SF

A. Bartan

Planeta celor care nu cuvânta

            Prolog

            A fost o zi epica cum n-a avut omenirea in toată istoria ei. 200 dintre cele mai înzestrate minţi ale planetei au contribuit la realizarea unei nave care sa poată zbura in afara sistemului solar. Construirea ei a durat aproape 40 de ani si a fost nevoie de aproape 10000 de specialişti sa o duca la bun sfârşit.

            Nava a fost botezata Babel II in cinstea celor dintâi care mistuiţi de acelaşi avant de a străpunge cerurile cu ascuţimea mintii lor au ridicat faimosul turn. Ca si atunci aceasta construcţie grandioasa a adunat laolaltă toate rasele lumii.

            Atunci a fost un punct de cotitura in istoria Pământului. Ar putea fi comparata cu invenţia primului motor cu aburi care a revoluţionat toate activităţile omeneşti si nimic n-a mai rămas la fel după aceea. După cum atunci a urmat un boom pe tărâmul cunoaşterii si descoperirii încât omenirea a putut evolua in câteva sute de ani cum n-a putut-o face in mii, asa si după inventarea primului motor care putea transporta o nava dincolo de hotarele propriului sistem solar a urmat o dezvoltare fara precedent.

            21 iunie 2600 a fost ziua in care omenitatea izbândise să-şi depaseasaca ultima încătuşare. Devenise in sfârşit libera. Un univers întreg de posibilităţi, de exploarat se întindea la picioarele ei.

            1000 D.I. sau după calendarul vechi 3600 D. H.

            Multe sau mai bine zis toate s-au schimbat după invenţia primului motor botezat pe buna dreptate galactic. Oamenii au început numerotarea calendarului cu data care marca începutul unui Nou Ev, data in care s-au lăsat toate cele vechi in urma. 2600 a fost socotit anul izbăvirii. La data amintita religiile dispăruseră cu desăvârşire. Acest beteşug al mintii omeneşti fusese vindecat odată cu progresul ştiinţific si tehnologic când ce-i părea omului ca fiind de neînţeles si din acest motiv de deomeniul supranaturalului putea fi desluşit. Tainele fuseseră in sfârşit dezlegate. Nu mai exista frica de necunoscut ci necunoscutul trezea in om dorinţa de cucerire. Omul începea sa supună tot ceea ce secole de-a randul l-a ţinut captiv.

            Nemurirea nu fusese nicicând mai la îndemâna omului ca acum. Medicina făcuse progrese uriaşe împotriva efectului de îmbătrânire. Oamenii ajungeau sa traieasca sute de ani daca voiau iar bolile aveau toate un antidot. Cazurile mai grave survenite in urma unui accident nefericit de genul pierderii unei parti anatomice nu mai reprezentau demult o problema cu adevărat serioasa. Secole de-a randul acestea puteau f i înlocuite cu parti bionice care

             imitau ţesutul uman si îndeplineau identic funcţiile necesare. Bionica a fost copilul mult adorat si mult aasteptat, rodul întretăierii a doua ramuri ştiinţifice: Medicina si Robotica. Astfel, oamenii nu mai putau fi niciodată invalizi, orbi, surzi. Tot ceea ce natura crea defectuos in omBionica îndrepta.

            Viaţa oamenilor devenise din ce in ce mai lipsita de griji insa scăparea a venit cu adevărat in anul 2732 după calendarul vechi prin mana lui Ariel Newman care inventase un ser ce înlătura durerea din organism. Nu avea niciun efect secundar si permitea omului sa fei deplin conştient. Singura lui lipsa era ca efectul sau nu ţinea mai mult de 24 de ore asa ca oamenii care voiau sa traieasca fara durere fizica trebuia să-şi injecteze cate o doza la începutul fiecărei zile.

            După descoperirea acestui ser omului nu i-a mai fost frica cu adevărat de nimic. Durerea, marea lui oprelişte fusese eradicata. Acum puteas sa facă orice-i trecea prin cap. Unii şi-au dorit foarte mult braţe bionice asa ca n-au mai aşteptat producerea unui acceident ci au asistat la amputarea braţelor lor si la înlocuirea lor cu un set nou nouţ. Unora nu le plăcea pur si simpu statura asa ca îşi amputau picioarele si îşi luau altele mai lungi. Când se saturau de acestea nu trebuia decât sa si le schimbe. Orice putea fi schimbat la om. Unora nu le plăceau fetele si si le schimbau. Puteau sa fie oricine le-ar fi trecut prin cap. Puteau să-şi aleagă fetele unor persoane care au trăit cu mii de ani in urmasau chiar fete nou generate care n-au existat niciodată pana atunci. Operaţiunea de schimbare a fetei nu dura decât 5 minute sau daca nu se făcea dinainte o comanda, 30 de minute. Omul utea să-şi schimbe fata ori de cate ori voia.

            „Unde este moarte boldul tau, unde este durere biruinţa ta?” scria in toate publicaţiile online după ce oamenii de ştiinţă inventaseră o procedura de regenerare a ţesutului uman. Arsurile puteau fi vindecate in câteva minute si asta chiar din faza iniţială a proiectulu REGEN. In 150 de ani s-a ajuns pana într-acolo încât pornind de la o fărâmă de materie biologica se putea reconstitui organismul in întregime. Au fost readuse la viaţa specii de animale dispărute de multe mii de ani, specii de plante. S-au creat ecosisteme noi. Viaţa pe pamanat înflorise din acest punct de vedere iar omul se putea bucura de ea din plin.

            Bionica a continuat sa existe chiar daca cercetările noi in domeniul regenerării de ţesut omenesc deveniseră prioritare. In fond, întotdeauna vor fi unii oameni care vor preferea un brat sau un ochi bionic iar alţii unul făcut din ţesut regenerat. E mai degrabă o chestiune de gust.

            S-a văzut importanta bionicii atunci când omul n-a mai fost mulţumit cu înzestrarea sa naturala. Trestie cugetătoare spunea un filosof de prin secolul 16. Omul a vrut putere fizica mai multa decât avea in mod firesc. Sigur pentru orice activitate care necesita un plus de forţă existau robotii. Omul şi-a suplinit aceasta carenta a sa de-a lungul timpului prin inteligenta construind maşini si mecanisme care sa poată face ce el prin dotarea sa n-ar fi putut. Acum insa voia el sa fie cel care poate in chip nemijlocit.

            Asa au ajuns sa existe in istoria Pământului „oamenii bionici” sau „superoamenii”, oameni care erau aproape in întregime robotici cu un schelet

             din cele mai rezistente si cele mai uşoare aliaje, cu ţesuturi din substanţe create in laborator. Aceştia erau dotaţi cu forţa fizica mult superioara oamenilor biologici. Un astfel de om putea ridica cu uşurinţă greutăţi de pana la o tona si putea alerga cu o viteza de 150 de kilometri pe ora. Exista insa o limita pana la care bionica si descoperirile de ultima ora puteau spori puterea fizica si totodată exista un neajuns al condiţiei de om bionic. Acesta nu putea avea niciodată urmaşi. Nu s-a putut inventa nicicând o versiune bionica a aparatului reproducător feminin si masculin care sa si funcţioneze. Din acest motiv cei care puteau avea copii erau doar oamenii biologici. Sigur, cei bionici puteau deveni oricând biologici datorita proiectului multisecular REGEN.

            Cu toate acestea moartea nu fusese pe deplin eliminata. Veacuri de-a randul s-au chinuit cercetătorii sa afle ce este ceea ce-l face pe om sa fie om si cum poate fi reprodus. Au fost toţi foarte entuziasmaţi, cei din proiectul REGEN, ca au putut aduce la viaţa animale, palnte dispărute de mult insa entuziasmul lor s-a prăbuşit când au încercat experimentul in cazul oamenilor. Au vrut sa readucă la viaţa un geniu al fizicii secolului 20, Albert Einstein. Experimentul fusese o reuşită. In fata lor se afla un trup omenesc întrunind trăsăturile anatomice ale lui Albert Einstein in stare de perfecta funcţionare numai ca fiinţă din fata lor nu era Albert Einstein. Făptura care arata întocmai ca un om si era plina de viaţă era cu desăvârşire lipsita de inteligenta omeneasca. Era un animal in trup de om.

            Secretul nemuririi nu fusese inca aflat deoarece, daca omului ii era afectat creierul, desi organul putea fi reprodus, conştiinţă nu. Puteau sa scoată din memoria unui om toată informaţia existenta, toate amintirile, toate stările, toate gândurile, toate senzaţiile avute in toată perioada vieţii, sa le cripteze si sa le stocheze in nişte lamele minuscule si apoi iarăşi sa le descarce într-un crier proaspăt. Ceea ce nu reuşeau nicicum sa găsească era liantul care sa le unească pe toate într-un tot, acel element care-i face pe oameni unici intre ei astfel încât omul căruia i s-a regenerat creierul nu mai era acelaşi si toate stările si amintirile care ii populau mintea si pe care el nu le înţelegea il chinuiau teribil ajungând într-un final sa se sinucidă.

            O grija a omului era să-şi protejeze capul si putea trai astfel sute de ani chiar si veşnic daca voia, o alta era sa asimileze conceptul de eternitate si sa se gândească ce sa facă având atâta timp la dispoziţie.

           

            Roni

            — Barman, inca un pahar de sadu rosti un tânăr de pana in treizeci de ani încercând din răsputeri să-şi dreagă gatul.

            Băutură, un amestec bizar de coniac cu ceva picături de sos de orsii picant in care se răzuiau coji de lămâie sau de portocale după preferinţa părea ca ii incendiază gatul. Era celebra „sadu” care se prepara doar in barul”Noaptea furtunoasa”. Patronul obţinuse drepturi de inventator si nimeni in fara de el nu avea voie sa conceapă spre vânzare o astfel de băutură fara să-i plătească lui Ino Burtosul bani pe invenţia sa.

            Cine s-ar fi gândit ca sosul de roşii ar fi putut face asemenea minuni. Lui Ino nu i-au venit nicicând atâţia clienţi de când descoperise – mai mult din greşeală, ce-i drept – celebra băutură.

            — Ce faci, Roni? Îţi ia foc gatul numai după trei sadu? De ziua ta tu tre’ sa fii conductorul, tre’ sa dirijezi simfonia, amice. Nu ne poţi lăsa balta asa! Hai, ia si stinge repede cu un pahar de apa rece.

            — Stai, Sandule, liniştit ca ma tin balamalele! Azi e noaptea noastră!

            Roni îşi simţea capul greu, aproape ca o stanca, de parca s-ar fi densificat de o suta de ori fata de ziua de ieri. La fel si pleoapele. Icni si se scula ţinându-se in coate. Lumina de afara era palida. Se lasa neputincios cu capul pe perna si se întoarse pe o parte.

            „Aaauu”, icni din nou. „Ma doare într-o parte, ma dor coastele” gândi mirat de parca acea durere tocmai i se revelase. „Ce-am făcut azi-noapte de ma dor coastele n halul asta?” Încerca să-şi amintească dar nu reuşi. O pâclă se aşeză fix in moalele capului şi-l împiedica sa gândească. Tot ce putea face cu mntea lui era doar sa recunoască vuietul prelung si senzaţia ca ţeasta lui a devenit extrem de sensibila. Nu-şi putea roti capul fara să-şi simtă creierii cum se bălăngăne într-o parte şi-n alta ca nişte jeleuri.

            La ideea aceasta rase: „am băut azi-noapte de mi-am făcut mintea terci.”

            Mai statu ceva vreme in speranţa ca se va linişti. Când deschise ochii lumina il lovi puternic in fata. „Ah!” Strânse pleoapele iute! „Frate, ce lumina!”

            Se dezmetici. Se scula din pat. Reuşi sa meargă pana la fereastra. Afara era plăcut şi-i veni un chef nebun sa iasă si pur si simplu sa meargă.

            Simţea razele soarelui ca fiind mai primitoare de data aceasta. Căldura il învăluia domol si parca ii oblojea mahmureala.

            — Salutari!

            Roni se uita la cei doi tineri care il acostaseră. Încerca să-şi amintească daca ii cunoştea de undeva. „O fi fost de la beţia de aseară?” Nu-şi putea da seama. Ce era clar era ca nu erau umani, erau bionici. Intotdeauana a putut sa

             facă diferenţa insa nu reuşea să-şi explice cum. I se părea ca oamenii bionici au nişte ochi ca de peste mort – era o nebunie de-a lui insa instinctul acela nu l-a înşelat niciodată. Te uitai la ei şi-ţi venea să-i împungi.

            — Salutare, raspune el reţinut! Va cunosc de undeva?

            — Eu ma numesc Rod.

            — Iar eu ma numesc Jad.

            — Suntem marketeri la firma de transporturi interstelare Galaxion si vrem sa va facem cunoscuta oferta noastră de călătorie.

            „Mda, exact ce-mi trebuia să-mi încep ziua numai bine”, gândi Roni.

            — Băieţi, luaţi-mă uşor ca ma doare capul îngrozitor si in dimineaţa asta nu mi-am luat serul durerii.

            — Ati auzit pana acum de Eden?

            — Da… parca… Daca nu ma înşel era o poveste cu un bărbat si o femeie care au muscat dintr-un mar. Ma rog, basme! Care-i treaba cu Edenul vostru?

            — Edenul nu este câtuşi de putin o poveste ci o planeta. Aflata la numai zece milioane de de ani lumina de galaxia noastră. A fost descoperita de curând, adică mai exact cinci ani, in sectorul Alfa 54 al galaxiei Nebulon. Este una din putinele palaneţe care suporta nemijlocit viaţa terestra.

            — Asa si…?

            — De ce credeţi c-a fost numita Eden?

            — N-au găsit un nume mai bun, de unde sa stiu eu?

            — Ati ghicit! Un nume mai bun pentru aceasta planeta nici ca se putea. Ea este cu adevrat un paradis. Orice frumuseţe naturala sau artificiala de pe Pământ păleşte in comparaţie cu ce se găseşte pe Eden. Spectacolul făurit de relieful edenic intrce cu mult imaginaţia oricărui generator de holograme, oricărui autor de science fiction insa asta nu e totul. Acolo se găseşte ceea ce pământenii numesc fericire.

            — Fericire? Cred ca gumiti!

            — Nu glumim câtuşi de putin. Cei care s-au dus acolo nu s-au mai întors.

            — Da? Daca-i asa fain acolo voi ce căutaţi aici? De ce n-aţi rămas si voi? Cei doi se uitară unul la altul apoi la Roni si spuseră:

            — Noi suntem roboti special concepuţi pentru a le vesti si altor oameni despre aceasta planeta. Termenul de fericire nu se aplica in cazul nostru. Noi nu putem simţi.