I-a sculptat crucea de mormânt părintelui
Arsenie Boca.
A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni.
Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie.
„Să-mi faci crucea"
Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră.

Dalta muşcă încet din lemnul
tare.
Printre lacrimi, cu o durere
surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie".
Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt.
Doar atât.
"Ieromonahul" Unsprezece litere. Dar nu poate.
Durerea îl apasă din ce în ce mai
tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi
sfredeleşte inima.
Îi răsună în minte cuvintele de laultima întâlnire:

"Să vii la mine la mormânt,
că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea
şi-i întunecă nădejdea.
Începe să lucreze la prima literă. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte.
Încet, privirea i se
împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital.

Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o
durere cumplită de picioare.
Suferea de ea încă din tinereţe,
dar acum nu-i dădea nicicum pace, aşa că se internase.
Părintele a sosit neanunţat.
Părintele a sosit neanunţat.
În salon, câţiva bărbaţi îşi
omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti.
Când a deschis uşa , au înlemnit
cu toţii.
În jurul bărbatului cu barbă albă
şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te
ţintuia.
A venit la el la pat şi i-a spus
simplu
- "Nea Vâlcea, aş dori sa
vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
Rugămintea l-a năucit.
Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie

îl ruga să plece!
S-a străduit să-i facă pe plac,
iar mădularele, până atunci bicisnice,
l-au ascultat.
Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spital.

Pe drum, i-a spus la fel de
direct:
-"Nea Vâlcea, eu voi pleca
dincolo. Am de la Domnul o altă misiune.
După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară .

Nu-ţi pot spune amănunte, pentru
că i-aş panica pe oameni.
Dar voi fi alături de tine
mereu.
Din lumea cealaltă, te voi
putea ajuta mai mult.
Să vii la mine la mormânt".
L-a ascultat buimăcit.
Deşi bătrân, părintele Arsenie era în plină putere.
Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă!

L-a crezut, dar a sperat mereu,
până în ultima clipă, că nu va fi aşa.
Că părintele va mai face un
miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise în timpul vieţii, şi-şi
va prelungi şederea în lume.
Însă, cu timpul, nădejdea
aceasta s-a risipit.
Părintele l-a pus să-i lucreze
şi crucea.
Una simplă, de lemn, acoperită cu
scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului,
locul în care părintele
văzuse lumina zilei.
De scris n-a scris nimic pe faţa
ei. A aşteptat până în ultima clipă.
Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea:

-"Vino la Sinaia. Domnul
bătrân a murit".
Atunci a simţit că ceva se rupe din el.
Atunci a simţit că ceva se rupe din el.
Tot drumul l-a străbătut
plângând.
Lacrimile îi curg şi acum, când îşi
aminteşte cum terminase crucea.
Cea mai grea a fost ultima
literă, un "L" încârligat şi bătrân,
aşa cum mai văzuse doar pe
lespezile voievozilor
- "Arsenie
Ieromonahul".
Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui.
O cruce la care se vor închina
sute de mii de oameni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre
mormântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea ajuta mai
mult!".
Desenele unui artist
"Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap!

Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat
în inimă omul ăsta!"
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă.

De câte ori aminteşte de părintele,
ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit.
Deşi e aproape octogenar,
continuă să lucreze şi acum în
atelierul lui din Comarnic.
Aici, printre scânduri, cuie şi
dălţi, a petrecut împreună cu
marele duhovnic al Ardealului
ani în şir.
Ultimii doisprezece ani ai
vieţii părintelui.
Cei mai enigmatici şi mai puţin
cunoscuţi.
Cei în care "domnul bătrân",
aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii,
se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere.
Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.
"Erau ultimii ani ai comunismului.

Mă ştia lumea de tâmplar,
iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la
Sinaia.
Am mers acolo la o casă în
care locuiau nişte femei.
Pe urmă am aflat că erau de fapt
măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959.
M-am gândit - «Doamne, în ce mă
bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau".
Desenele erau de o frumuseţe aparte.
Gheorghe lucrase până atunci în
multe locuri şi văzuse nenumărate modele.
Dar acestea erau altfel.
Păreau ieşite din mâna unui
artist.
Unul foarte înzestrat.
Le-a întrebat pe măicuţe cine le
face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş.
"Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii...

Aici era mână de artist. Unul
mare, dăruit cu talent.
Dar nu am zis nimic.
Am lucrat după acele modele timp
de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".
A venit la el pe neaşteptate.
A venit la el pe neaşteptate.
Era îmbrăcat în haine civile,
pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia discret, ascuns de
ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin.
Un bătrân distins, zvelt, cu
ochi pătrunzători.
Atât de pătrunzători, încât i-au
rămas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe.
I-a spus direct:
I-a spus direct:
- "Nea Vâlcea, tu nu mă
cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi în familia
noastră".
Întâlnirea l-a bulversat.
Întâlnirea l-a bulversat.
"Mi-a schimbat starea lăuntrică.
Nu era un om ca noi.
Părea din altă lume".
Aşa s-au apropiat unul de celălalt.
Aşa s-au apropiat unul de celălalt.
O întâmplare aparte avea să-i
dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea dragostea deplină a părintelui şi
smerenia sa.
O smerenie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la
acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i
indicaţii.
La un moment dat, sleit de
oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă.
Părintele Arsenie a crezut că-l
supărase cu ceva.
A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe.

Pe nepregătite:
- "Nea Vâlcea, te rog să mă
ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva!
Iartă-mă, că şi eu te voi ierta,
şi n-o să mai scapi de mine,
nici în lumea asta, nici în
cealaltă".
Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a
zămislit o mare prietenie.
Una mai presus de timp.
"De atunci, părintele mi-a rămas în suflet.

A fost o legătură cu un om care e
mai presus de noi, o legătură care depăşeşte lumea aceasta.
El nu mă supărase cu nimic, dar
era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul
împăcat.
De atunci, ne-am văzut
mereu".
Anii din urmă ai părintelui
Arsenie Boca au fost ani de
anonimat aproape deplin.
Deghizat în straie civile,
interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte", pentru a nu atrage
atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.
Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta

ceasuri întregi în atelierul lui
Gheorghe Vâlcea.
Vorbeau câte-n lună şi-n stele.
În încăperea micuţă, marele
duhovnic de la Sâmbăta de Sus,
cel la a cărui predică se adunau
mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet.
Încet, cu răbdare şi cu multă
dragoste.
„Eu învăţam de la el,
întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea
la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului.
Era tare smerit! Mă asculta
întotdeauna cu atenţie.
Niciodată nu mă contrazicea.
Mulţi spun că era un om dur. Nici pomeneală!

Era un suflet bun şi foarte
blând.
Se apropia de tine cu o aşa
delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti.
Eu le-am mai spus celor care
vorbesc despre el că l-au întâlnit,
dar nu l-au cunoscut.
Eu unul l-am cunoscut foarte
bine.
Şi vă pot spune că vor trece sute
de ani până când vom
mai avea parte de un asemenea
părinte.
Unul ca el se naşte o dată la o
mie de ani!"
Miracolul
Îşi internase soţia la Institutul Parhon.

În ultimul timp, nu se simţise
bine.
Au fost pe la mai mulţi doctori
şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti.
Când i-au dat vestea, era pe hol,
aşteptând-o.
Soţia avea cancer, unul aflat
într-un stadiu foarte grav.
Medicii îi spuseseră clar -
şanse de scăpare nu prea sunt.
Poate una la o mie, aşa că ar
trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit.
Ce să facă, încotro să se îndrepte?
Ce să facă, încotro să se îndrepte?
L-au îndrumat spre spitalul
Filantropia, sugerându-i să o
opereze, poate că îi va mai prelungi zilele.

Acolo, medicul a privit
analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu.
"I-am răspuns că am, iar el
mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare".
A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat.
"Pe tren am plâns încontinuu.

Nu ştiam unde să mă mai ascund de
oameni".
Părintele l-a primit ca de
obicei.
Senin, liniştit, aşa cum era
întotdeauna.
A început de îndată să-i
vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo.
"Încerca să-mi distragă
atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea.
Nu aveam copii, ea era sufletul
meu, iar părintele singura nădejde.
Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu,

când, la sfârşit, mi-a zis chiar
el:
-«Nene Vâlcea, fii pe pace.
Să se opereze soţia la Bucureşti
şi totul o să fie bine».
Nu apucasem să-i zic nimic de
boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop.
Dar părintele avea darul
înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat
întărit".
După trei zile, femeia a intrat în operaţie.

Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe
holurile spitalului, frământând rugăciuni, aninând nădejdi.
Minutele se făceau ceasuri,
ceasurile zile.
Îşi pusese încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie.
Deodată, din sala de operaţie a ieşit o doctoriţă.

Era răvăşită.
A spus precipitată că:
"domnul doctor Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia,
dar înăuntru nu a mai găsit nimic,
nici o tumoră!
Acum s-a închis în cabinet şi nu
mai primeşte pe nimeni.
Aşteptăm şi rezultatul biopsiei,
şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!".
Miracol a şi fost.
Miracol a şi fost.
Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie.
Atunci a înţeles pe deplin cu
cine fusese prieten atâţia ani.
S-a întors la Sinaia şi marele
duhovnic i-a spus zâmbind
- "Ai văzut puterea lui
Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?"
O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea.
O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea.
Umblă prin curte ca un prâsnel,
robotind printre flori.
E rodul viu al unei nădejdi
împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de părintele Arsenie.
S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea.

Fusese internat la spital la Azuga,
iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile.
Îşi pierduse orice nădejde.
Faţa lui se înnegrise de boală,
ca un tăciune.
"Mă durea sufletul de el, că
eram tare buni prieteni.
Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie.

El nu mai trăgea nădejde că
scapă, dar a venit cu mine".
Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor.

Ca de obicei, nu se concentra pe
durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde.
"La sfârşit, a venit la
prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus:
-«Stai liniştit, că nu o să mori
din asta».
Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital.

În câteva zile s-a pus pe picioare.
Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun!
Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea".
De dincolo de mormânt Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă.

Ar fi rămas acolo pentru totdeauna,
lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii
în braţe.
De văzut nu vedea nimic, din
pricina lacrimilor.
Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii.

La mormânt au început să vină
oamenii.
Din ce în ce mai des, din ce în
ce mai mulţi.
Pelerinii povesteau miracole,
călugării găseau izbăvire în ispite.
Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni.
Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.

Ani de-a rândul s-a numărat şi el
printre ei.
A continuat să lucreze la mânăstire
la Prislop.
Poarta de la intrare e sculptată
de el, şi la fel şi ceea ce e
dăltuit în lemn prin mânăstire.
Din când în când, urca în faţa
crucii ieşite din mâinile lui.
Îngenunchea şi se ruga părintelui.
Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie.

Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar zadarnic.
Durerile nu-l părăseau.
Şi-a adus atunci aminte de ce-i
spusese marele duhovnic
-- "să vii la mormânt!".
Şi-a venit. A plecat din spital
cu greu, pentru că nu se simţea bine.
Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui.

L-a rugat să-l ierte, i-a spus că
e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze.
Bătrâneţile l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.

Când s-a ridicat, a simţit că
durerile îl părăsesc.
Se simţea mai bine.
A mers câţiva paşi, apoi a
coborât sprinten până la mânăstire.
Era ca nou.
"Şi să ştiţi, aveţi cuvântul
meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.
PUTEREA UNEI RUGĂCIUNI
Când veți primi acest mesaj să spuneți o rugăciune...

Doar atât trebuie să faceți.
Opriți-vă și spuneți o rugăciune de
mulțumire
pentru toate realizările, dar și nerealizările voastre.
Apoi vă rog să trimiteți acest mesaj către
toți
prietenii și
rudele voastre. Cred că dacă trimiteți această mărturisire a credinței cu o rugăciune,
cu credință,
veți
primi tot ceea ce Domnul Dumnezeul crede că vă este de folos.
Toți avem nevoie de rugăciune !

No comments:
Post a Comment
sau trimite comentariul tau la scanave@yahoo.com