Sint si eu odata de acord cu Plesu ....

Fw: Fwd: Un admirabil rezumat al "starii natiunii"

MiDo

To

Today at 6:42 AM

Cat de actuala e replica "Eu cu cine votez?"

Inventar

Andrei Pleşu, 29.4.2014

1. Avem un preşedinte care reuşeşte să piardă exact cu însuşirile care l-au făcut să cîştige: autenticitate, adresare frustă (plăcută electoratului autohton), stil bătăios, ”băiat de băiat”, replică promptă şi sîngeroasă. E mereu în conflict cu propriul său rol.

Nu are (şi nu preţuieşte) calitatea distincţiei comportamentale, a nobleţii (pacificatoare. iertătoare, suverane), a reprezentativităţii echidistante. Îi plac conflictul, epitetul gros, ricanarea victorioasă, efectul isterizant al „capului în gură” („Le-arăt eu lor pe un`se ouă găina!”). S-ar zice că acest portret, luat în sine, are hazul lui. Numai că plasat acolo unde este, în vîrful piramidei naţionale, e cu totul inadecvat.

Calităţile preşedintelui, pe care nici adversarii nu i le pot contesta (discurs persuasiv, talent politic, vervă competitivă, corect amplasament geopolitic) ar fi trebuit, în mod normal, să producă, după zece ani de mandat, un bilanţ mult mai consistent. În fapt, incapacitatea lui de a asuma „fişa postului”, abuzul de temperament, lejeritatea limbajului, deficitul de înălţime a atitudinii au sfîrşit prin a aduce la rampa vieţii noastre politice stilul vrajbei, al îmbrîncelii de stadion, al cuvintelor mînioase şi ofensatoare. Un preşedinte nu sare, în timpul unei conferinţe de presă, la beregata unui jurnalist, doar pentru că lucrează la un trust de presă antipatic. Un preşedinte nu ameninţă lumea, şi cu atît mai puţin un parlamentar, într-o manieră poliţienească. Dar asta e: avem, la vîrf, pe cineva care face nefăcute şi, mai ales, se amuză să facă nefăcute.

După plecarea lui, perspectivele sunt tulburi. Şi poate fi judecat, chiar de cei care i-au ţinut partea, pentru ce lasă în urmă: o atmosferă de incertitudine, de suspensie a oricărei alternative viabile, de marasm. Condamnarea comunismului, făcută fără convingere, a rămas o simplă piruetă retorică. Corupţia e luată în vizor, dar „nu se predă”. Opoziţia e fărîmiţată, oamenii nu o duc substanţial mai bine, spectacolul public e lamentabil. Singura achiziţie reală e o anumită autonomie a justiţiei, pe care, totuşi, nu o resimţim ca stabilizată. Dezagreabilă este şi siguranţa de sine pe care şeful statului o afişează cu o nonşalanţă aproape candidă. Cu el, Titanicul nu s-ar fi scufundat, funcţia de premier i s-ar potrivi de minune, e mereu îndreptăţit şi eficient. Nici Churchill, nici De Gaulle nu au avut despre ei înşişi o opinie atît de ofensiv euforică.

2. Avem un prim-ministru care, zi de zi, confirmă suspiciunea de totală inapetenţă managerială pe care unii au avut-o încă de la numirea sa în funcţie. Un monument de superficialitate, imaturitate, derapaj egolatru. Grimasa de „bună-dispoziţie” pe care o afişează în orice împrejurare (un zîmbet pre-puber, dublat de glumiţe ţanţoşe) nu e strategia conducătorului care vrea să dea o dimensiune tonică ambianţei naţionale marcate de nelinişti şi greutăţi, ci suficienţa şefului încîntat de sine, năucit de puterea care i-a căzut, spectaculos, în braţe şi de servilismul subalternilor. Nimic nu e mai ridicol decît încăpăţînarea insului de a practica umorul, cînd umorul de care dispune e sub-mediocru.

Încet-încet, ar putea încropi şi cîteva idei cît de cît serioase, dincolo de hîrjoana – deja obosită – cu ”regimul Băsescu”

În manifestările lui polemice, primul nostru ministru nu poate depăşi nivelul „Ba p`a mă-tii!”, în deplasările lui „pe teren” pare un actor de categoria B prost distribuit, în declaraţiile sale publice cultivă schimbarea de picior cu o naturaleţe de contorsionist, în acţiunea sa guvernamentală e arbitrar, iresponsabil, manevrat strict de agenda sa electorală. Un caz de şcoală, s-ar zice: o ilustrare tipică a micului delir de care poate fi cuprins un sublocotenent dacă, din întîmplare, se trezeşte pe post de general. Nu zic, omul e încă tînăr, are încă „spaţiu de creştere”. Dar cu condiţia să fie adus rapid cu picioarele pe pămînt. Este exclus ca veteranii partidului său să nu realizeze indigenţa sa funcţională. L-ar putea ajuta luîndu-i din mînă jucărica guvernamentală pînă n-o strică de tot şi oferindu-i, astfel, o „haltă de ajustare”. Încet-încet, ar putea încropi şi cîteva idei cît de cît serioase, dincolo de hîrjoana – deja obosită – cu ”regimul Băsescu”.

3. Avem o opoziţie lovită grav de impopularitate. Preşedintele Partidului Liberal se comportă ca şi cum s-ar fi născut ieri. S-a trezit, carevasăzică, din „somnul lui dogmatic” şi acum lucrează asiduu la recalibrarea imaginii proprii. Nu mai ţine minte care a fost, în ultimii doi-trei ani, dispoziţia trupelor pe cîmpul de luptă şi acum încearcă să se repoziţioneze, dansînd, fragil, între fronturi.

Ceilalţi opozanţi se sfîşie mai curînd între ei şi fac eforturi stingheritoare să scoată din eşec ce se mai poate scoate în beneficiu propriu: un scaun de europarlamentar, un pic de „liderşip” măcar pe undeva, prin provincie, sau vreo afacere „sigură”. Mai toţi au oroare de intelectualii „infiltraţi” în pepiniera lor de cadre. Oamenii care vorbesc articulat, ştiu carte şi au şi ceva experienţă politică sunt ţinuţi la margine: avem nevoie de băieţi cu cîrlig la popor, băieţi de gaşcă, fără fasoane, fără ştaif. Sau ne ocupăm de „noi şi-ai noştri”: împingem în faţă cîte un amic, cîte un „susţinător”, cîte un veteran inamovibil, cîte un specialist în conformismul de partid şi de şpriţuri.

Ţara e un simplu decor, un ornament retoric, un vag sunet de fond. Altele au politicienii noştri în sufletul lor…

4. Bătălia politică se reduce, în fond, la o pugilistică rudimentară, demagogică, pe ringul campionatului dintre premier şi preşedinte. Nu mai contează, în fond, cînd are dreptate unul, cînd celălalt. Important e că au ajuns să fie un cuplu, că fiecare se mişcă în funcţie, sau prin reacţie la celălalt. Ţara e un simplu decor, un ornament retoric, un vag sunet de fond. Altele au politicienii noştri în sufletul lor…

Inventarul de mai sus e cît se poate de sumar. Ar merita să trecem şi la cîteva „roluri secundare”, sau la unele detalii semnificative: primari, liste pentru europarlamentare, performanţe ministeriale specifice (de exemplu rigoarea „luterană” a Ministerului Culturii care ia măsuri urgente împotriva sînilor prea mari ai unei statui din Craiova). Viaţa palpită în mult încercata noastră patrie! Suntem pe mîini bune! Ne vom pune tichii roşii pe cap şi vom învinge!