspiciune încheierea unui pact cu Uniunea
Sovieticǎ, prin care s-ar permite intrarea trupelor acestei ţǎri pe teritoriul
României.
Totuşi, la 15 iulie 1936,
guvernul şi regele i-au reînnoit mandatul acordat lui Titulescu în urmǎ cu un an
de a încheia un pact de asistenţǎ mutualǎ cu URSS.
Dupǎ negocieri secrete,
Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea
proiectul tratatului de asistenţǎ
mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ.
În document se menţiona :
”Guvernul URSS recunoaşte cǎ, în virtutea diferitelor sale obligaţii de
asistenţǎ, trupele sovietice nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul fǎrǎ o cerere
formalǎ în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum
Guvernul regal al României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece
niciodatǎ Nistrul în URSS fǎrǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS.
La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se
retragǎ imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dupǎ cum, la cererea Guvernului
URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru”.
Faptul cǎ râul Nistru era
menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România şi URSS l-a determinat
pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.
Numai cǎ Maksim Litvinov nu
avea mandat din partea guvernului sǎu, drept care a cerut amânarea
semnǎrii acestui document.
La 29 august a avut loc o
remaniere a guvernului Tǎtǎrescu, în urma cǎreia Nicolae Titulescu a fost
înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi
noul ministru au declarat cǎ guvernul va promova o politicǎ externǎ de
continuitate. Pe de altǎ parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie,
cǎ “actul din 21 iulie 1936
nu mai este valabil între noi, cǎci considerǎm cǎ demiterea Dv. în
împrejurǎrile cunoscute echivaleazǎ cu o schimbare a politicii externe”.
În anii urmǎtori situaţia
internaţionalǎ a devenit tot mai gravǎ: la 13 martie 1938, Germania a anexat
Austria, la 30 septembrie 1938 – prin acordul de la Munchen semnat de Adolf
Hitler, Benitto Mussolini, Edouard Daladier şi Neville Chamberlain –
Cehoslovacia a fost silitǎ sǎ cedeze Germaniei o parte din teritoriul sǎu
(regiunea Sudeţilor), iar la 15 martie 1939 trupele germane au ocupat acest
stat.
Guvernul sovietic a decis
sǎ-şi reorienteze politica externǎ, drept care, la 3 mai 1939,
Litvinov a fost înlocuit cu Veaceslav Mihailovici Molotov.
La rândul sǎu, în ziua de 11
august 1939, regele Carol al II-lea l-a rugat pe Ismet Inonu, preşerdintele
Turciei, care urma sǎ se deplaseze la Moscova, sǎ transmitǎ guvernului
sovietic cǎ România era gata sǎ semneze un pact de neagresiune cu Uniunea
Sovieticǎ. Dar
guvernul sovietic nu s-a arǎtat interesat de o asemenea propunere.
La 23 august 1939, Germania şi Uniunea Sovieticǎ au încheiat un Pact
de neagresiune, semnat de cei doi miniştri de Externe, Ribbentrop şi
Molotov. Acesta avea o anexǎ secretǎ prin care cele douǎ state îşi delimitau spaţiul
cuprins între Marea Balticǎ şi Marea Neagrǎ.
La articolul 3 se
preciza:
” În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovieticǎ subliniazǎ interesul
pe care-l manifestǎ pentru Basarabia, Partea Germanǎ îşi declarǎ totalul
dezinteres politic faţǎ de aceste teritorii. ”.
Peste o sǎptǎmânǎ,
la 1 septembrie 1939,
a izbucnit ce de-al Doilea Rǎzboi Mondial, prin atacarea
Poloniei de cǎtre Germania, apoi şi de Uniunea Sovieticǎ, la 17 septembrie,
care a ocupat teritoriile prevǎzute prin Pactul Molotov-Ribbentrop.
Guvernele de la Paris
şi Londra au declarat rǎzboi Germaniei, nu şi Uniunii Sovietice.
România şi-a proclamat,
la 6 septembrie, neutralitatea, dar situaţia ei devenise dificilǎ, fiind tot
mai izolatǎ, în timp ce vecinii sǎi erau tot mai agresivi.
În ziua de 29 martie
1940, Molotov a declarat în Sovietul Suprem cǎ între România şi Uniunea
Sovieticǎ exista o problemǎ teritorialǎ, aceea a Basarabiei, a cǎrei anexare nu
a fost recunoscutǎ niciodatǎ de guvernul sovietic. La 15 aprilie a început concentrarea de
trupe sovietice la graniţa cu România.
A urmat, la 8 mai,
transmiterea “Directivelor pentru Partidul Comunist din România” în care i
se cerea sǎ sprijine “rezolvarea pe cale paşnicǎ a chestiunii Basarabiei şi a
problemelor litigioase cu statele balcanice vecine”.
Deşi ameninţarea sovieticǎ
devenise evidentǎ, guvernanţii români nu au luat nicio mǎsurǎ de apǎrare
a graniţei de Est sau de pregǎtire a unui plan vizând eventuala evacuare a
persoanelor şi bunurilor din Basarabia.
Succesele obţinute de
Germania pe frontul de Vest, l-au determinat pe Carol al II-lea sǎ încerce o
apropiere a României de aceastǎ ţarǎ. Dar ministrul german la Bucureşti l-a întrebat
pe rege dacǎ România era dispusǎ sǎ ia în considerare cererile de revizuire
teritorialǎ ale vecinilor sǎi, ca de exemplu ale Rusiei în problema Basarabiei.
Era limpede cǎ Berlinul avea în vedere aplicarea Pactului din 23 august 1939.
A existat o anumitǎ
succesiune de evenimente, care sugereazǎ coordonarea politicii Moscovei cu cea
a Berlinului. Astfel, la 14 iunie trupele germane au ocupat Parisul, iar
a doua zi armata sovieticǎ a intrat în teritoriile ţǎrilor Baltice, pe
care Uniunea Sovieticǎ le-au anexat. La 22 iunie, Franţa a
capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul
Germaniei la Moscova,
cǎ a decis sǎ rezolve problema Basarabiei, precizând cǎ Uniunea Sovieticǎ dorea
sǎ soluţioneze problema pe cale paşnicǎ, dar România nu a rǎspuns la aceastǎ
ofertǎ. Ministrul de Externe sovietic a ţinut sǎ precizeze cǎ dacǎ România nu
va accepta soluţionarea pe cale paşnicǎ a acestei probleme teritoriale,
“Uniunea Sovieticǎ o va rezolva prin forţa armatǎ”. Totodatǎ a menţionat cǎ
revendicǎrile sovietice se extind şi asupra Bucovinei, în care locuieşte
populaţie ucraineanǎ.
Rǎspunsul lui Ribbentrop a
venit la 25 iunie:
“1. Germania este fidelǎ acordurilor de la Moscova. Ea este deci
dezinteresatǎ de problema Basarabiei…
2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate,
Bucovina a fost mai înainte provincia Coroanei austriece …
3. În restul teritoriului român, Germania are puternice interese
economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pǎmântul agrar.
Germania este interesatǎ, aşa cum am explicat în repetate rânduri
guvernului sovietic, ca aceste regiuni sǎ nu devinǎ teatru de rǎzboi”.
Ca urmare a acestei obiecţii
germane, sovieticii au acceptat sǎ-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a
Bucovinei, incluzând oraşul Cernǎuţi. A doua zi, 26 iunie, dupǎ ora 22, Molotov
a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notǎ în care se
menţiona:
“ Guvernul URSS propune Guvernului regal al României:
Sǎ înapoieze Basarabia cǎtre Uniunea Sovieticǎ;
Sǎ transmitǎ Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele
potrivit hǎrţii alǎturate” .
Guvernul sovietic
aştepta rǎspunsul “în decursul zilei de
27 iunie curent”.
Dupǎ primirea notei
ultimative, Carol al II-lea i-a convocat pe miniştrii Germaniei şi Italiei la Bucureşti. Din
împuternicirea guvernelor lor, aceştia l-au sfǎtuit sǎ cedeze, pentru a evita
extinderea rǎzboiului în aceastǎ parte a Europei.
La Consiliul de
Coroanǎ, desfǎşurat în ziua de 27 iunie, punctele de vedere au fost împǎrţite.
In cuvântul sǎu, Ştefan Ciobanu a spus: “Sire, pǎrǎsirea Basarabiei de armatele
române ar fi cea mai mare crimǎ naţionalǎ, cǎci ea ar însemna sǎ aruncǎm
populaţia din Basarabia în braţele unui neam strǎin şi a unui regim pe care
nimeni din Basarabia nu-l doreşte. Rǎspunsul ce trebuie dat sovietelor e:
rezistenţa pânǎ la sfârşit. În lupta contra cotropitorilor populaţia Basarabiei va fi alǎturi de armata
românǎ”.
Acelaşi punct de vedere a
fost susţinut şi de alţi participanţi, între care foştii prim-miniştri N.
Iorga, Gh. Gh. Mironescu şi dr. Constantin Angelescu.
Hotǎrâtor a fost punctul de
vedere al militarilor: şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu şi
ministrul Apǎrǎrii Naţionale, generalul Ioan Ilcuş, au declarat cǎ raportul de
forţe nu permitea o rezistenţǎ îndelungatǎ, pronunţându-se pentru cedare.
Dupǎ Consiliul de Coroanǎ,
Guvernul român a transmis la
Moscova cǎ:
“este gata sǎ procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la
discuţiunea amicalǎ şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovietic.
În consecinţǎ, Guvernul român cere Guvernului sovietic sǎ binevoiascǎ a
indica locul şi data ce doreşte sǎ fixeze în acest scop”.
Nemulţumit de rǎspuns,
Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea de 27/28 iunie
(dupǎ ora 1,30), o nouǎ notǎ ultimativǎ în care se cerea guvernului
român:
“1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, dupǎ ora
Moscovei, la 28 iunie, sǎ evacueze
teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti.
2. Trupele sovietice în acelaşi timp sǎ ocupe teritoriul Basarabiei şi
partea de Nord a Bucovinei.
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice sǎ ocupe urmǎtoarele
puncte: Cernǎuţi, Chişinǎu, Cetatea Albǎ”.
Rǎspunsul era aşteptat “nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (
ora Moscovei)”.
Cu o orǎ înainte de
expirarea acestui termen, rǎspunsul a ajuns la Moscova:
“Guvernul român, pentru a evita gravele urmǎri pe care le-ar avea
recurgerea la forţǎ şi deschiderea ostilitǎţilor în aceastǎ parte a Europei, se
vede silit sǎ accepte condiţiile de evacuare specificate în rǎspunsul
sovietic”
În documentele ulterioare, oficialitǎţile
sovietice au acreditat ideea cǎ în iunie 1940 a avut loc o înţelegere liberǎ între
guvernele de la Moscova
şi Bucureşti, în baza cǎreia s-ar fi ajuns la un acord privind cedarea
Basarabiei şi nordului Bucovinei.
Acest punct de vedere a fost
acceptat de SUA şi Marea Britanie care, în fond, au confirmat prevederile Pactului
Molotov-Ribbentrop (privind Basarabia) şi înţelegerea sovieto-germanǎ din
25 iunie 1940 (referitoare la
Bucovina).
Astfel, Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie
1944 între România pe de o parte şi
Uniunea Sovieticǎ, Marea Britanie şi SUA
de cealaltǎ parte, prevedea la articolul 4:
” Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice şi România, stabilitǎ prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”.
O formulare similarǎ
s-a introdus şi în Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi
Asociate, semnat la 10 februarie 1947:
“Frontiera sovieto-românǎ este astfel fixatǎ în conformitate cu acordul
sovieto-român din 28 iunie 1940 şi acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie
1945” ( Partea I – a, Frontiere, articolul 1).
În realitate, în iunie
1940 nu au avut loc negocieri româno-sovietice, nu a existat nici o
convenţie şi nici un acord semnat de cele douǎ pǎrţi. Pierderea Basarabiei şi
nordului Bucovinei a fost rodul notelor ultimative şi a ameninţǎrii cu
forţa, în faţa cǎrora guvernanţii români au cedat.
În România, factorii
politici responsabili aveau sǎ susţinǎ cǎ prin cedarea fǎrǎ luptǎ a Basarabiei
şi nordului Bucovinei au salvat fiinţa statului român, doarece o rezistenţǎ nu
avea sorţi de izbândǎ, întrucât exista uriaşǎ diferenţǎ de forţǎ
militarǎ.
Aceastǎ disproporţie era
evidentǎ, dar nu mai puţin adevǎrat este cǎ şi conducǎtorii României poartǎ o
rǎspundere în faţa istoriei.
În primul rând, pentru cǎ au
promovat o politicǎ externǎ ineficientǎ, care a avut ca rezultat ajungerea
României într-o stare de izolare, astfel cǎ în momentul critic pentru ea, nu
s-a putut baza pe nici un sprijin extern.
În al doilea rând,
guvernanţii din iunie 1940 nu au ştiut sǎ foloseascǎ “miza petrolului”. La
vremea respectivǎ, maşina de rǎzboi germanǎ era aprovizionatǎ cu petrolul
românesc, iar un rǎzboi cu sovieticii, care ar dus la distrugerea
sondelor din Valea Prahovei, nu putea fi acceptat de Germania, ale cǎrei
planuri militare erau în curs de realizare. De altfel, în nota lui Ribbentrop
din 25 iunie se preciza cu claritate aceastǎ poziţie.
În al treilea rând, nu s-a
luat în calcul o eventualǎ disputǎ sovieto-germanǎ, care a devenit vizibilǎ în
momentul în care Moscova a depǎşit prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop,
pretinzând şi Bucovina.
În sfârşit, nu s-a ţinut
seama de starea de spirit a populaţiei, de voinţa românilor de a-şi apǎra
pǎmântul natal şi de a respinge, cu orice jertfe, ocupaţia strǎinǎ.
În propaganda sovieticǎ,
inclusiv în plan istoriografic, s-a urmǎrit acreditarea ideii cǎ în 1940
Uniunea Sovieticǎ a eliberat Basarabia de sub ocupaţia româneascǎ de 22 de ani,
timp în care aceastǎ provincie a fost tratatǎ ca o colonie, iar populaţia a
fost supusǎ unei crâncene exploatǎri din partea burgheziei şi moşierimii.
O analizǎ obiectivǎ, pe bazǎ
de documente, aratǎ o cu totul altǎ realitate: dupǎ Unirea cu România, la 27
martie 1918, Basarabia s-a intergrat în
statul român, a cunoscut o dezvoltare pe multiple planuri, iar populaţia din
acest teritoriu a beneficiat de aceleaşi drepturile şi a avut de fǎcut
faţǎ aceloraşi obligaţii cu locuitorii din vechiul Regat, ca şi de pe intreg
cuprinsul ţǎrii.
Cu certitudine, perioada
interbelicǎ a fost una fastǎ, pozitivǎ din istoria Basarabiei.
Dupǎ cedarea Basarabiei şi
nordului Bucovinei, s-a înregistrat o modificare substanţialǎ a politicii
externe a României, care a încercat sǎ se adapteze la noile realitǎţi
internaţionale.
Noul prim-ministru, Ion
Gigurtu, a declarat la 5 iulie 1940: “ Orientarea politicii externe a României,
în cadrul celor douǎ mari naţiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Aceastǎ
orientare nu este o întâmplare sau o acţiune de moment, ci reintrǎm prin ea în
vechi tradiţii ale statului nostru”.
Astfel, Carol al II-lea
spera sǎ obţinǎ sprijinul Germaniei şi Italiei, pentru a evita ca România sǎ
sufere noi pierderi teritoriale.
Manevra nu a reuşit, astfel
cǎ prin dictatul de la Viena
din 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost predatǎ Ungariei.
Totodatǎ, la cererea lui Hitler, guvernul român a fost nevoit sǎ cedeze
Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua
de 7 sepembrie 1940 la
Craiova.
Din vara 1940 în faţa
poporului român s-a ridicat, din nou, problema problema fundamentalǎ –
aceea a refacerii graniţelor statale etnice.
Pentru atingerea acestui
obiectiv, generalul Ion Antonescu a
decis ca România sǎ se alǎture Germaniei, la 22 iunie 1941, în rǎzboiul împotriva Uniunii Sovietice.
Obiectivul urmǎrit a fost limpede formulat de conducǎtorul statului în Ordinul de zi:
“ Ostaşi,
Vǎ ordon:
Treceţi Prutul,
Zdrobiţi vrǎmaşul din Rǎsǎrit şi Miazǎnoapte.
Reîmpliniţi în trupul ţǎrii glia strǎbunǎ a Basarabilor şi codrii
voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.
Aflând despre aceastǎ
decizie, regele Mihai i-a transmis generalului Antonescu: “În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a
reîntregi Sfânta Tarǎ Moldovei lui Stefan cel Mare, gândul se îndreaptǎ cǎtre
domnia voastrǎ domnule general, şi cǎtre ostaşii ţǎrii”. Telegrame similare au
transmis Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brǎtianu şi alţi lideri politici români.
În fond, la 22 iunie
1941, România replica faţǎ de agresiunea sovieticǎ din iunie 1940. A afirmat-o cu claritate Grigore Gafencu în discuţia cu
Molotov din 24 iunie 1941. Citǎm din Jurnalul sǎu:
“La ora douǎ primesc telefon de la Kremlin. Molotov
doreşte sǎ mǎ vadǎ /…/ Molotov vine spre mine. are obosit. Imi întinde mâna cu
un gest simplu, liniştit. Imi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare,
uneori aproape cu blândeţe.
- Aş vrea sǎ ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trǎiam,
pânǎ ieri, în pace. Azi, trupele dv. sprijinǎ atacul banditesc al nemţilor
împotriva noastrǎ. Aş vrea sǎ ştiu dacǎ îmi puteţi da o lǎmurire.
- Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nici o
instrucţie. Imi închipuiam cǎ Legaţia dv. de la Bucureşti a trebuit sǎ
vǎ dea lǎmuririle cuvenite.
- Legaţia noastrǎ nu cunoaşte decât faptele: participarea dv.
la agresiunea împotriva noastrǎ. Din partea guvernului român, nu am primit
nici o înştiinţare, nici o cerere, nici o declaraţie de rǎzboi.
-In cazul acesta, trebuie sǎ ne lǎmurim despre faptele pe care le
cunoaştem. Aceste fapte implicǎ o rupturǎ a legǎturilor diplomatice dintre
ţǎrile noastre. Sunt convins cǎ membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti
vor primi toate înlesnirile pentru a pǎrǎsi România. La rândul nostru,
v-am fi recunoscǎtori dacǎ aţi da dispoziţiile cuvenite pentru ca sǎ ni se
remitǎ paşapoartele/…/
Dupǎ câteva clipe de tǎcere, se hotǎrǎşte sǎ-mi spunǎ urmǎtoarele: <România nu avea dreptul sǎ rupǎ
pacea cu URSS. Stia cǎ dupǎ reluarea Basarabiei, nu mai avea nici o
pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni
categorici, cǎ doream o Românie paşnicǎ şi independentǎ. Voinţa noastrǎ, pe
care am dovedit-o prin fapte, era sǎ întǎrim raporturile dintre noi. Când
Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii
fiindcǎ presimţeam cǎ e menitǎ sǎ tulbure raporturile dintre URSS şi România.
Aceastǎ gartanţie însemna sfârşitul independenţei dv. Aţi intrat sub
dependenţa Germaniei > /…/
Rǎspund cǎ nu mi se cadre, în aceste clipe şi în aceste împrejurǎri, sǎ
intru într-o discuţie de politicǎ generalǎ /…/ Sǎ-mi fie îngǎduit, sǎ-mi
exprim pǎrerea de rǎu cǎ prin politica ei urmatǎ în timpul din urmǎ, URSS nu a
fǎcut nimic pentru a împiedica, între ţǎrile noastre, durerosul desnodǎmânt de
azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu
numai Basarabia, dar şi Bucovina şi un colţ din vechea Moldovǎ, prin
încǎlcǎrile teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de
forţǎ care au intervenit pe Dunǎre – chiar în timpul negocierilor pentru
stabilirea liniei de demarcaţie – Uniunea Sovieticǎ a distrus în România orice
sentiment de încredere şi de siguranţǎ şi a trezit îndreptǎţita teamǎ cǎ însǎşi
fiinţa statului român este în primejdie. Am cǎutat atunci un sprijin în altǎ
parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi cǎutat, dacǎ nu am
fi fost loviţi şi dacǎ nu ne-am fi simţit ameninţaţi.
Imi îngǎdui sǎ amintesc aceste fapte fiindcǎ am avut prilejul, ca ministru
de Externe al ţǎrii mele, sǎ atrag, în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii
publice, atenţia guvernului sovietic, faţǎ de care am urmat totdeauna o
politicǎ lealǎ de pace şi bunǎ vecinǎtate, cǎ <o Românie independentǎ
în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezǎşie de siguranţǎ pentru URSS, ca
şi pentru toate celelalte state vecine>.
Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii,
chezǎşie de siguranţǎ şi de pace, acoperire fireascǎ şi atât de folositoare
unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost datǎ, din nenorocire, de
guvernul sovietic. Urmǎrile acestei nenorociri, pe care le deplângem astǎzi, mǎ
mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodatǎ, pânǎ azi,
rǎzboi cu poporul rus, şi nu sunt simţǎminte duşmǎnoase între cele douǎ
neamuri.
Molotov a ascultat în tǎcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi
linişte, cu acelaşi glas potolit, puţin mai apǎsat doar şi cǎutând în mai multe
rânduri privirea mea, a rǎspuns:
< In ce priveşte Basarabia, am pǎrerea mea. Dacǎ aţi fi vrut, am fi
putut gǎsi, din vreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de
multe neplǎceri. Azi însǎ, problema e alta. Vǎ gândiţi la teritorii. Si nu vǎ
daţi seama cǎ sunt în joc independenţa şi însǎşi fiinţa dv. de stat. Noi
nu v-am pus niciodatǎ independenţa în primejdie. Dimpotrivǎ. Am luptat odatǎ
pentru ea. Ne datoraţi existenţa statului
român liber. De atunci, pânǎ în zilele de azi, cele din urmǎ, v-am asigurat
necontenit cǎ suntem hotǎrâţi sǎ vǎ respectǎm ţara şi neatârnarea. Totuşi,
v-aţi supus nemţilor. V-aţi alǎturat atacului lor banditesc. Vǎ veţi cǎi.
Germania a dovedit cu prisosinţǎ cât îi pasǎ de fiinţa şi de voinţa statelor
mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteţi pierduţi. România e în
primejdie de a nu mai fi>.
Apoi, sculându-se de pe scaun, se îndreptǎ spre mine, cu mâna întinsǎ, se
înclinǎ uşor, foarte simplu, şi, trebuie sǎ mǎrturisesc, mişcǎtor”.
Dupǎ lupte grele, la 25
iulie 194l, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrare în statul român,
cu preţul jertfei a 24.396 ostaşi ( morţi, rǎniţi şi dispǎruţi). La
solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea rǎzboiuluiîn
Est, pentru înfrângerea Uniunii Sovietice.
Cele douǎ provincii istorice
– Basarabia şi Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernorate,
beneficiind de o largǎ autonomie.
Prin decretul din 19
august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusǎ
sub administraţie civilǎ româneascǎ, fǎrǎ a fi anexatǎ la statul român.
Ca urmare a alianţei cu
Germania, România a ajuns în stare de rǎzboi cu Marea Britanie (decembrie 1941)
şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreunǎ cu Uniunea Sovieticǎ,
Coaliţia Naţiunilor Unite.
Evoluţia rǎzboiului din Est,
iniţial favorabilǎ, a cunoscut o cotiturǎ dupǎ înfrângerea de la Stalingrad (februarie
1943). În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul au început negocieri
secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu
au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis
sǎ acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României),
capitularea necondiţionatǎ.
Între timp, Marea Britanie
şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România
pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop.
În martie 1944, trupele
sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia, Bucovina
şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS – de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a
transmis condiţiile de armistiţiu cu România:
“1. Ruptura cu germanii şi lupta comunǎ a trupelor române şi a trupelor
Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea
independenţei şi suveranitǎţii României.
2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de dupǎ tratatul din 1940.
3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile
militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de cǎtre România.
4. Inapoierea tuturor prizonierilor de rǎzboi sovietici şi Aliaţi, cât şi a
internaţilor”.
Mareşalul Antonescu nu a
acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv în negocierile
sovieto-române de la
Stockholm.
Ofensiva sovieticǎ pe
frontul Iaşi-Chişinǎu, declanşatǎ la 20 august 1944, ruperea frontului
româno-german au determinat opoziţia sǎ acţioneze energic.
Prin actul de la 23 august
1944, mareşalul Ion Antonescu a fost
înlǎturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din rǎzboiul purtat
împreunǎ cu Germania şi s-a alǎturat coaliţiei Naţiunilor Unite.
În Proclamaţia cǎtre
români, regele Mihai anunţa :
“România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovieticǎ, Marea Britanie
şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment înceteazǎ lupta şi orice act de
ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de rǎzboi cu Marea
Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere.
Naţiunile ne-au garantat independenţa ţǎrii şi neamestecul în treburile noastre
interne”.
În realitate, nu se ajunsese
la nici un acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaserǎ independenţa
şi suveranitatea României.
În timp ce militarii români
se desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii îi tratau ca
inamici. În intervalul 24 august-12 septembrie circa 150.000 de ostaşi români
au fost luaţi prizonieri de sovietici, adicǎ de cei pe care regele îi îndemnase
pe români sǎ-i primeascǎ cu încredere.
Convenţia de armistiţiu din
12 septembrie 1944 consemna decizia celor trei Mari Puteri, ca România sǎ intre
în sfera de influenţǎ (dominaţie) sovieticǎ.
Basarabia şi nordul Bucovinei
rǎmâneau ocupate de sovietici, fapt ce avea sǎ fie înscris şi în Tratatul
de pace din 10 februarie 1947.
Astfel, marile democraţii
occidentale – în care românii îşi puseserǎ mari speranţe – recunoşteau
înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializatǎ în pactul Molotov-Ribbentrop
din 23 august 1939, iar Basarabia şi nordul Bucovinei rǎmâneau sub ocupaţia
sovieticǎ.
Pe lângǎ impunerea regimului
sovietic, guvernanţii de la
Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti
ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, precum şi nordul
Bucovinei. Pe de altǎ parte, în Republica Sovieticǎ Socialistǎ
Moldoveneascǎ a fost inclusǎ Transnistria.
In contextul dezagregǎrii
Uniunii Sovietice, la 27 august 1991 Republica Moldova – care cuprindea numai o
parte a provinciei istorice româneşti Basarabia – şi-a proclamat
independenţa, fiind recunoscutǎ ca stat de România, Federaţia Rusǎ, Ucraina şi
celelalte state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
***
Vă las pe Dvs. Stimaţi cititori, să judecaţi…
Şi pe această temă s-au scris neumărate tomuri, memorii,
lucrări de doctorat,articole.
Pentru a înţelege cum s-a
ajuns la redesenarea hărții europene trebuie analizate negocierile care au avut
loc între cei trei şefi de state aliate: Stalin, Roosevelt şi Churchill. Cea
mai importantă întâlnire dintre aceştia trei, care este încă intens dezbătută
şi analizată şi care a avut cele mai complexe repercursiuni asupra Europei
postbelice a fost întâlnirea de la
Ialta.
Churchill încercase, încă
din octombrie 1944, într-o întâlnire directă cu Stalin la Moscova, să împartă
sferele de influenţa în Europa postbelică pe bază de procente. Conform acestui
aranjament, Marea Britanie obţinea 90%
de procente influență în Grecia, URSS în România 90% şi în Bulgaria 75%.
Ungaria şi Iugoslavia erau împărţite în mod egal câte 50%
Eu am ales să selectez şi de această dată dintr-un
articol al prof. univ. dr. Ioan Scurtu:
“Problemele privind
organizarea lumii după război au făcut obiectul discuţiilor între liderii SUA,
Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, încă din octombrie 1943. După înfrângerea
Germaniei, la 9 mai 1945, s-a organizat Conferinţa de la Potsdam (17 iulie – 2
august 1945), la care s-a decis încheierea tratatelor de pace cu Italia,
Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria. Pe această bază, Consiliul Miniştrilor
de Externe ai Uniunii Sovietice, SUA, Marii Britanii, Chinei şi Franţei au
trecut la elaborarea proiectelor tratatelor de pace cu fiecare dintre aceste
state.
Climatul politic s-a
deteriorat la sfârşitul anului 1945 şi începutul lui 1946, colaborarea
coaliţiei Naţiunilor Unite din timpul războiului tinzând să fie înlocuită cu
confruntarea. Liderii politici din Marea Britanie şi din SUA şi-au dat seama că
I.V. Stalin urmărea să impună regimul politic de tip sovietic în statele aflate
în zona sa de influenţă şi să extindă cât mai mult spre Vestul Europei sfera de
dominaţie a URSS.
Cel care s-a ridicat primul
şi cu o mare vehemenţă împotriva politicii lui Stalin a fost Winston Churchill,
adică liderul politic occidental care făcuse cele mai mari concesii în favoarea
liderului de la Kremlin,
recunoscând anexiunile teritoriale făcute de Uniunea Sovietică pe baza pactului
Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939 şi propunându-i celebrul acord de
procentaj (octombrie 1944), prin care România şi Bulgaria erau cedate aproape
complet Rusiei, aceeaşi soartă având-o, după negocieri, Iugoslavia şi Ungaria,
precum şi Polonia, Cehoslovacia şi Albania. (…)
În ziua de 30 iulie 1946 s-a
dat publicităţii proiectul tratatului de pace cu România, simultan la Londra, Paris, Moscova şi
Washington. Preambulul Tratatului consemna încetarea stării de război între
România şi Naţiunile Unite, deşi această situaţie data de aproape trei ani de
zile, interval în care România luptase timp de 7 luni alături de Naţiunile
Unite pentru înfrângerea Germaniei. În document se aprecia că România intrase în război alături de Naţiunile
Unite la 12 septembrie 1944.
De asemenea, nu se preciza
că România a participat la războiul împotriva Ungariei, ceea ce ar fi impus,
desigur, despăgubiri din partea acesteia. Cu toată jertfa de sânge adusă de
armata română, României nu i se recunoştea calitatea de cobeligerant, fiind
considerată un stat învins de Naţiunile Unite. Frontierele României erau cele
din 1 ianuarie 1941, cu excepţia graniţei cu Ungaria. Aceasta însemna că
Basarabia şi Nordul Bucovinei rămâneau sub ocupaţia Uniunii Sovietice, iar
Cadrilaterul sub cea a Bulgariei.
Pe de altă parte, se anula
dictatul de la Viena,
din 30 august 1940, frontiera între România şi Ungaria fiind cea din 1 ianuarie
1938. Tratatul stabilea un termen de 90 zile pentru retragerea trupelor Aliate,
cu excepţia celor sovietice, care rămâneau în continuare în România, pentru
menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie
sovietică din Austria. Clauzele economice stabileau despăgubiri, restituiri şi compensaţii
foarte grele pentru statul român. (…)
La 8 august, guvernul Franţei, în numele Naţiunilor
Unite, a adresat guvernului României invitaţia de a participa la Conferinţa de pace de la Paris. A doua zi, 9
august, Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia
României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa
delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris. Delegaţia
a primit mandat să militeze pentru anularea dictatului de la Viena, recunoaşterea cobeligeranţei
României, anularea clauzelor economice, a celor privind restricţiile la
armament şi forţele armate necesare apărării ţării etc. (…)
După încheierea Conferinţei de la Paris, textele tratatelor de
pace cu România, Italia, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda au fost definitivate de
cei patru miniştri de Externe în cadrul Conferinţei de la New-York, desfăşurată în
zilele de 4 noiembrie – 12 decembrie 1946.(…)
În ziua de 1 februarie
1947, guvernul român a hotărât să semneze Tratatul de pace în forma
redactată de cei patru miniştri de Externe. Gheorghe Tătărescu a argumentat:
„Tratatul, cu părţile lui luminoase şi cu părţile lui umbroase, este un act
care trebuie acceptat” . Delegaţia care s-a deplasat la Paris pentru semnare era
condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi
ministru de Externe al României. În nota din 8 februarie 1947, şeful delegaţiei
române arată că „semnând Tratatul de pace impus de Puterile Aliate şi Asociate,
România declară prin reprezentanţii săi că va depune toate sforţările pentru a
executa obligaţiile ce-i revin prin dispoziţiile cuprinse în acest Tratat /…/
Această declaraţie sinceră şi leală dă dreptul României să folosească un ultim
prilej pentru a afirma încă o dată că unele din obligaţiile impuse României
sunt excesive şi altele nedrepte”.
În ziua de 10 februarie 1947, în palatul
Ministerului de Externe al Franţei, au fost semnate tratatele de pace cu
Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România.
Din partea României, tratatul a fost semnat de Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu
Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu.
(…) cu toate că guvernele
SUA şi Marii Britanii declaraseră că nu recunosc nici o modificare teritorială
survenită după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al doilea război
mondial), aceste state şi-au schimbat poziţia, recunoscând anexarea Basarabiei,
Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică, în urma
notelor ultimative din 26 – 27 iunie 1940 (numite în articolul 1 din tratat ca
reprezentând „Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”). Pe de altă parte,
Marile Puteri au decis să restabilească graniţa de stat între România şi
Ungaria din 1 ianuarie 1938, anulând astfel dictatul de la Viena din 30 august 1940. Ca urmare a trasării noilor
graniţe, România a se învecina cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia şi
Bulgaria.”
Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate a fost ratificat de
Adunarea Deputaţilor, cu unanimitate de voturi, în şedinţa din 23 august 1947,
promulgat de regele Mihai I la 25 august şi intrat în vigoare la 30 august
1947.
În 30 decembrie 1947 avea să
se producă abdicarea regelui şi proclamarea Republicii Populare Române.
Acest moment reprezintă
“căderea cortinei de fier” peste România şi scindarea Europei în Lumea Liberă şi Lagărul Comunist, cu tot
ceea ce a urmat până în ’89 – aşa-numita Epoca
Războiului Rece.
Vezi si
=================
No comments:
Post a Comment
sau trimite comentariul tau la scanave@yahoo.com